Dec 18, 2018

Posted by in Cronica literara

Ioana LIONTE – Gisèle Vanhese – Meridianul balcanic. O geografie simbolică a imaginarului literar

Gisèle Vanhese – Meridianul balcanic. O geografie simbolică a imaginarului literar

 

Apărut în anul 2017 la Editura Institutului European, în traducerea Liviei Iacob, „Meridianul balcanic” semnat de Gisèle Vanhese, profesor de limba română la Departamentul de Studii Umaniste de la Universitatea din Calabria se înscrie în principalele coordonate ale cercetărilor de pînă acum ale autoarei, care au avut ca obiect investigarea structurilor simbolice ale imaginarului prin recursul la analiza miturilor şi a structurilor arhetipale care amorsează imaginarul. Printre autorii spre care se îndreaptă demersul exegetic al autoarei îi putem enumera pe: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Paul Celan, Mircea Eliade, Benjamin Fondane, Dimitrie Bolintineanu, Panait Istrati, Gaston Bachelard, o mare parte dintre autorii enumeraţi mai sus regăsindu-se în paginile prezentului volum. Autoare a mai multor studii, printre care semnalăm importanta contribuţie la eminescologia actuală, şi anume volumul „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Portretul unei zeităţi întunecate („Luceafărul de Mihai Eminescu. Portrait d’un dieu obscur”) apărută în anul 2014 la Editura Timpul, în traducerea Roxanei Patraş, Par la brasier des mots. Sur la poésie de Jad Hatem (2009), La neige écarlate dans la poésie d’Yves Bonnefoy, Paul Celan, Alain Tasso, Salvatore Quasimodo, Lance Henson (2003).

Pornind de la accepţiunea pe care Paul Celan o dă noţiunii geografice de meridian, Vanhese cartografiază acele axe ale imaginarului care se alcătuiesc sub formă de locuri comune ale subconştientului creator, acele toposuri în virtutea cărora se poate circumscrie un specific al alterităţii, o matcă geo-culturală din care irump manifestări diferite ale aceluiaşi fond arhaic: „N-am putea atunci să lărgim această noţiune „terestră” şi „imaterială” pentru a ajunge la un Meridian care să reunească tărîmuri dintre cele mai vaste, dar şi o spiritualitate unică? Am obţine astfel un cerc ce ar traversa inima Europei pentru a lega regiuni împărtăşind o istorie comună, o literatură şi un folclor similare: acest cerc s-ar numi Meridianul balcanic”(p.8).

Meridianul, asemeni podului care uneşte, în viziunea lui Eliade, Orientul şi Occidentul, poate fi reimaginat drept coloană vertebrală a gigantului cultural, fie drept axă transversală care străpunge acele culturi de lungă tradiţie populară, sedimentată în substratul arhaic şi care alimentează mocnit imaginarul contemporan al Sud-Estului european. Din genealogia imaginarului balcanic Vanhese extrage şi analizează două nuclee mitice: legenda Fratelui-strigoi (sau a Logodnicului-strigoi, în funcţie de specificul cultural al relecturii) şi mitul balcanic al „jertfei pentru construcţie sau al jertfei întemeietoare, aşa cum îl găsim în balada tradiţională românească Meşterul Manole”(p.11).

Legenda balcanică a Fratelui-strigoi este discutată pe larg în primele patru capitole ale volumului (Imagini, simboluri şi arhetipuri în legenda balcanică a Fratelui-strigoi/ Variaţiuni şi rescrieri/ Ecourile unei legende balcanice la Gottfried Bürger, Marguerite Yourcenar şi Ismaïl Kadare/ Legenda Fratelui-strigoi şi Înviere de Lucian Blaga), prin prisma genezei mitului (sintetizată în cheia de lectură a lui Dumitru Caracostea) şi a reelaborărilor sale literare ulterioare. În ceea ce priveşte circumscrierea geografică a genezei sale, Vanhese menţionează următoarele: „O regăsim în chip de bocet funebru în Grecia, România, Albania (şi în comunităţile arbërese din Italia) şi ca oraţie nupţială în Serbia şi Bulgaria”(p.14). Aşadar, regăsim în sinteza lui Dumitru Caracostea punctul germinal al legendei Fratelui-strigoi, izvorîtă, în primă instanţă, din acel loc comun al credinţei privitoare la raporturile dintre vii şi morţi, nucleu primordial al cărui specificitate „s-ar fi născut dintr-un vis erotic incestuos în care o tînără se teme că va fi purtată în mormînt de un strigoi şi, dat fiind că gradele de rudenie sînt esenţiale în cazul mentalităţii primitive şi al psyché-ului profund, acest strigoi ar fi fost chiar fratele său”(p.14). Imaginarul popular, transpus ulterior în cîmp literar, activează o serie de miteme care, amalgamate în corpul legendei, relevă o serie de variaţiuni ce îmbogăţesc tema originară: mitemul cavalcadei (vestigiu al cutumei antice a violului logodnicei), motivul jurămîntului făcut mamei (aprofundat, cu toate implicaţiile sale spirituale, de Kadare) şi al blestemului matern (în urma încălcării acestuia – dezvoltat pe larg în Balada lui Constantin şi a Doruntinei, de sorginte albaneză). Sinopsis-ul legendei comportă, aşadar, o serie de invariante care capătă, pe parcursul reactualizărilor literare ale mitului, nuanţe specifice atît din punct de vedere geocultural cît şi prin prisma intenţionalităţii auctoriale, invariante pe care Gisèle Vanhese le relatează secvenţial în capitolul intitulat „Variaţiuni şi rescrieri” (p.32). Foarte interesantă ni se pare şi observaţia autoarei cu privire la dualitatea substratului folcloric, interdependent de cîmpul cultural în care acesta este valorificat, „întrucît „calea” balcanică l-a privilegiat drept actant principal pe Fratele-strigoi, în timp ce „calea” occidentală, pe Logodnicul-strigoi”(p. 17). Atît cel dintîi (ipostaziat de Kadare în romane precum Amurgul zeilor stepei şi Cine a adus-o înapoi pe Doruntina? sau de Blaga în pantomima Înviere) cît şi cel de-al doilea (apărînd în romane precum O vară fără de întoarcere al lui Besnik Mustafaj, Lenore al lui Bürger, Lovitura de graţie al Margueritei Yourcenar sau Dina al Feliciei Mihali) se încadrează în tipologia „mortului viu” pe care autoarea o expune în lumina virtualităţilor sale mitocritice, antropologice şi psihanalitice, făcînd apel la autori precum Freud sau Guiomar pentru a explica puterea exercitată de simbol în imaginarul (sau, mai degrabă, subconştientul) colectiv cît şi modurile sale de reprezentare literară (momentul apariţiei sale, aspectul fizic, cadrele crepusculare, etc): „După cum a demonstrat şi Freud în eseul său binecunoscut Das Unheimliche, credinţa în strigoi aparţine convingerilor primitive care au fost ”depăşite” de-a lungul procesului cultural, dar care s-au întors să bîntuie imaginarul. […] legenda se referă indirect la o reţea tematică, reunind vampirismul, violul şi cruzimea”(p.19).  Alte ramificaţii  ale mitului originar asupra cărora se opreşte autoarea sînt mitemul cavalcadei, pe care Vanhese îl consideră drept reprezentativ pentru imaginarul romantic european (în capitolul Imagini, simboluri şi arhetipuri în legenda balcanică… este analizat calul, drept simbol htonian, asociat erosului precum şi substitutele sale: maşina- în Hija a lui Kadare, avionul- în Dina a Feliciei Mihali) şi conceptul de besa în societatea albaneză, căruia autoarea îi dedică un capitol extrem de interesant, explicitîndu-l prin prisma relevanţei sale socioculturale, antropologice şi lingvistice şi făcînd apel, pentru a arăta modul prin care realitatea se înfăptuieşte în şi prin verb, la teoriile pragmatice ale lui J. L Austin (cu privire la performativitate), ale lingvistului Meyer sau al semioticianului E. Benveniste: „Societatea patriarhală albaneză avea ca fundament kanun-ul, ale cărui principii esenţiale erau ospitalitatea şi răzbunarea. […] Besa ar fi fost instituită pentru a pune capăt acestui angrenaj sîngeros şi nemilos.[…] Besa se înscrie, de fapt, între acţiunile vorbirii pe care lingvistul (Austin) l-a analizat în celebrul său volum Quand dire, c’est faire (Cum să faci lucruri cu vorbe): „Promit, Jur sînt enunţuri care […] fac ceva (şi nu se mulţumesc doar să spună ceva)”.”(p.75)

Împărţit tematic, volumul urmăreşte în a doua parte a sa (cu predilecţie în capitole precum „De la simbolismul podului la jertfa pentru construcţie la Ismaïl Kadare şi Marguerite Yourcenar”, „Între număr şi noapte. Ura me tri harqe de Ismaïl Kadare” şi „Jertfa pentru construcţie la Benjamin Fondane şi Paul Celan”) mitul jertfei întemeietoare, pornind de la simbolistica etimologică a cuvîntului pod şi de la accepţiunea duală a noţiunii de construcţie (activînd, la rîndul său, ideea jertfei eminamente necesară), atît în sens fizic, arhitectural, cît şi în sensul creaţiei lirice căreia i se jertfeşte autorul. Gisèle Vanhese propune, aşadar, o reactualizare a ideii de sacrificiu pornind de la premisele lansate de Benveniste (pentru care termenul sanscrit pantah marchează o „trecere de-a lungul unei regiuni necunoscute şi adesea ostilă, o cale deschisă de zei peste freamătul apelor […] pe scurt un drum printr-o regiune interzisă străbaterii normale, un mod de a parcurge o întindere periculoasă sau accidentată” p. 107) şi de la intuiţia arhaică înscrisă în fondul popular comun conform căreia „date fiind depăşirea limitelor şi transgresiunea-sacrilegiu pe care o presupune, construirea unui pod cere o jertfă pe care o atestă săpăturile arheologive, textele sacre, superstiţiile populare”(p.109). Vestigiu al misticii agrare preistorice, mitul jertfei derivă, în viziunea lui Eliade, dintr-un nucleu cosmogonic, care proiectează naşterea lumii drept rezultat al uciderii unui uriaş primordial. Cu aceeaşi fluiditate hermeneutică şi abilitate analitică de care dă dovadă în prima parte a volumului, Vanhese propune analiza reactualizărilor mitului în cheie literară, prin discutarea unor opere precum „Podul cu trei arce” a lui Kadare, „Laptele morţii” a lui Marguerite Yourcenar, „Meşterul Manole” a lui Lucian Blaga, „Un pod peste Drina” a lui Ivo Andrić sau „Nuntă în cer” a lui Mircea Eliade.

La fel ca în cazul legendei Fratelui-strigoi, autoarea evocă elementele asociate mitului, constelaţia semantică a acestora, vorbind, aşadar, despre articulaţiile simbolice care se formează între mitul jertfei, ideea de maternitate (sacrificiul mamei, al soţiei), simbolistica laptelui şi a sîngelui pe care o vor prelua, de altfel, Benjamin Fondane şi Paul Celan în poeme precum „Ulise” sau „Din prag în prag”.

Aşadar, meridianul balcanic circumscrie,dincolo de evidenta delimitare geografică, un spaţiu simbolic, o axă care traversează în subterană mai multe culturi şi opere, găsindu-le numitorul comun, structura germinală, prin prisma interdependenţei dintre expresia artistică şi fondul comun perpetuat. În fond, meridianul asociat spaţiului balcanic se alcătuieşte drept loc comun al imaginarului creator, un soi de substrat cultural ce alimentează creaţia literară care va păstra, în profunzimile sale, palimpsestul vestigial al originarului. De fapt, Gisèle Vanhese propune o analiză de tip mitografic cu miza de a releva, întocmai, punctele nodale ale unei geografii culturale mai vaste, înscriindu-se, aşadar, poate fără intenţie metodologică, într-un demers critic de investigare a literaturii mondiale, văzută ca reţea, ca sumă a influenţelor şi a confluenţelor tematice.

Aşadar, de-a lungul celor 9 studii din alcătuirea volumului, autoarea propune o investigaţie transculturală cu miza de a recupera sau, mai bine, spus, de a revela fondul germinativ comun răsfrînt în cele două mituri (legenda Fratelui-strigoi şi mitul jertfei întemeietoare), structurile arhetipale ale gîndirii populare pe care se fundamentează creaţiile unor autori din spaţii geo-culturale distincte, un soi de lectură a relecturilor, prin prisma unor valenţe comune. Demersul hermeneutic beneficiază de o analiză structurală a constelaţiilor simbolice prin prisma cărora se proiectează cele două mituri şi de o reiterare schematică a scenariului arhetipal al legendei în vederea relevării acelor invariante, acelor universalii pe care autoarea le identifică drept miteme şi care alcătuiesc materialul brut al creaţiei, resemnificat, resemantizat ulterior de fiecare autor în parte.

Revista indexata EBSCO