Dec 18, 2018

Posted by in Poezii

GELLU DORIAN

Un milion de ochi

 

Un milion de ochi cad peste mine ca mărgelele,

numai ochii celeilalte vieţi nu, numai ochii ei nu –

 

la ce gît stau acum atîrnate pe şiraguri trecute printre degete,

numai mărgelele ei sunt pierdute în alte ape albastre,

degete subţiri de gheaţă

îmi zgîrie sufletul,

pielea lui, sare de mare uscată pe spinări de femei

plecate de-acasă,

murmurul lui, vuiet de ocean în urechile lor surde –

 

un milion de ochi mai frumoşi ca ai ei

mă strecoară în paturile lor,

numai ai ei nu, numai ochii celeilalte vieţi nu –

 

cad toate apoi în nisipul uscat peste care stă deşirat

trupul meu ostenit,

mîini întinse ca arcurile înfig degete reci

în sufletul meu ciuruit ca o piele de urs în bătaia puştii,

prin el se vede cerul ca prin găurile lăsate de cuie în palme,

 

Dumnezeu mă aruncă din cer pe pămînt,

unde cad în doi ochi uzi ca plajele

peste care milioane de urme

duc spre patul pustiu

în care n-a mai dormit nimeni cu nimeni.

 

Viaţa aşa cum este

 

Viaţa nu este o plăcintă cu mere pe care o furi fierbinte

din tava scoasă din cuptor,

nu e aşa de rumenă ca ea,

nu e deloc puhavă şi plină de brînză,

deşi uneori poate fi chiar aşa,

 

nu e deloc femeia frumoasă pe care o dezbraci în capul tău rostogolit prin nori

de o sută de ori pe minut,

 

nu e nici cîrciuma din colţ,

deşi de multe ori poate fi chiar aşa,

 

nu e nici biserica în care cazi în genunchi

ca într-o pedeapsă plină de speranţe,

 

nici măcar cimitirul unde, fără greş, se sfîrşeşte de fiecare dată –

 

este chiar cuptorul din care scoţi plăcintele cu mîna ta,

poţi să te arzi,

poţi scoate de acolo un căuş de cenuşă

plin cu răvaşe,

de cele mai multe ori e aşa,

 

în timp ce femeia frumoasă e mereu în casa şi braţele altuia

şi oricît ai dezbrăca-o, nu tu te bucuri de ea,

 

iar cînd e cîrciuma din colţ,

prin buzunarele tale bate vîntul

 

şi înjuri în gînd în biserica

din care ieşi cocoşit de pedepsele vieţii de apoi –

 

doar cealaltă viaţă e cerul în care ard stelele,

lumînări pe care le aprinde mereu Dumnezeu.

 

Noaptea

 

Noaptea e un calvar continuu, somnul

un şarpe care şuieră pînă în zori într-o gară cu recruţi,

geamantanele lor sunt pline cu femei goale,

femeia de lîngă mine n-are fermoar,

husa ei de piele în care doarme se lasă greu trasă,

mintea mea e un întreg infern,

Dante, un mic copil pe care-l scot dintr-un limb,

îi ofer o ţigară, o cafea,

se uită la mine cum ucid somnul cu trupul meu deşirat

peste cearşaful boţit, rece

ca pielea şarpelui care abia dimineaţă pleacă din gară

cu tot cu recruţi,

cască şi, după opt sute de ani încă arată bine,

pleacă şi el la culcare

lăsîndu-mă în bolgia din care nu voi putea ieşi

decît tras în terţine de mîna lui de edecar de morminte –

 

ies din pat ca un pustnic din schit…

 

Al optulea cerc

 

Nu e chiar atît de urît nici în cel de al optulea cerc

dat de-a dura prin mintea mea în care frumuseţea nu se lasă ucisă,

 

am văzut odată un zeu tînăr ieşind din cîrciumă,

în el stăteau pitiţi toţi cei cărora frica le-a vărsat cerul din mînă

şi se înecau în ambrozie,

 

tocmai îmi luam restul din mîna barmanului

iar umbra lui se scurgea pe aleea din faţă

sub poalele unei femei,

 

frumuseţea ei era chiar viaţa care ştia să se răstească şi la zeii

care se îngropau de tineri în trupul ei,

 

am intrat şi eu în adîncuri,

nici nu-mi mai aduc aminte cît timp am plutit

pînă cînd peste pînza de beton pe care femeia stătea

firicelul de iarbă reteza gîtul morţii…

 

Un şuvoi de zile noroioase

 

Un şuvoi de zile noroioase urmăreşte liniştea mea

care s-a păcălit nu o singură dată sub cerul senin

ca sub un acoperiş în care femeile nu erau decît

nişte sperietori în care-şi făcuseră cuib ciorile,

 

praştia mea a ucis golul cel negru

de cum am fost lăsat să dorm în braţele celei mei frumoase femei

pentru care mi-am şters toate urmele pline de noroi afară,

 

trupul mirosind a cimbrişor scuturat într-o bucătărie de iarnă

s-a lepădat de toate relele

topite în sloiuri de gheaţă,

sufletul bucălat ca îngerii în picturile din capelele

adunate-n albume,

faţa de masă, o femeie întină pe care-mi sprijineam coatele –

 

o sută de ani nu e mult

să-i poţi uita într-o clipă,

o secundă e o veşnicie în trupul ei curat

în care nu poţi intra cu tot noroiul zilelor tale…

 

Oglinda

 

Oglinda intră în mine cu tot cu celălalt despre care ştiu

cînd s-a născut,

cum a trăit,

ce-a făcut,

ce-a mîncat,

ce-a băut,

ce-a iubit;

cum va muri, ştie doar oglinda prin care iese în cer

ca la cîrciumă celălalt

care a băut cu gura mea şi nu s-a îmbătat,

a mîncat cu gura mea şi nu s-a săturat,

 

cînd se deschide ca o fereastră unei case uitate în cîmp,

stau cu coatele pe pervaz în timp ce ceilaţi de la ferestrele lor

pleacă pe rînd în cer şi nu se mai întorc

ca femeile care, fugite de-acasă, au devenit biserici

în care toţi bărbaţii singuri au îngenuncheat,

 

cînd cad storurile,

numai în ochii tăi nu se mai aprind luminiţele

ca lumînările în ochii celor rămaşi să acopere oglinda

prin care să nu cumva să te întorci

beat şi rău din cealaltă viaţă

cum ai făcut uneori cînd te întorceai din lume,

 

cînd nu sunt trase perdelele,

îl poţi privi în oglindă pe celălalt încă o clipă…

 

Nu e nimic din ce e

 

Nu e nici o fericire că nu mori acum sau că nu ai murit pînă acum,

nici o tristeţe că se va întîmpla mîine,

 

cei mai mulţi mor de atîtea ori

încît nici nu-şi dau seama că s-au născut,

umblă pe pămînt neaflaţi de nimeni,

atît de singuri şi mulţi încît sunt număraţi numai cînd este nevoie

să îngroaşe o listă de pe care apoi sunt scoşi,

n-au cunoscut fericirea

pentru că ei cred că fericirea are înfăţişarea lor,

n-au cîştigat nimic niciodată,

n-au pierdut nimic pentru că n-au avut nimic,

cum viaţa lor nu le aparţine,

cînd şi-o pierd nu simt că se sfîrşesc,
rămîn la fel de prezenţi şi după moarte

pe cît de absenţi au fost în timpul vieţii,

 

nu e nici o fericire să stai la o masă cu ei,

dacă o faci, nu-i simţi,

nu te deranjează, nu-i deranjezi,

e ca şi cum  ai privi prin gaura unui ziar

mortul care tocmai îşi părăsea catafalcul,

iar în urma lui un hohot de rîs te readuce la viaţă,

 

dacă eventual simţi respiraţia vreunuia la ureche,

să ştii că nu-i din cei mulţi şi absenţi,

ci Dumnezeu care ar vrea să staţi împreună

şi acum nu numai în cealaltă viaţă…

 

Pe la ora douăsprezece

 

Pe la ora douăsprezece, cînd se închid brusc toate ferestrele,

brusc, fereastra mea se deschide,

 

doar o lamă de întuneric desparte cele două lumi,

 

aici, abia ivit din somnul obosit ca un cosaş după nouă dealuri

trecute prin coasă,

n-aş mai sta nici o secundă,

votca s-a terminat,

femeia este ca o scorbură în care stă ghemuit un bursuc

pe care nu-l poţi scoate afară nici mort,

 

încît pare tentant să te arunci prin fanta de întuneric

după care crezi că ierburile au fost adunate în căpiţe de fîn,

pîraiele sunt de votcă,

iar femeile sunt nişte tufe de mure în care te crezi urs,

nu dai nimănui socoteală,

toate-ţi stau în putere,

 

numai să ştii cum să faci saltul dintr-o lume într-alta,

 

mulţi au sărit şi de bine, cred, n-au mai dat nici un semn,

stau acolo îmbuibaţi în votcă şi scufundaţi în femei,

lăsînd aici treburile neterminate,

cîrciumile pustii,

cimitirele pline,

 

să încerci şi tu,

l-ai lăsa aici în această lume fericit pe Dumnezeu,

a cărui tristeţe cu adevărat numai dincolo i-o poţi întîlni.

 

Acum pot privi o femeie frumoasă

 

Acum o pot privi ca pe o viaţă frumoasă,

 

dar cum poate fi viaţa frumoasă,

dacă nu le-o povesteşti celorlalţi,

să se bucure de ea şi străinii, nişte pietre la malul unei mări,

ori nisipuri cernute prin site de mîini nevăzute,

ape însetate care nu beau pe nimeni,

 

nu le pot spune nimic despre viaţa mea,

un trecut care începe pe buzele ţuguiate pe paharul cu lapte,

în mînuţe care strîngeau cocoloaşe de pîine

pe care le îndesau în burta păpuşilor,

vorbele lor, buchete de flori uscate,

aruncate pe ape,

 

nici un răspuns,

nici cea ma mică adiere de vorbe pe la urechile mele

în a căror pîlnie lumea a turnat toate durerile ei

care îmi agtîrnă peste inimă

ca nişte franjuri de carne în măcelăriile în care

nu intră niciodată îngerii,

 

cînd se vor întoarce, risipitori,

le voi tăia viţelul cel gras

din cei o mie de viţei care au păscut de atunci

pajiştea imensă dintre noi,

 

sper şi eu,

cocoţat pe un maldăr de sticle prin care

şuieră vîntul…

 

Cînd sunt fericit

 

Cînd sunt fericit e ca şi cum toată viaţa mea ar fi fost aşa,

toţi din jurul meu par a fi trăit o viaţă fericită,

la mesele lor e linişte,

peste frunţile lor Dumnezeu se aşterne cerul senin,

prin cer nu se vede nimic,

iar cînd nu e nimic prin cer,

nimic pare a fi şi pe pămînt,

şi atunci eu sunt fericit,

beau la masa mea vinul meu,

şi aşa de o mie şi încă o mie de ori,

pe cît de mulţi sunt în preajma mea,

 

iar cînd nu e nimeni, iarăşi sunt fericit,

atît de fericit încît nu mai pot scoate niciun cuvînt

să nu cumva să-l mînii pe Dumnezeu,

singur în cerul în care nu e nimic,

şi dacă nu e nimic, atunci poate şi el să se odihnească

după o atît de lungă şedere în mine,

care cînd sunt fericit e ca şi cum toată viaţa mea ar fi fost aşa,

şi el ştie că nu a fost chiar aşa,

dar nu e trist din această cauză,

pentru că pur şi simplu de mult, de tare de mult

n-a mai văzut un om fericit fără niciun motiv,

 

tac şi eu mîlc

ca un vis prins în desfăşurare în capul unui mort

desfăcut ca un dovleac în faţa porcilor,

nu spun nimic, pentru că dacă Dumnezeu se va înfuria

nu mă va mai lăsa fericit în trupul meu

care după ce se va surpa

va da drumul spre cer unei şuviţe subţiri

care se va adăuga nimicului atît de imens de acolo,

 

dar pînă atunci

sunt atît de fericit ca şi cum toată viaţa mea de pînă acum

numai aşa a fost,

aşa cum toţi din jurul meu sunt,

fiecare la masa lui fericită de pe care partea cea rea se va surpa

iar cea bună se va face o şuviţă nevăzută

care se va adăuga nimicului atît de imens

spre care toţi cei fericiţi se îndreaptă

pîş-pîş

ca de la cîrciumă spre casă…

 

Cămaşa

 

Cămaşa nu poate spune o vorbă

despre trupul tău pe care stă lipită,

 

nici cînd este aruncată în coşul cu rufe,

nici cînd este spălată şi stoarsă,

nici cînd stă întinsă pe sîrmă la uscat,

nici măcar cînd este trasă peste trupul femeii care

vine la tine şi ale cărei picioare nu te pot excita

decît dacă ies de sub poalele ei,

nici cînd o dai jos de pe sînii ei,

niciodată,

aşa cum gura croitorului poate înnoda o mie de poveşti

despre ea,

despre nasturii ei,

despre cheutorile ei,

despre aţa care nu poate fi altceva decît venele

prin care nu circulă sînge,

uscate ca nişte părîiaşe pe o cîmpie arsă de secetă,

 

moartă, stă pe trupul tău viu

din care fugi din cînd în cînd,

aşa cum fug copiii din preajma mamelor

pentru a se pierde în lume în cămăşile care

nu le pot spune nici o vorbă,

placente din care nu se vor naşte niciodată,

în care vor muri,

rufe din care se vor face cordele trase în războaiele

din care curg preşurile pline de vorbele nespuse vreodată

peste care tălpile altor trupuri calcă

aşa cum în biserici peste umerii încovoiaţi ai femeilor

se aşază apăsat palma lui Dumnezeu,

 

respirarea ei e respirarea ta ascunsă într-un şifonier

cu alte lucruri moarte

pe care le învii cînd le răstigneşti pe crucea din tine.

 

Viaţa nu este paradisul visat

 

Viaţa nu este paradisul visat de sub tălpile îngerilor

pe care-i bănuieşti planînd peste umerii tăi,

nici măcar raiul de pe pămînt pe unde oricît ai umbla

nu vei întîlni niciodată vreun înger,

 

deşi de atîtea ori în urechea ta ai simţit o respiraţie dulce

în preajma căreia ai fi vrut să dormi liniştit,

 

însă ce nu poţi atinge

nu există,

ce există şi nu poţi atinge nu-ţi aparţine,

 

nici infernul nu este tot timpul asemănător cu viaţa

de deasupra tălpilor tale

cu care striveşti vietăţi ca de jar

care-ţi intră-n sînge

încît oricît ai vrea să dormi pe aşternuturile lor de mătase

somnul nu poate fi altceva decît un şarpe care şuieră în urechea ta

ca un vînt în gura peşterii,

nici iadul de sub pămînt pe care îl găseşti tolănit

în coşmarurile tale

nu poate fi asemănat cu viaţa pe care nu o trăieşti,

 

ceea ce nu trăieşti

nu-ţi aparţine,

iar ceea ce nu-ţi aparţine există în afara aşteptării tale

din care atunci cînd ieşi

dispari pentru totdeauna,

 

viaţa este de la primul sfîrc cu lapte atins de buzele tale

pînă la ultimul pahar de care te desparţi trist

ca de singura ta fericire.

 

Din cînd în cînd

 

Din cînd în cînd mi-e dor să scriu poezii frumoase,

dar vine cineva şi mă trage de urechi,

aud dintr-odată mii de clopoţei de parcă sănii trase de cai

ar tăia iarna peste care n-am trecut niciodată dîra mea de sînge

scursă din inimă prin degetul pe care mi-l taie cu un fir de păr Dumnezeu,

 

el ştie că eu pot scrie poezii frumoase

nu din cînd în cînd

ci totdeauna,

dar de fiecare dată cînd vreau să mă strecor pe faţa de masă

mîinile mele găsesc alte mîini acolo

care la rîndul lor au găsit alte mîini

crescute din alte mîini

ale căror mîini se pierd în umerii nevăzuţi ai lui Dumnezeu

care aşteaptă de la mine poezia aceea frumoasă

în care să doarmă şi el liniştit

cum n-am mai făcut-o din clipa în care sîngele meu

scrie în sîngele meu cu sîngele meu al cărui sînge

e chiar ceaţa pe care o şterg de pe palimpseste

pînă la ultimul care dă ochiului

poezia pe care din cînd în cînd mi-e dor să o scriu,

 

mort, să pot învia din ea.

 

Nu mai aştept nimic

 

Nu mai aştept nimic,

toate răspunsurile au fost la mine,

întrebările, toate, la ei –

 

cînd mi s-au pus întrebări,

de-am răspuns, parcă nu acelea au fost răspunsurile aşteptate,

păreau palme de mujic pe obraz de prinţ,

păreau cioburi dintr-un vas antic

pe care nici un arheolog nu le putea aduna într-un puzzle,

în locurile rămase goale puneau cîte o literă

scrisă cu sîngele meu ieşit pe obraz ca o femeie de ţară la poartă

cînd trec nunţile şi înmormîntările spre biserică,

 

de cînd sîngele meu s-a terminat de scris,

alte întrebări nu s-au mai pus,

deşi mii şi mii de răspunsuri stau ascunse în mine

ca într-un mormînt în care vor găsi nişte oase

adunate într-o lădiţă pe lîngă alte oase ale altor oase

care nu mai pot fi ale mele –

 

ce să mai aştept în acest han prin care lumea trece prin mine

şi nu mă vede,

ştiu mai bine decît ei că în afara aşteptării nu mai e nimic –

 

dacă ar fi întrebat,

poate ar fi aflat cele cîteva lucruri esenţiale pe care le-am ascuns în mine

ca pe nişte comori menite să mă ţină în viaţă,

aşa cum face orişice om care ştie că nu poate pune totul pe masă,

inima, sufletul, cuvintele care l-ar dezgoli

ca toamna copacii de frunze în locul cărora

vin ciorile, doliu pus timpului,

 

dar n-au întrebat nimic,

s-au aşezat lîngă mine, fără să mă vadă acolo,

au băut pahar după pahar,

au mîncat, au vorbit,

de mine nici vorbă să fi fost prin gurile lor harnice

ca nişte meliţe împrăştiind puzderia,

 

nimic,

nimic vor afla din ceea ce le-ar fi putut schimba,

dacă nu viaţa,

măcar ziua aceea mohorîtă ca o cîrciumă goală…

 

 

De cum m-am născut

 

De cum m-am născut,

o mînă nevăzută a presărat pe umerii mei firimituri de pîine,

pentru îngerii care vor veni şi vor rămîne acolo,

pe pervazurile ferestrelor unei case pustii,

 

cînd pe umerii mei invadau mii de păsări

în ale căror ciocuri vedeam sfîşiată cămaşa

în care se îmbrăca alt om pe care

nici eu nu-l mai recunoşteam,

furios, al nimănui, singur,

vinovat de toate relele lumii,

cineva deschidea ferestrele să iasă pustiul afară din casă,

om ostenit sub cer ca iarba cosită,

 

acele firimituri nu s-au terminat,

cu cît erau devorate,

cu atît mai multe se cerneau ca zăpezile pe garduri,

mereu deasupra capului se secera un lan de grîu,

zborul era viu,

om trezit din somn după ce a fost alergat toată noaptea

prin lumea cealaltă,

umbre negre fugeau din mine,

se pierdeau fără urmă,

cîrciumile din drumul meu deveneau biserici,

femeile erau paturi în care dormeam,

nopţile, zori de zi,

duşmanii, prieteni,

străinii, cunoscuţi,

eu deveneam eu cel inexistent

ieşit dintr-o oglindă pe care pînă atunci n-o văzusem,

întors din necunoscut,

la o masă la care nimeni nu risipea nimic,

nici măcar o firimitură care putea fi atît de folositoare

pe cît s-au dovedit a fi cele pe care o mînă nevăzută

mi le-a cernut printre degete pe umerii mei –

 

cuib pentru îngeri.

 

_________
– Din cartea Cealaltă viaţă, în curs de apariţie la Editura Şcoala Ardeleană.

 

Revista indexata EBSCO