Dec 18, 2018

Posted by in Proza

Constantin Gherasim – Fotografia

Trânti rucsacul sub bancă. Era puţin supărat şi nervos. Acele stări de angoasă specifice ultimelor zile de şcoală. Mai ales că se apropia „bacul”. O nebunie! Auzise întâmplător la ştiri, la difuzoarele din autobuz, că examenele se decalaseră cu două săptămâni. Diriginta le-a confirmat informaţia, trimiţându-le mesaje. Mai precis, celor conştientizaţi că sunt obligaţi să aibă conturi personale pe net ori pe reţelele de socializare. El nu avea aşa ceva. Era printre singurii din clasă. Oricum îl interesa prea puţin. Se gândea la examene ca la o prăpastie peste care trebuia să treacă fără a şti ce urmează după. Fratele său fusese şef de promoţie la liceul industrial din oraş. A fost admis, printre primii, cu bursă, la facultate în capitală. A făcut un an, după care s-a combinat cu o fată şi s-a apucat de muncă. A revenit acasă şi acum stau toţi trei în acelaşi apartament. Noroc cu părinţii, plecaţi în Italia, care le trimit bani lunar.

Se aşeză, trăgând cu coada ochiului la colegii adunaţi lângă fereastră. Băieţii şi fetele se hlizeau chicotind în faţa unui smartphone. Se întinse ca o râmă să vadă despre ce era vorba.

  • Nu-i loc frate, nu vezi?, îl repezi unul. Suntem ocupaţi. Stai în banca ta, că începe ora acuşica!
  • E cool! Priviţi bă! G. a adunat 250.000 de vizualizări pentru fotografia asta. Vă daţi seama? E cel mai bun!, strigă altul.
  • Mi-ar plăcea să-l văd cum reuşeşte aşa ceva. Este un geniu, continuă una dintre fete. Dacă mai strânge câteva aprecieri, va lua şi premiul pentru cea mai tare poză. Să fii cel mai votat şi să câştigi şi atâţia bani…

El oftă şi-şi scoase o carte. O răsfoi câteva zeci de secunde. Se simţea idiotul care stă cu mâna pe culegerea de matematică. Ba nu. Mai era, în penultima bancă, şi Andreea. Singura privire tristă din întreaga clasă. De fapt, era o combinaţie între tristeţe şi nostalgie. O urmărise încă din clasa a IX-a, dar nu avu curajul să-i facă vrei confesiune. Acum era convins că este momentul. Au trecut patru ani şi urmau să se despartă. Fiecare cu drumul său.

Zarva insistenţă a colegilor îl făcu să ridice din sprânceană. Ar fi vrut să răbufnească. „Hei fetelor, aţi uitat? Până mai ieri, G. era un tâmpit, semianalfabet, care a primit cadou un telefon inteligent, după ce trecuse la limită în clasa a XII-a. Un telefon mult mai inteligent decât întreaga lui familie. S-a filmat sărind cu placa peste un şanţ. Şi-a fracturat piciorul stâng. Ei bine, piciorul rupt şi chipul lui desfigurat de durere au dat lovitura. Best photo! Treziţi-vă, fetelor!”. Îşi dădu o palmă peste cap să se potolească. Ce rost ar avea să le spună. Se ridică şi se duse lângă colega din spate.

  • Tu nu eşti cu gaşca?
  • Nu mă interesează fotografiile şi scorul lor pe net…!
  • Normal, dacă ai fi avut şi tu un telefon deştept, ai fi ….

Se opri brusc, dându-şi seama că a spus o tâmpenie. Andreei îi murise tatăl pe vremea când abia îşi făcuse buletin, iar mama era învăţătoare la o şcoală într-un sat aflat la 30 kilometri de oraş. Se deplasa zilnic cu microbuzul. O navetă care-i mâncase şi sănătatea şi o parte din salariu. Iar 700 – 800 euro, cât ar fi însemnat un telefon „deştept”, nu puteau intra nici măcar în calculul unui împrumut aşa cum făcuse, de exemplu, colegul din prima bancă. „Deşteptul de Diua”, cum îi spunea el, şi-a luat cu buletinul un telefon de ultimă generaţie plătindu-l în rate, cu banii din alocaţie.

  • Îmi pare rău…continuă el. Mi-aş fi dorit să participăm şi noi la concurs. Să câştigăm bani. Să devenim cunoscuţi…
  • Nu-i nimic, îi răspunse fata, privindu-l compătimitor. Sunt obişnuită.

„Ce-o fi fost în capul meu?”, se întrebă în sinea lui. „Ce-are face Andreea cu turma asta de tembeli, care de câteva zile stă şi comentează cum îi creşte valoarea pozei lui G.”

  • Uite, reluă el discuţia, am primit de la fratele meu un telefon. Nu e cine ştie ce, dar face poze la o rezoluţie ok. Mai ales afară, în aer liber. Adică, de ce nu putem încerca şi noi? Am putea încărca o fotografie super, care să depăşească pragul de voturi online. Gândeşte-te ce-ar însemna? Facem echipă? Am avea şanse de a câştiga premiul de pe net. Sunt atâţia bani în joc…
  • Eşti un drăguţ, dar momentan, mă preocupă examenele. După aceea mai vedem.

„Are şi ea dreptate, dar totuşi să fii băgat în seamă… să fii în centrul atenţiei nu e de ici-acolo…”

Îşi scoase telefonul, deschise geamul şi vru să apese o tastă. „Voi încerca eu, dar nu acum”, şi se retrase în bancă.

La sfârşitul orelor, fără să-şi dea seama, ochii o ţintuiseră tot pe Andreea. De data asta, o observă cum, scoţând o hârtie din buzunar, o podiră lacrimile. Simţi că e ceva în neregulă.

O ajunse din urmă pe stradă. O opri în gangul din spatele blocului unde locuia.

  • Vroiam să-ţi spun… să te întreb… S-a întâmplat ceva?
  • Mulţumesc, îi răspunse fata. Doar că, ştii, mama este bolnavă şi are nevoie de medicamente. Şi nu prea…
  • Ţi-am spus eu că ar trebui să încercăm. O fotografie bună ar putea fi o soluţie. Te rog să te gândeşti. Timpul e scurt.

O strânse de mână şi plecă spre casă. Uitase că trebuia să cumpere pâine. Mintea îi zburase la cea mai bună poză. Auzise de unii care mai încercaseră câteva metode senzaţionale de fotografiere. Citise şi reviste de specialitate. A cercetat pe net în biblioteca şcolii, să vadă şi premiile din anii trecuţi. Era convins că putea şi el. Evident, cu oareşice riscuri. Acum, înţelegând situaţia dificilă a Andreei se mobiliză şi mai tare. Ştia că merită să o ajute. Că trebuie să se implice.

Ajuns în casă, fu luat la rost de gura viitoarei cumnate care se grăbi să-i reproşeze că nu a adus pâinea, că, din cauza lui, iubitul ei este nevoit să lucreze mai mult. Câteodată avea impresia că se obişnuise cu această cicăleală. Însă venirea fratelui şi a prietenei în apartamentul părinţilor i-a bulversat tot universul. Existau momente când inima îi spunea că se săturase de ameninţări, de acuze fără rost. Iar astăzi, parcă s-a pus capacul. „Du-te în …” îi spuse femeii. Ieşi trântind uşa. Nu-i mai păsa că urma să-l sune mama să-l întrebe de pregătirea pentru bacalaureat. Mintea-i zbura spre fotografia care trebuia să câştige marele premiu.

Hoinărea pe stradă fără a-şi da seama cum se scurge timpul. Ca trezit dintr-o reverie, privi în jur şi realiză că ajunsese în cel mai ingrat cartier din oraş. Era zona amenajată cu gherete pentru persoanele fără adăpost, situată la marginea urbei. Trecuse pe acolo de câteva ori cu autobuzul. I se păruse cea mai infectă imagine. Acum, fiind pe înserat, o lumină stranie modifica întregul peisaj. Dintre două barăci observă o sferă imensă, roşie, cu reflecţii albastre, care transfigura tot. Era luna. Superbă. „Gata! Asta e!” îşi zise. Scoase telefonul din buzunar, se așeză cu spatele la lună și făcu o fotografie. Un selfie: chipul răvășit de frământări, adumbrit de construcțiile ce se înfățișau ochiului asemenea unor diamante, scânteind amețitor în paloarea astrelor. Era fericit. Se simțea împlinit. Îi scrise repede Andreei un mesaj. ”Cu această fotografie vom câștiga premiul cel mare”. În  euforia momentului, nu auzi pașii din spatele său. O lovitură puternică după ceafă îl aruncă la pământ. Ca prin somn, un glas  răguşit îi ajunse la urechi. „Bă, ia-i telefonul mai repede şi hai să fugim. Nu vezi că-i curge sânge.”. Cu o ultimă forţare, apucă să apese „send”. Era prima lui fotografie.

Revista indexata EBSCO