Dec 18, 2018

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Alina Simona Dragomir – Ochi de culoare bacoviană

Rareori găseşti în poezia fetelor din  ultimii ani frusteţea pe care Alina Simona Dragomir o rată în cartea ei de debut editorial – Ochi de culoare bacoviană, Editura Junimea, 2018. O astfel de abordare a expozeului poetic devine, în mentalitatea ultimei promoţii, un pericol, o etapă depăşită, ceva ce trebuie eliminat. Cu aşa ceva, ar spune junii poeţi, nu poţi crea o paradigmă poetică. Însă tocmai această lipsă de preocupare pentru aşa ceva, pentru originalitate cu orice preţ, cu inovaţii hipernetice – ca să inventez un cuvînt acum – de tot soiul, face ca textul poetic practicat de Alina Simona Dragomir să fie proaspăt, frust, direct, cu o nonşalanţă deloc trucată, ci mai curînd trăită. Fragmentele ei scurte, parcă nişte eboşe ale  unui pictor din preajma impresionismului francez, sunt memorabile, cu o densitate greu de găsit la găselniţari, adică la acei poeţi care construiesc găselniţe doar pentru a impresiona nu şi pentru a spune ceva.

Dar să nu ne pripim. Poezia Alinei Simona Dragomir din prima sa  carte nu este un a de lăudat, de exclamat ditirambi sau encomioane la finalul fiecărui text. Ci mai curînd este de exemplificat şi de citit cu atenţia pe care ţi-o solicită aripile unui fluture staţionînd pe o floare doar cîteva clipe. Asta şi doreşte, în fond poeta, să impresioneze şi să-ţi mute privirea pe altă pagină. Ai impresia de la început că ai de a face cu o poetă cu atitudini bărbăteşti, dure, care, imediat ce-i atingi formele, se topeşte în banalităţi care o feminizează pînă la pudori adolescentine: „iubesc. bărbatul acela cu numele pironit/ în sîmbure./ sîmbăta morţilor. sîmbăta mare./ stăteai pe un colţ de masă. cu smoc de ţigară/ fumegînd./ unii spun că ai ceva din ceea ce mie-mi place/ să numesc „artist”. (pag. 18). Aceste finaluri uşor ridicole scad din frumuseţea „artistică” a textelor sale. Şi ea, ca multe alte poete tinere, îşi alege un personaj, ceva de care să se lege. Observăm asta chiar de la începutul cărţii: „bergamota aia. acrişoară./ sfîrtecă limba-n două./ M. rătăcea pe peronul Gării de Nord./ purta un palton din stofă grea./  ca respiraţia lui Nea Ilie./ mă căuta să-i stau în palmă.” (pag. 9). Astfel de mici scenarii, ca de film, dau greutate portretistică de proză, în spatele căreia dospeşte un suflu poetic nestăvilit. Alegerea unei singure punctuaţii şi anume punctul – rareori şi virgula – extrem de des utilizat, dă impresia de sincope, chiar dacă continuarea, fluidizarea frazei poetice este mai mult decît firească. Poate fi, neîndoios, o caracteristică a poeziei Alinei Simona Dragomir. De altfel modul în care este construită cartea, de la cap la coadă, fără secţiuni, fără separarea unor teme, un fel de amalgam fragmentaristic, dă impresia unei neglijenţe asumate, în spatele căreia stă de fapt un scop estetic de fond, depistabil numai după ce parcurgi toată cartea, a cărei miză este anunţată din titlu. Ce e „bacovian” în poezia Alinei Simona Dragomir? se întreabă criticul Ioan Holban în cuvîntul însoţitor. Cum o fi culoarea  bacoviană? Unde o putem plasa din punct de vedere plastic? Cînd în fond nimic nu este plastic în textele, în fragmentele poetice ale poetei noastre. Te aştepţi la o reinventare a limbajului poetic bacovian, sărac în vocabular, dar profund în simboluri, greu ca de plumb în imagini, unic în ceea ce înseamnă spaţiul poetic. Deşi nu foarte des amintit numele poetului, greutatea aerului bacovian, sumbru, cenuşiu, degradant şi ameţitor, este prezent peste tot. În fond, aşa cum remarcă şi Ioan Holban, poeta doreşte să se desprindă de bacovianism, inventînd un nou bacovianism în afara limbajului, ci doar în atmosfera pe care o creează unor poeme: „vizavi e Dunărea./ un tramvai. azi-noapte. Îşi croia calea./ printre necunoscuţi. şchiopătînd rizibil./ o adunătură de violatori. beţivi. soţi depravaţi./ tătici, poate. peste ei se întindea leneşă/ nervozitatea./ deghizată./ insultînd noaptea./ cursa rapidă spre nicăieri.” (pag. 13). Sau mai elocvent în: „mă trezeam în fiecare miercuri înnorat./ pălmuiam pămîntul./ un gest violent./ un pumn./ un ochi de culoarea bacoviană./ doar atît şi conceptul dintre noi.” (pag. 24). Femeile, totuşi, nu sunt ca la Bacovia, cu sînul mai lăsat,  aşteptate, iubite, chiar şi în toropeala gîndului şi a aerului, ci sunt „…greu de suportat/ cînd se apropie de menopauză./ furia feminină e ca naftalina albă.” (pag. 25). Văduvele sunt fericite, pe al căror pervaz stau „haite de lupi”, iar ca imagine direct bacoviană „13 braţe zbîrcite se-ntind molatic dintre gene”. Şi ca să accentueze atmosfera bacoviană, poeta îşi vopseşte „părul după ploaie” şi vede că i-a „intrat pămînt sub unghii” (pag. 26).

Un  poem antologic pare a fi axul acestei cărţi pe care o poţi citi de la orice pagină, fără a-ţi schimba impresia sau a fi fost derutat de vreo sincopă anume: „fata cu părul negru. am scorţişoară sub unghii. m-am văzut ieri seară. spînzuram de streaşina/ casei./ un felinar./ ploua. ei spun că tot cerul. frînghii înnodate la geamuri./ am 22. şi-o mână de poet./ mi-am prins un ochi într-o carte./ cu capsatorul./ celuilalt i-am pus sare. /  durerea e-o victimă. ca o locomotivă c u aburi./ caut violatori. aştept provincia./ în pantofi o lamă./ eu-s o pacifistă celibatară./ am obosit./ o urmă de deget în praful de pe noptieră./ totuşi, hai să nu ne mai vorbim la pertu.” (pag. 27) Se vede aici o atitudine care apare după ce conştientizarea cere o anumită atitudine, un soi de respect, chiar dacă în spatele unei anume experienţe relaţia nu mai cere o sobrietate impusă. Asta se răsfrînge şi asupra atitudine faţă de textul scris, faţă de poezie, care nu trebuie să adune doar ciudăţenii, nonconformisme, ci să ţină cont şi de un anumit nivel acceptat estetic. Şi de aici pînă la a face literatură de calitate nu mai e decît un  pas. Şi iar Bacovia, ca apropiere de arta cuvîntului, pură: „plouă. zoaiele se culcă-n blugii mei ţipînd./ m-aş muta pe-un neon./ becuri economice. primarul are două garaje/ şi 4 maşini. / lui nea Ion i-a murit calul. / mi-am luat o haină de blană. e de la Zara. îmi pare rău.”(pag. 29). Aparent nimic coerent. Dar într-o astfel de harababură ideatică apare acea imagine a dezolării bacoviene, cînd gîndurile vin unul peste altul fără a limpezi o perspectivă mai de Doamne ajută. Contează totul împlinit, ca în acest fragment. „dimineaţa tot dimineaţă se numeşte/ chiar dacă nu-ţi atîrnă pe şolduri pijamale./ palme de bărbaţi pun altoi în burta femeilor./ e joc. geamătul se prelungeşte pe-o încheietură./ dimineaţa e gînd. chiar dacă n-o gîndeşte/ nimeni.” (pag. 32).

Ceea ce este remarcabil în poezia din această carte de debut este realismul imaginilor pe care poeta le desprinde fie dintr-o imaginaţie firească, fie chiar din concretul lumii prin care trece. Ea pare a nu inventa nimic, ci mai curînd redă în forme poetice, în bruioane mai curînd, realităţi ce par a fi uitate acolo pentru totdeauna, ca multe altele de altfel, fără a face din ele locuri transferate pe vecie în cuvinte, într-un limbaj, nici el prea bogat, dar sugestiv. Cîteva poeme scurte sunt de-a dreptul impresionante: „ între coperţile nesfîrşite ale romanelor şedea/ o Ină,/ sau o Ină nesfîrşită strîngea-n pumni cuvintele/ şi le sugea gîtul.” (pag. 36) Văd aici o imagine venită parcă din proza fantastică a lui Mircea Eliade. Ori: „mi-am întins dorul la uscat pe genunchii tău./ umbre noi îmi despoaie umbrele vechi./ mi-e gîndul potecă.” (pag. 37). Sincope ce ţin mai mult de tehnica haiku-ului, care însă depăşesc stările seci ale acestui gen de poezie fixă, de împrumut. E mult mai mult aici. Şi iar Bacovia, nu ca o obsesie, ci ca un punct durabil de sprijin . „noiembrie ce-mi miroşi a Bacovia/ acoperă-ţi amanţii cu ploaie./ culcă-i în podea.” (pag. 42).

Stilul telegrafic, de telegramă transmisă printr-un telex vechi, se remarcă mai în toate poemele Alinei Simona Dragomir. Şi asta nu pentru că ar fi un refugiu, o salvare sau o creare de metodă petică, de aşezare în pagină, ci pentru că poeta chiar aşa comunică , telegrafic, preluînd din mediul înconjurător tot ce vede şi trăieşte, comunicînd apoi în timp, unor posibili adresanţi ceea ce ea doreşte să le transmită, Şi se pare că găseşte receptori, care îi pot răspunde prin citirea acestei cărţi de poezie, în felul ei curajoase,  fără pic de balast în ea, cu, totuşi, unele abandonări în registru calm, uşor depăşit, al unor transcrieri leneşe, comode. O poetă care, negreşit, va evolua spre mai bine. Că bine este acum.

Revista indexata EBSCO