Dec 18, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Fenomenul Labiș și generația orfelină

  • Primul val liric

„Epoleţii generaţiei mele /

Cine ar îndrăzni să îi jignească?”  (Ana Blandiana)

 

Recent, prezent (ca jurat) la Concursul „Literatura tinerilor” (Neptun, 14-15 septembrie a.c.), Daniel Cristea-Enache a conferenţiat despre Poezia generaţiei 1960, încercînd să lămurească o dilemă. „Cum se poate – se întreba criticul – ca literatura într-un regim de cenzură şi de control absolut din partea statului să fie mai relevantă literar, artistic, estetic, comparativ cu literatura creată în condiţii de libertate?” (v. România literară, nr. 43/28 septembrie 2018, p. 12).

Schiţăm, la rîndu-ne, un alt (posibil) răspuns, interogînd contextele (în prefacere) şi meteorologia politică, anunţînd – prin ultimii ani dejişti – „mica liberalizare”, implicit racordul cu „primul modernism”.

*

Despre generaţia şaizecistă, întîmpinată euforic, „se vorbeşte astăzi mai mult la trecut”, constata Mircea Martin, prefaţînd, în 2000, o a doua ediţie (nerevăzută, dar adăugită) a cărţii sale din 1969, Generaţie şi creaţie, volum de ecou şi care, peste ani, rămîne o mărturie de epocă. Într-adevăr, ce s-a întîmplat, „ce a mai rămas” din acea generaţie creatoare, recuperatoare, polarizînd forţele tinere, înnoitoare, ocupînd impetuos, printr-o erupţie concertată a debuturilor, scena literară? Anunţînd, prin vocea meteoricului Labiş, o nouă sensibilitate, polemică, negreşit, alungînd negurile dogmatismului şi probînd – ca ipostaziere colectivă – o identitate de formaţie, hrănită de lecturi clandestine, „subterane”. Ca generaţie orfelină, aşadar, privată de maeştri, în epoca bibliotecilor sigilate şi a cărţilor indexate, redescoperind cu entuziasm o tradiţie pînă atunci refuzată, boicotată, avînd o salutară conştiinţă a solidarităţii, pompînd sînge tînăr în arterele unei literaturi trecută prin filtrul proletcultismului.

Dar generaţia, ne reamintea tot Mircea Martin, este „un ritual de trecere” spre solitudinea creaţiei. Supusă, inevitabil, igienei reevaluărilor, declasărilor etc. În literatură contează soliştii (personalităţi ireductibile şi, vai, deseori, incompatibile), nu coriştii. Cum circulă ideea că epoca în cauză a fost sterilă, lipsită de scriitori „adevăraţi” (apud Mircea Cărtărescu), oferind privitorului imaginea dezolantă, deprimantă a unui deşert cultural, încercăm a corecta astfel de opinii nedrepte, strigătoare la cer. De la distanţa atîtor decenii, şaizeciştii – taxaţi ca „expiraţi” – merită a fi „revizitaţi”.

Deşi o istorie literară divizată pe generaţii nu avem, termenul e intens folosit în discuţiile literaţilor şi, negreşit, ajută intenţiilor clasificatorii; ideea că, în cuprinsul literaturii noastre postbelice, generaţiile literare au fost abundente n-a făcut decît să compromită noţiunea, înlăturînd pe moment ipoteza productivă a unor valuri literare succesive în marele flux al literaturii române. O asemenea generaţie, apartenentă, sub raport formativ, condiţiilor vidului proletcultist şi activată apoi de declanşatorul supracompensaţiei (cum explica E. Papu, preluîndu-l pe Adler) este generaţia Labiş, fără o ideologie expusă manifest. Generaţia Labiş nu este doar orfelină, fără maeştri, dată fiind boicotarea tradiţiei în epoca formării ei, cu lecturi dirijate şi sforţarea eroică a lecturilor „clandestine”, ci şi litigioasă, declanşînd aprinsele dispute ale celor ce-i refuză rolul de verigă şi îi contestă agresiv valoarea.

Modificările „climatice” ale socialismului au fracturat, într-o primă etapă, legăturile cu literatura trecutului imediat, presupunînd mecanic că literatura unei epoci pretins – superioară sub aspect socio-politic, propunînd un nou ideal literar, este obligatoriu strălucită. Încît, cum observa Romul Munteanu, sensurile afirmaţiei şi ale negaţiei capătă o funcţie nouă. Istoria şi ideologia primului deceniu socialist, atins de convulsii politice şi degenerări dogmatice, reliefează complexitatea dialectică a unei epoci revoluţionare. De la etapa criticii apologetice, manevrînd apreciativ doar criteriul pur ideologic, lansîndu-se în consideraţii negative absolutizante şi sfîrşind prin a impune o viziune simplistă asupra literaturii noastre, s-a trecut la criteriul axiologic. Chiar la cel dintîi Congres al scriitorilor (1956) ideea continuităţii selective şi-a făcut loc, reabilitînd tradiţia în pofida unor virile ecouri proletcultiste. De regulă, trecerea de la o epocă literară la alta, motivată în cazul de faţă prin convulsii socio-politice, suportă jocul pendulărilor. Realismul normativ, ghidînd naşterea unei literaturi de urgenţă, a plătit tribut prin producţiunile acelor ani.

Strategia selectivităţii, văduvind, prin „croitorie literară”, fondul culturii române, a produs în cazul promoţiei Labiş o generaţie revendicativă, refractară, contactînd neoficial şi pe cont propriu marile experienţe literare anterioare. Fără meşteri şi modele, generaţia Labiş a fost o generaţie orfelină, care a izbucnit febril, activată – cum am văzut – de motorul recuperărilor. Această misiune recuperatoare intra în conflict cu rigidităţile unui program literar uniformizator. Labiş a devenit mitul moral al generaţiei, dispariţia sa fiind ofranda anilor de recluziune. Moartea lui a responsabilizat generaţia, dar nu trebuie înţeles de aici că cei înrolaţi generaţiei ies din mantaua lui Labiş. „Plecarea lui dintre noi a fost ca un recul de armă” – va spune mai tîrziu Grigore Hagiu. Într-adevăr, „ereticul” Labiş, împreunînd biografia şi opera, reprezintă simbolul necesar unei generaţii şi unui moment istoric. Prima conştiinţă poetică, eliberată de dogmă, (cf. Radu Cosaşu) avea neşansa de a se fi ivit într-un climat lipsit de receptivitate. Labiş, fiind creatorul unei viziuni, a ieşit din condiţia timpului istoric. Un tragic inadecvat epocii, cu aptitudini meditative de o neaşteptată maturitate, Labiş a inaugurat o nouă epocă de lirism. Poezia lui, tributară negreşit vîrstei, sparge canoanele momentului. O re-liricizare care, dincolo de buchetul tematic (ca posibilă platformă), definea o stare de spirit emulativă. Ales drept blazon, Labiş, plătind inerentul tribut, sfidînd apoi prescripţiile obtuze impuse de „copoii” sistemului, cerea ca „raţiunea trează” să prindă sensul lumii, trăgînd „cugetarea din teacă”.

S-a născut, astfel, un febril contingent creator, de o mare diversitate în formele de expresie, ispitind condeiele critice. Să amintim volumele lui Mircea Martin şi Ion Pop care luau – primii – pulsul generaţiei. În 1973, Ion Pop, oferind o „imagine critică verosimilă”, propunea o carte-horoscop, cum s-a zis. Profeţiile criticului clujean s-au adeverit? S-a impus Nichita (cuceritor şi risipitor) et comp. pe un loc gol, dinamitînd vechile, oficioasele ierarhii? Am putea ignora tributul plătit „iepocii” şi maculatura generaţiei, răsfăţată (prin multe nume) în circuitul didactic? E îndreptăţită părerea lui Gheorghe Grigurcu care vorbea de o „exagerare a recepţiei favorabile”? Şi, inevitabil, asistăm acum, după seismul decembrist, la o declasificare, zdruncinînd ierarhiile fixate şi valorile ratificate? Mitizatul Nichita (cu al său joc demiurgic) este „un idol fals”? Imnografia industrioasă a lui Ioan Alexandru, „protocronismul nebulos” al lui Ion Gheorghe, producţia aluvionară a vulcanicului Adrian Păunescu (un alt „toboşar” al vremurilor) se cuvin depuse la tomberoanele Istoriei literare? Cezar Baltag nu este cumva marele nedreptăţit? Să fie generaţia „o invenţie a literaturii vii”, cum scria Ilie Constantin, încredinţînd cititorului o seamă de „confidenţe” (vezi Plecarea prin luptă, 1998), invenţie iscată din irepresibila nevoie a scriitorilor tineri „de a se face auziţi”? Foarte adevărat, după cum este evident că marile personalităţi (individualităţi) fac gloria unei literaturi. Dar pentru o adevărată evaluare avem obligaţia de a-i citi (şi reciti), descoperind un relief axiologic denivelat, scriind însă, împreună, un capitol important al istoriei noastre literare.

Trecînd cu uşurinţă peste vitregia condiţiilor formative, peste belşugul şi rezistenţa producţiilor, mulţi comentatori reproşează generaţiei uşurinţa afirmării. Întîmpinată cu ovaţii, această generaţie (înţeleasă limitativ, deci fals, doar ca o generaţie de poeţi) a fost răsfăţată, bucurîndu-se de o recepţie sărbătorească. Ea a restituit scriitorii veritabilei vocaţii militante, desfiinţînd antinomia dintre real şi poetic. Labiş, întemeietorul ei tragic, era cutreierat de „spiritul adîncurilor”; Nichita Stănescu, preluînd ştafeta, plutea în sferele eterice ale gîndului, oferind deschideri novatoare de larg ecou, cu efect regenerator.

Asupra razei de influenţă a poeziei labişiene în lirica urmaşilor, opiniile – se ştie – sînt împărţite. După cum şi generaţia, răsfăţată, supralicitată, mitificată, îndeosebi prin campaniile lui Eugen Barbu la Luceafărul (1962-1968), beneficiind şi de o fidelă critică de susţinere (prin voci autorizate), a iscat – inevitabil – controverse. Contemplînd declinul şaizecismului (dispus a onora comanda oficială), Mircea Cărtărescu era convins că încercarea de a propune o nouă poezie a fost o tentativă eşuată, naufragiind în tardomodernism. Chiar Labiş, izbucnind din maculatura epocii, a fost taxat drept un nerealizat (cf. I. Negoiţescu), încît influenţa lui e nulă de vreme ce „destinul l-a împiedicat să se realizeze”. Dar poetul, vădind o „inexplicabilă alchimie” (cf. M. Iorgulescu) şi o gravitate prematură, enigmatică, vorbea în numele unei generaţii; moartea sa, responsabilizînd congenerii, a grăbit intrarea în legendă şi, negreşit, a influenţat receptarea.

Ceea ce s-a numit, mai apoi, generaţia Labiş a provocat o exegeză entuziastă, bogată, dar şi voci ale rezervei (cazul lui Gh. Grigurcu, tenacele sale reticenţe scandalizînd). Au venit cărţile lui M. Martin (1969) şi Ion Pop (1973), ultima (Poezia unei generaţii) fiind, ca sinteză parţială, „o exegeză pe promisiuni”, constata – retrospectiv – Al. Cistelecan. Lista lui Pop, selectînd zece poeţi, se impunea – dincolo de riscul de a defini un fenomen în devenire – prin „exemplaritatea analizelor”. Ea capta spectacolul efervescenţei, acel entuziasm inaugural frisonînd generaţia, asumîndu-şi gestul întemeietor după traversarea deşertului proletcultist. Şi identifica,  într-un imaginar coerent, „mărcile” generaţiei (mitologizarea tinereţii, elanul, zborul, candoarea ş.a.), aşadar un numitor comun (motive, teme), individualizat prin formulă. O generaţie „norocoasă”, s-a spus, ivită după un răstimp de secetă, bucurîndu-se de o recepţie sărbătorească. Şi care, azi, e aproape ocultată (nota Al. Cistelecan), invocată fiind doar funcţia istorică. Încît, în viziunea aceluiaşi critic (v. Poezia unei generaţii, azi, în România literară, nr. 15/15 aprilie 2011, p. 10), „apusul poeticii şaizeciste seamănă cu o dezertare tristă”. Confirmată şi de dispariţia unor şaizecişti de marcă, părăsind frontul literar, abandonînd atîtea bătălii şi divergenţe care „sfîşie” (inutil) tagma literatorilor şi dau, totuşi, culoare vieţii literare. Dacă ierarhiile literare, ştie oricine, sînt greu de penetrat, noii veniţi găseau un teren gol, primitor, sfidînd prin nonconformismul tinereţii programul rigid al epocii, ventilînd climatul cultural şi oferind, prin ceea ce au durat, un alt centru de greutate al literaturii noastre.

Ceea ce s-a încumetat să facă Ion Pop în glosele sale de cititor fidel (v. Poezia românească neomodernistă, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018), ca o „datorie aproape împlinită”, urmărind traiectoriile atîtor protagonişti după acea „primă încercare de evaluare” (1973), „mult lacunară” (cum recunoştea), priveşte trasarea unui teritoriu „redevenit liric”, ramificat, cu un discurs rafinat-diversificat la vîrsta „neomodernistă”, aducînd informaţia la zi. Reuşind, printr-o „pacientă examinare”, o „hartă mai extinsă”, reactivînd memoria culturală, în atîtea rînduri amnezică sau ignorantă. Şi observînd, esenţial, că „reînvăţînd” modernitatea poetică după paranteza realismului socialist, lirica noastră, redescoperind „poetici refuncţionalizate”, şi-a regăsit suflul creator, ca prim impuls, prin eul labişian, ca „spirit al adîncurilor”.

Prilejuit de o şansă istorică, acest remake modernist (cf. N. Manolescu) a favorizat efortul recuperator după falia proletcultistă, repunerea pe tapet a moştenirii literare, despărţirea de literatura realismului socialist, rebutată artistic (strict referenţială, militantă, „de comandă”), ieşirea din somnul dogmatic. O fi fost aceasta o etapă falsă, zicea criticul, deviind cursul natural al literaturii, dar, din păcate, reală, cu efecte devastatoare (filtru ideologic, reţetar dogmatic, standardizare). Încît intrarea în scenă a şaizeciştilor, ca mesageri ai resurecţiei, vestea un timp al scrisului înnoitor, febricitar, euforic, fraternizant, redefinind poezia ca „explozie metaforică”, impunînd mitul literaturii şi al Scriitorului. Chiar de „a întemeia aproape demiurgic o literatură”, sesiza Alex Goldiş. Sau de a o reîntemeia (cf. Marin Mincu).

Admiţînd că peisajul literar, poluat propagandistic, se reconfigura sub presiunea sistemului, în noua conjunctură istorică, trecînd prin desovietizare (1958, odată cu retragerea Armatei Roşii şi Declaraţia CC al PMR, din aprilie 1964) la perioada „liberală” şi naţionalism doctrinar (instalarea lui N. Ceauşescu la cîrma Partidului, în 1965, şi uriaşul capital politic acumulat, condamnînd, în august 1968, invazia în Cehoslovacia) şi, apoi, la izolaţionismul din „deceniul satanic” (cf. M. Zaciu). Un socialism etapizat, aşadar, faraonizat, „reîngheţat” ideologic, rigidizat, cerînd obedienţă, cu o viaţă literară care, în pofida vicisitudinilor, încerca să se „normalizeze”, refuzînd ierarhiile trucate, figurile encomiate (acei „mici clasici”, pregnanţi în proletcultism, violent declasaţi), ticurile şi poncifele realismului socialist, cu supravieţuitori şi victime, cu valori active într-o literatură subordonată. N-au lipsit, desigur, colaboraţioniştii, compromisurile, servituţile, înverşunările, aversiunile, delaţiunile, excluderile, puseele de disidenţă etc.

Generaţia Labiş a existat şi a discuta despre începuturile ei înseamnă a interoga epoca. A ocoli pudic perioada, a o expune caricat ori confecţionîndu-i un eroism spălat de toate păcatele înseamnă a ne priva, în continuare, de sinteze credibile. Proletcultismul trebuie examinat ştiinţific, pe masa de disecţie. Generaţia Labiş ar fi tocmai reacţia polemică la aceste condiţii formative, refuzul lor lucrînd coagulant, aliniind tinerii de atunci unei misiuni comune.

Revista indexata EBSCO