Dec 18, 2018

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Un veac de Românie, un veac de poezie

Marea cursă modernistă

Trei direcţii dominante se profilează în modernitatea poeziei româneşti din secolul XX. Una mitizantă, construind un paradis uranic, vine dinspre Eminescu şi vizionarismul său epopeic, închegînd o tradiţie autohtonistă, consolidată de Lucian Blaga, Pillat şi Voiculescu. O a doua, datorată lui Arghezi şi Barbu, vine de la Baudelaire şi Mallarmé, căutînd în raţiune şi magia cuvîntului viaţa şi taina poeziei. Cea de a treia îşi datorează albia lui Bacovia, Vinea, Fundoianu şi acceselor avangardei, cu sorginte în Rimbaud, cuceritorul de „colonii” imaginare, explorînd iraţionalul şi libertatea onirică.

Ofensiva poeziei noastre postbelice dezvoltă aceste trei versante distincte, comunicînd cu evoluţia sensibilităţii europene. Mai puternică între ele este direcţia autohtonistă, care şi-a consolidat poziţia odată cu impunerea repetată a naţionalismului ca ideologie de stat, dar celelalte două au găsit în experiment şi risc estetic soluţia de a impune noutatea expresivă. Mai spectaculoasă şi totodată nedreptăţită în epocă, neintegrată în conştiinţa publică, a fost direcţia avangardistă, considerată vremelnic o erezie nihilistă, însoţită de persecuţii şi victimizări. La începutul anilor 1960, cele trei tendinţe latente acţionează împreună împotriva „duşmanului” opresiv, realismul socialist, cel care impusese un baraj oficializat în evoluţia literaturii, cu teme obligatorii şi cenzură pentru cei care se abăteau de la canonul proletcultist. Umbra lui Nicolae Labiş (1935-1956), poetul mort prematur în condiţii misterioase, domină breşa noului val în frunte cu Nichita Stănescu, în cariera de început a căruia autohtonismul vizionarist, magia cuvîntului şi dicteul subconştient oferă o combinaţie expresivă cu totul inedită – toate la un loc şi nici una din orientări afirmate cu el distinct. Observaţia se referă şi la colegii care l-au urmat şi au recunoscut în el un lider: Cezar Baltag, Ilie Constantin, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Petre Stoica, Dan Laurenţiu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Gheorghe Pituţ, Ioan Alexandru. A fost un prim pluton, urmat de un al doilea, mai radical ca atitudine, dar la fel de eterogen ca expresie, cu: Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru, Miron Kiropol, Daniel Turcea. Generaţia ’60 avea de recuperat o ruptură de aproape două decenii, de refăcut o tradiţie şi de reabilitat autenticitatea lirismului\, grav afectat de rudimentarul agresiv al epocii anterioare, al realismului vulgar. Volumele de debut devin importante pentru istoria literară, nu atît prin prisma valorii lor, care uneori e precară şi discutabilă, ci în special prin intenţiile şi căile pe care le-au deschis în poezia epocii.

S-a spus că poeţii generaţiei 1960 au preluat „spuma” perioadei interbelice, beneficiind de latenta maturizare a limbii române literare. Dar trebuie adăugat că tendinţele cristalizate între timp nu au etajat producţia poetică, nu au creat curente conflictuale, cel puţin într-o primă fază, cum s-a întîmplat în anii 1930, ci ele au fost preluate într-un remake nediferenţiat, compact, prin reciprocă acomodare, într-un program unificator şi eclectic, care avea un singur obiectiv – reformarea cît mai rapidă a lirismului. Acest fenomen a dus la aprecierea de originalitate pentru noii veniţi, care ştiau că trebuie să asimileze pe un front cît mai larg o experienţă capabilă să pună în mişcare energiile imaginare. De-abia spre mijlocul anilor 1970 apele se vor limpezi, prin apariţia valului optzecist şi împărţirea lumii noastre literare între tradiţionalişti, în jurul revistei „Luceafărul”, cu sprijin oficial, şi modernişti sau europenişti, în jurul revistelor „România literară” şi „Secolul 20”, considerat cosmopolit şi „rezistent” la ideologie. Devin greu de înglobat aceste curente destul de bine conturate (mai ales după ce Nichita Stănescu trece o vreme drept liderul „tradiţionaliştilor”), sub semnul conceptului integralist de neomodernism (Ion Bogdan Lefter), ceea ce ar înseamna ignorarea unei perioade eterogene în viaţa noastră literară. Lesne de înţeles că trebuie să recurgem la o altă ordine în structurarea devenirii poeziei în secolul XX, în funcţie de cîteva coordonate operative: tradiţie – ruptură, raţional – iraţional, canon – reformă, modele – orientări. Lentă în atitudine, istoria literară avea să realizeze o selecţie naturală necruţătoare în deceniile de început ale acestui nou secol, făcînd uitate multe nume ce păreau definitiv impuse.

 

1968, anul rebel al modernismului românesc

Trebuie menţionat că literatura este influenţată real de cursul Istoriei, care o înalţă ca aliat, o macină şi o cerne. Cîteva repere de fond au fost determinante pe parcursul unui secol complicat şi aspru, cu înălţări şi devieri malefice: 1914 (28 iulie, începe primul război mondial), 1918 (1 Decembrie, înfăptuirea Marii Uniri a României), 1939 – 1945 (al doilea război mondial; soldat cu ocupaţia sovietică şi dictatura proletară); 1964 (aprilie, Declaraţia de independenţă faţă de URSS; începutul destinderii); 1968 (mai – revolta studenţească la Paris; august – invazia Cehoslovaciei; apogeul destinderii); 1971 (tezele din aprilie, începutul revoluţiei culturale şi a dictaturii ceauşiste); 1989 (revoluţia română; căderea dictaturii); 2007 (1 ianuarie, intrarea României în UE). Sînt date care au marcat decisiv viaţa literaturii noastre, aducînd perioade de stabilitate/ explorare şi perioade de fluctuaţie/ ruptură, de rigoare sau impunere a tradiţiei şi de destindere sau de incitaţie la experiment. Zorii Renaşterii moderne în poezia noastră încep cu poemul Venere şi Madonă (1870) de Eminescu şi cu acţiunea-şcoală a revistei lui Al. Macedonski, „Literatorul” (1880), iar volumul Plumb (1916) de G. Bacovia marchează primul triumf al modernismului, consolidat de unda expresionistă din Poemele luminii (1919) de Lucian Blaga, ermetismul din După melci (1921) de Ion Barbu şi explorarea impurului, a „urîtului”, din Cuvinte potrivite (1927) de T. Arghezi. Tabloul perioadei interbelice face loc modelului avangardist, de la Ion Vinea şi Ilarie Voronca (Restrişti, 1923) la Geo Bogza, Gellu Naum şi Gherasim Luca, cu ochii larg deschişi spre T. Tzara, mişcarea Dada (1916) şi A. Breton.

Ruptura intervenită de efervescenţa vizonară interbelică durează mai bine de un deceniu şi jumătate, „noaptea interzicerilor” sau „obsedantul deceniu”, pînă la „dezgheţul” din 1964, cînd apar volumele O viziune a sentimentelor, a doua carte a lui Nichita Stănescu, Persoana întîi plural de Ana Blandiana şi Singur printre poeţi de Marin Sorescu. Anul cu totul fast pentru poezia românească a fost 1968, alt moment de triumf al modernismului, dacă ţinem seama că au apărut atunci cărţi de palmares şi de referinţă, deloc puţine, din care merită să enumerăm, spre a ne face o idee asupra acestei explozii editoriale unice, neegalate pînă acum: Arheologie blîndă şi Alte poeme de Petre Stoica, Laus Ptolemaei de Nichita Stănescu, Athanor de Gellu Naum, Versuri de Mircea Ivănescu (debut), Rod de Cezar Ivănescu (debut), Pe malul Stixului şi 7 poeme de Leonid Dimov, Patimile de Mircea Ciobanu, Monada de Cezar Baltag, Bunavestire de Ilie Constantin, Vina nu e a mea de Nora Iuga (debut), Nuduri de Ovidiu Genaru, Destine intermediare de Florin Mugur, Tinereţea lui Don Quijote de Marin Sorescu, Vine iarba de Ion Gheorghe, Fîntîna somnambulă de Adrian Păunescu, Norii de Constanţa Buzea, Presiunea luminii de Ioanid Romanescu, Un trandafir învaţă matematica de Gheorghe Grigurcu (debut), Piatra de Constantin Abăluţă, Altair de Gheorghe Tomozei, Cine mă apără de Gheorghe Pituţ, Versuri de Virgil Mazilescu (debut), Interiorul legii de Gabriela Melinescu, Viaţa şi petrecerea de Marius Robescu, Cumpăna de Marin Mincu (debut), Cîmpia eternă de George Alboiu (debut), Măştile somnului de Gheorghe Istrate (debut), Necunoscutul ferestrelor de Ion Caraion, Dresoarea de fluturi de Alexandru Lungu, Bărci părăsite de Romulus Guga, Măşti de priveghi de Florenţa Albu, Metamorfoze de Victoria Ana Tăuşan, Sabasios de I. Negoiţescu (debut), Curent continuu de Virgil Gheorghiu, Ipostaze de Ştefan Aug. Doinaş, Schimbarea la faţă de Miron Kiropol, Strada vîntului de Aurel Gurghianu, Cartea nunţilor de Sorin Mărculescu, Trenos de Marin Tarangul, Aşezare de lucruri de Cristina Tacoi, Antu de N. Prelipceanu, Elogii de Aurel Rău, Ospăţul de aur de Stephan Roll, Corp comun de Virgil Teodorescu, Tristele de M. R. Paraschivescu, Copacul descătuşat de Tudor George, A fi de Adi Cusin, Tăceri neprimite de Ion Iuga, Poeme de Darie Magheru. Zestrea poetică deosebită a acestui an rebel 1968, soldat cu primeniri de mentalitate europeană, atestă dezgheţul ideologic comunist, de scurtă durată, de care au profitat în bloc scriitorii. Un front larg de poeţi îşi află recunoaşterea (între ei, cîţiva absolvenţi „reformaţi” ai Şcolii de literatură „M. Eminescu”, 1950-1955, dar şi o parte din „generaţia pierdută” a războiului), reabilitînd starea vizionară a lirismului, singurul atribut unificator pentru această producţie diversă, nutrind iluzia că a scăpat de constrîngeri şi că merită explorate ţinuturile necuprinse ale imaginarului.

 

Poezia cotidianului, provocarea cu risc estetic

După 1971, revoluţia culturală ameninţă cu o nouă ruptură, făcînd loc recursului salvator la esopism şi textualism, modalităţi de ascundere a sensurilor neconformiste sau dizidente, cu apel la etajarea sensului, prin registrul aluziv-alegoric sau prin disecţia actului ficţional care înscenează realul. Pe acest fond, se produce un alt fenomen unic şi irepetabil: chemarea la real, la cotidian, la imediatul concret, făptuită de Cenaclul de Luni al tinerilor poeţi filologi anglofili din Bucureşti (înfiinţat în 1977, condus de N. Manolescu, pînă în 1982), care a sunat a mobilizare generală a vocilor nevîrstnice, provocare la luptă cu sistemul ideologic rigid, fapt care „trezeşte” provincia şi o face să scoată la iveală nume de autori dornici de comunicare şi confesiune. Seduşi de poezia cotidianului, apar zeci de poeţi, în oraşe mai mari sau mai mici din ţară, care se înregimentează necondiţionat mişcării optzeciste, instituind o nouă geografie şi o nouă configuraţie literară, ofensivă cu trei arme eficient asumate: ironia, memoria şi monologul banalităţii. Poeţii tineri nu mai iau calea Capitalei ca să se afirme, cum făceau cei din generaţia anilor 1960, care migrau de prin ţară ca să se alăture gărzii însoţitoare a lui Nichita sau să se afirme în cenaclul notoriu „N. Labiş” a lui Eugen Barbu, ci întăresc nuclee, cenacluri şi reviste studenţeşti („Echinox”, la Cluj, „Dialog”, la Iaşi, „Forum studenţesc”, la Timişoara etc.) în spaţii periferice, la concurenţă cu monopolul dîmboviţean. Cum s-ar spune, se produce un proces de descentralizare a actului literar, care a dat impresia unei renaşteri creatoare, iar prin ţinuta experimentală şi de frondă modernistă – a unui neo-avangardism cu tentă subversivă şi dorinţă de inovare, care vine să redescopere modele de expresie ale situării în real. În prima linie se află Gheorghe Iova, Liviu Ioan Stoiciu, Alexandru Muşina, Traian T. Coşovei, Ion Mureşan, Nichita Danilov, apoi Cassian Maria Spiridon, Marta Petreu şi Matei Vişniec. Revoluţia din 1989 a venit pe valul acestei atitudini refuznice, mereu reprimate, şi pe baricadele ei s-au aflat mulţi poeţi care au luat cu asalt regimul represiv, ocupînd apoi poziţii privilegiate în noul establishment democratic, devenit elită dornică să deţină autoritatea în filosofia socială şi să-şi promoveze membrii.

Urmează două promoţii epigonice – nouăzecistă şi milenaristă (sau douămiistă), care continuă cu variaţiuni textualismul şi acţiunea optzecistă, reinventînd filoanele (modelele) suprarealist şi expresionist. Este pentru prima oară în literatura noastră cînd o grupare – avînd ca lideri pe Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Mihai Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Nicolae Coande – se configurează de capul ei, fără accese teoretice, fără reviste de direcţie care s-o „echipeze” (o vreme a susţinut-o „artPanorama” lui Dan Silviu Boerescu, efemer, între 1997-99), fără orientări estetice care s-o proiecteze în „program”. Pur şi simplu s-a alcătuit fără „şiră”, cu vagi obiective anarhiste, doar pentru a rosti în răspăr ceea ce „înaintaşii” n-au avut voie să spună pe şleau ori s-au căznit s-o facă esopic, într-o semiotică aluzivă. Nici “milenariştii”, impuşi în plin proces de “tranziţie” spre o democraţie normală, nu au avut o cîrmă sigură, plutind între angoasa apocaliptică şi frenezia unui neoexpresionism iconoclast şi cinic, pe fond anti-metaforic, cu un lider, Marius Ianuş, care a iniţiat curentul “fracturisr”, de emoţie slobodă, licenţioasă, pentru ca apoi să fugă la mănăstire, lăsîndu-i pe companioni (ca Dan Sociu, Claudiu Komartin) cu orgoliul dispersiei. Cît priveşte „minimalismul” de dată recentă (Mihnea Bîlici, Andrei Zbîrnea, Andrei Alecsa), cu trimitere la aspiraţii, la idealuri, la universul referenţial cel mai anost, mai mărunt cu putinţă, fără pretenţii şi idealuri, avem de a face cu prima promoţie poetică integral ridicată şi educată în noua epocă europenist-globalistă, scutită de cenzură, şicanele securităţii, salamul cu soia, uniforma şcolară şi privaţiunile vechiului regim; adică a crescut şi s-a format în deplină libertate, fără a face pasiuni hieroglifice din frustrări.

 

Poezia şi-a pierdut starea de interogaţie, instigatoare şi conspirativă

Văzută cu detaşare, de sus, din zbor planat, poezia română de azi are aspectul unei lagune liniştite, unde adierile de vînt stîrnesc valuri uşoare, fără să-i tulbure sedimentele. Golful acesta deloc întins simte aproape vuind mareele năvalnice, produse de genunea mondializării, dar nu pare să se sinchisească de asemenea ameninţare difuză, visînd mai departe cu obstinaţie la propriile limanuri şi lacustre, pe care şi le închipuie porturi cu mari deschideri, gata să înfrunte furtunile. Şi totuşi, există curenţi de suprafaţă şi nevăzuţi, oricît de slabi, de anemici în acest tărîm candid-euthanasic, pe suprafaţa căruia stăruie o vegetaţie melancolică destul de abundentă, prea viguroasă, resemnată în secularul principiu al rezistenţei prin ieşirea din mare, din istorie.

România a încheiat recent un secol şi jumătate de literatură demnă de clasicizare, din care un secol şi-a cultivat modernitatea deplină, ultimele decenii dîndu-i la iveală unele slăbiciuni cronice: lipsa puterii de reacţie în asimilarea evenimentelor din 1989 şi de după, inhibiţie în faţa libertăţii depline de expresie, imposibilitatea revanşei la complicitatea cu tăcerea, în regimul comunist, palida rezistenţă prin opinie şi protest, transmise prin manifeste şi mijloace specifice operei literare. În anii 1990 (şi după), proza nu a dat nici o capodoperă, poezia s-a mulţumit cu antologii şi reeditări nenumărate, iar critica literară cu reevaluări, dacă nu cu răfuieli pe tema obedienţei scriitorului român în epoci totalitare. În loc să privească înainte, literatura noastră şi-a creat reflexul păgubos al privirii obsesive înapoi – printr-o lungă şi ineficientă poziţie recuperatoare. Un deceniu de amorţire, în care traseul european al literaturii române s-a rătăcit pe drumurile întortocheate ale explicării aventurilor etnocentriste din trecut, ale discuţiilor pe seama exilului românesc, şi el sleit de aşteptare, incapabil să producă noutate, cîtă vreme nu a făcut o gaură în cer (cu excepţia marilor vîrfuri Ionescu-Eliade-Cioran-Culianu), precum şi ale orgoliilor deşarte de „salvare”, prin intermediul literaturii, a unei lumi obişnuită cu dezastrele şi destrămările de sisteme. În timp ce societatea românească dezvoltă un cuvînt destul de incomod, dar cu potenţial de progres – schimbarea, în viaţa literelor noastre a domnit un spirit conservator, mulţumirea de sine – în sensul că avem în beneficiu (moştenim) una din cele mai „vitale”, mai „bogate”, mai „viguroase” literaturi din Europa sau din lume, în pofida evidenţei că foarte puţine opere de valoare au pătruns vizibil pe piaţa cărţii internaţionale (cu excepţia cazurilor lui Mircea Dinescu, Ana Blandiana sau Mircea Cărtărescu). Asemenea autoiluzionări trufaşe, limitate în satisfacţii, conservate în propria laudă, alimentează încă reflexul protocronist – al auto-mulţumirii că am iniţiat înaintea altora forme şi modalităţi literare novatoare, fără o recunoaştere pe măsură, pasivism care inspiră scriitorului certitudinea că aparţine unei societăţi creatoare închise, captive, în care performanţa nu e omologată, ci doar lăudată „în familie”.

Unde s-a greşit? Unde greşim în continuare în materie de succes? Ne rezumăm la cîteva constatări şi reflecţii.

N-am ştiut să facem tradiţie din literatura politică, atentă la social. Tocmai atunci cînd literatura noastră deprinsese o anume măiestrie esopică, de fapt un cod al refuzului şi negaţiei subversive, în contrast cu literatura politică la comandă propagandistică, s-a impus opinia că o atare experienţă trebuie stopată şi mizat pe discursul „deschis”, „transparent”, direct, concepte la care literatura noastră s-a adaptat greu. Dimpotrivă, literatura trebuie să „conspire” în permanenţă, să instige, să „ascundă”, să provoace mărturii, să inspire aprehensiune, sfidare, dacă se poate, prin felul ei necruţător de a restitui lumea, de a pune în dificultate politicul, atunci cînd imaginea îşi asumă adevărul de rezistenţă al unei epoci. Poezia optzecistă, al cărei mare aplomb era tocmai expansivitatea în real, dorinţa de comunicare „ocultă”, a fost cel mai puternic zdruncinată de această direcţie indusă în special de critică, ceea ce a dus la o reformulare a modalităţilor de expresivitate, de-a lungul a cîţiva ani. Inutil să mai spunem că demersul poetic a mers în gol, şi că optzecismul, ca mişcare şi atitudine de furie asupra prezentului, şi-a pierdut din energie, s-a sleit ca acerbie şi – lucru şi mai greu de explicat – şi-a pierdut liderii pe drum, anonimizîndu-i în masa numeroasă a promoţiei. Cui îi mai este frică azi de optzecişti (sau textualişti), cei ce se considerau, pe bună dreptate, coautori principali ai căderii regimului comunist şi autocratic?

 

Idealul novatorismului expresiv

Momentul 90, ca sfîrşit al unei epoci şi al unei „istorii”, nu trebuia să proiecteze neapărat necesitatea unui nou început, o ruptură, o „fractură”, cum s-a impus o denumire ulterioară, care să ateste angajamentul pe un alt nivel ontologic. Acest nou initium s-a produs în publicistică, puterea literară fiind lăsată în seama valului ’80, care şi-a instituit pe arii largi modalităţile: dorinţa năvalnică de comunicare (devenită sporovăială, în poezie, dar şi în proză); textualizarea fiinţei, aplicată în unele cazuri ca un mecanism mimetizant; acutizarea memoriei, ceea ce face ca produsul literar să reproşeze mereu ceva trecutului, fără să ia în serios prezentul. Or, toate aceste obiective estetice deveniseră perimate, prin prelungita anchetare a trecutului, în condiţiile în care toată societatea făcea acelaşi lucru, aruncîndu-se răzbunător pe foştii securişti şi activişti. Literatura – şi împreună cu ea poezia – s-a complăcut în această vînătoare de umbre, pierzîndu-şi publicul în capcana concurenţială în care a intrat, alături de ziare şi celelalte surse media de amplificat rumoarea de agora. Rezultatul acestui “gol” se observă azi: după dispariţia unor mari personalităţi, precum Gellu Naum, poezia noastră nu deţine un nume referenţial, de certă acoperire existenţială şi morală, cu care să se înscrie la bursa marilor valori universale contemporane. Multe nume s-au compromis cu naivitate copilărească în politică sau în alte sfere de divagaţie publică, unde şi-au pierdut reputaţia, dar şi combustia. Merită urmărit fenomenul Mircea Cărtărescu, cel care a stat deoparte de asemenea tentaţii, mergînd pe calea unui apolitism activ, şi a cărui operă, în special în proză (în linia fantasticului de tip eminescian-mirceaeliadesc) a produs interes în cîteva ţări occidentale, pentru ca mai nou autorul să se facă de rîs prin laude deşănţate aduse unui personaj politic unanim discreditat.

Evocarea opresivă a tradiţiei s-a impus ca reper obligatoriu al oricărui demers literar, care trebuie să dea impresia că mereu continuă ceva, prelungeşte o direcţie, vine din trecut. Gustul experimentului, al noutăţii care ignoră precedenţa s-a diminuat, tocmai din cauza clamării elementului tradiţie. Explicaţia acestei înfeudări la curtea tradiţiei a dat-o Ion Bogdan Lefter, care observa că în perioada interbelică, termenul modernism a devenit un concept-cheie, desemnînd „un stadiu de evoluţie a literaturii, a culturii în ansamblu”, dar care a dus la blocarea în plan teoretic „a unei structuri explicative cuprinzătoare”, datorită faptului că termenul a fost supralicitat în sensul larg lovinescian de „emancipare a artei”. „Şansa avangardei” a fost ratată, în sensul că nu i s-a mai acordat importanţa cuvenită şi nici nu a cunoscut o susţinere critică pe măsură, fiind considerată extremism literar („o libertate saturnalică de sclav beat”, pentru E. Lovinescu), ceea ce explică şi evitarea aproape totală a termenului generic de avangardă. (v. Recapitularea modernităţii. Pentru o nouă istorie a literaturii române, 2000, p. 33-103). Suprapus tradiţiei, modernismul a dat impresia unui progres literar, de fapt o stagnare, un mers în gol suferit în special de poezie, dar şi de roman.

Se adaugă reflexul mimetic de a prelua modele şi curente literare de afară, fără efortul de a construi forme şi curente proprii de angajament imaginar sau de a întreţine cultul experimentului poetic, fie şi gratuit-hedonist. Curentul activ din care nu au lipsit manifestările penibile de proslăvire patriotic-daciste şi eroico-aniversare, a fost cel autohtonist, la care – pe urmele lui Blaga, devenit spirit tutelar al poezie româneşti la începutul anilor 1960 – a aderat o pleiadă bogată de poeţi. Optzeciştii reacţionează printr-o poezie comunicativă, de glosare plebee a realităţii imediate, pe model britanic (Eliot, Ezra Pound, Dylan Thomas) sau beat-pop (curentul ce fusese „blocat” în răspîndire, la noi, de „revoluţia culturală”, la începutul anilor ’70), pigmentat cu inserţii şi citate culturale dispuse în colaj (tehnică atît de proprie artei pop). Acestei manipulări „regizate” a discursului monologal i s-a spus textualism, deşi putea să i se spună în multe alte chipuri, apelînd la vreun concept din repertoriul epigonic structuralist; termenul a fost repede sincronizat cu un altul de sorginte occidentală, post-modernismul, folosit impropriu, cum s-a observat, deoarece la origini definea amurgul erei industriale şi consumiste, etapă care în ţara noastră avea să cunoască doar o perioadă de livrare la fier vechi a unor instalaţii uzinale depăşite. Culmea este că şi poezia aşa-numit douămiistă apelează tot la modele din afară, bineînţeles adaptate surselor de inspiraţie de al noi, gen rap, hip-hop, „lirică a străzii”, vagabondă, mizerabilistă şi cum am vrea s-o mai numim. Sigur, în toate aceste cazuri, nostalgia tuturor a fost să realizeze un novatorism românesc şi fiecare poet luat în parte a avut şi are sentimentul unei apartenenţe la un filon de sensibilitate “de aici”, numai că vîntul bătea din altă parte şi noi nu am făcut decît să agăţăm pînzele pe catarge, ca să plutească cu “sens”, cu direcţie şi corabia poeziei noastre. Poate pe fondul experienţei acumulate, al ratărilor consemnate şi al dorinţei de căutare, de novatorism expresiv care animă poezia noastră de cîţiva ani, să putem asista la o regenerare de fond şi la efortul de a contura o mişcare poetică într-adevăr originală.

 

Poezia, ca modalitate de rezistenţă în orice epocă

În sfîrşit, am mai aduce în discuţie un aspect de regresivitate: în două decenii şi jumătate, scriitorul român şi-a spulberat mitul histrionic, mit care l-a ţinut în prim-planul societăţii încă de la revoluţia masonică de “trezire” naţională de la 1848. Fricos, oportunist, mereu cu nostalgia politicii, mai mult pentru a face valuri retorice, scriitorul român traversează perioada comunistă într-o tăcere estetică, permiţîndu-şi doar gesturi cabotine sau burleşti prin care să sperie puterea – gesturi legendare, adesea pe fond bahic, pe care secţia de propagandă a partidului le înregistra cu vigilenţă şi le compensa prin avantaje sporite. Nichita vocifera violent atunci cînd cuvîntul „naţional” îi era scos de cenzură din vreun interviu; Preda îşi difuza obsesiile prin oamenii din suită; Marin Sorescu se dădea captat de yoga şi meditaţia transcendentală; Fănuş şi Andriţoiu îşi măsurau în cisterne peregrinările prin podgoriile patriei; Ioan Alexandru perora despre vizita la Sfîntul Mormînt; Vulpescu trîntea vreo Doină înfocată de reîntregire, ca şi Păunescu, de altfel, jelind pe stadioane, cu lacrimi amare, pe Mihai şi pe Iancu, dar şi „armăsarii” furaţi în ritm de cazacioc. Teatralitatea aceasta moştenită din perioada interbelică a creat o aură folositoare scriitorului de la noi, respectabilă chiar, şi foarte adesea nutrind o anecdotică fumigenă pentru marele public, căruia îi place mult să-şi însoţească lecturile cu asemenea bîrfă pitorească. După decembrie ’89, cînd s-a pus serios problema recreării unui vocabular moral care să însoţească opera, partida a fost pierdută. Optzeciştii, care au umplut victorioşi scena literaturii, nu au adus, din păcate, cu ei şi o gesticulaţie plauzibilă. Era de dorit o altfel de teatralitate, de creare a unei opoziţii literare („a te opune speculaţiilor culturale, canonului, normelor, educaţiei tradiţionale – ca formă de activism politic” – citez din Tony Judt, Europa iluziilor, 2000, p. 71), dar acest lucru nu s-a produs şi aşteptările s-au dovedit deşarte. Astăzi, scriitorul român e de domeniul discreţiei şi cînd vreun tînăr poet încearcă un gest de revoltă la adresa vreunui juriu de premiere, este chemat prin plîngere penală la poliţie şi i se intentează proces de tulburare a liniştii publice!

Lucrurile nu stau mai bine nici prin alte părţi. Un respectabil teoretician al literaturii, Dominique Viart, observa recent că în Franţa poezia de mult nu mai „întemeiază” literatura – ultima ei vîrstă socială s-a consumat după cel de-al Doilea Război Mondial, „odată cu prestigiul Rezistenţei”, după care poezia a ieşit din scenă. „poate şi pentru că atunci poezia a devenit mai greoaie, marcată de filozofie, o poezie ontologică, din anii ’50, apoi vorbim de o poezie dominată de lingvistică, experimentală…” (v. „România literară”, nr. 48/ 30 nov. 2012). Poate de aceea, mai nou, „poezia trăieşte după nişte reguli care nu au nici o legătură cu restul literaturii”, în sensul de a aparţine mai mult unor cercuri închise, exclusiviste, cu cenacluri, lecturi publice, turniruri, festivaluri destinate unor iniţiaţi. La noi, în Est, poezia a rezistat tocmai ca modalitate de… rezistenţă, de a comunica prin ea ceea ce era greu sau interzis să transmiţi. Retrăgîndu-i-se această calitate preţioasă, poezia a intrat în cădere liberă, dar e foarte probabil că în curînd să fie chemată să spună ceea ce canalele obişnuite de comunicare şi socializare  nu o vor putea face. Plus inefabilul, acel fond adînc şi secret al fiinţei, care totdeauna îşi va cere dreptul să fie spus, să fie mărturisit. E posibil însă ca numărul acestor comunicatori de elită să se diminueze considerabil, în era internetului, să fie inhibaţi sau anihilaţi de marea logoree virtuală…

Este cert, lumea noastră literară s-a schimbat şi proiectul anonimizării ei pare să fi reuşit – sau a reuşit pe segmente. Oricum, merită să ne oprim mai insistent, cu alţi ochi, asupra cărţilor de poezie, pentru că – analizîndu-le cu atenţie – „citim” de fapt viitorul speciei umane. Sînt convins, şi regretatul Laurenţiu Ulici nutrea aceeaşi părere, că acest „citit în poezie”, ca astrologii în stelele de pe cer, poate prevesti multe evenimente, nu atît cu referire la autori, cît despre lumea în care trăim. Probabil că făcînd această invitaţie publicului, altfel se va apropia şi va căuta volumele poeţilor, încercînd nu atît să se regăsească în ele, cît să se proiecteze prin ele în ce va să fie. Sigur că acesta poate fi rostul şi menirea cronicii literare, în viitorul tulbure care ne aşteaptă, de a da sens poeziei în marea reverie a lumii, în limbajul ei de „semne” şi prevestiri. Întoarce-te la poezie, să-i spunem omului obişnuit; „ia-mă de mînă şi hai în peştera sufletului, unde ai să găseşti elixirul de care ai nevoie. Numai Poetul e în stare să te vindece de bolile care macină lumea de azi. Cu el merită să-ţi atingi sufletul”.

La un secol de modernitate a poeziei româneşti înregistrăm vitalitatea genului, dar luciditatea trebuie să-i însoţească sporul şi devenirea.

Revista indexata EBSCO