Dec 18, 2018

Posted by in EDITORIAL

Traian D. LAZĂR – Iași, capitala Marii Uniri (VI)

Revoluţia rusă din februarie 1917, înlăturînd absolutismul ţarist şi promovînd libertăţile democratice, a creat împrejurări favorabile afirmării deschise a opţiunii românilor basarabeni pentru autonomia provincială în cadrul unui stat federativ rusesc.

În favoarea autonomiei s-au pronunţat, treptat, congresele (consfătuirile, întrunirile) diferitelor categorii sociale şi profesionale: ţărănimea (congresul delegaţilor cooperativelor săteşti, Chişinău, 19-20 aprilie 1917); preoţii (congresul preoţimii basarabene, Chişinău, 2-3 mai 1917); învăţătorii (congresul învăţătorimii, Chişinău, 28 mai 1917); ostaşii (meetingul din 5 mai 1917, Odessa). Presa în limba română a propagat şi argumentat idealul autonomiei.

Se constituie organizaţii politice ale partizanilor drepturilor sociale şi naţionale: în aprilie 1917 se pun bazele Partidului Naţional Moldovenesc, iar în mai 1917 se înfiinţează Partidul Ţărănesc. La Iaşi, se constituie un „comitet executiv al soldaţilor şi ofiţerilor” basarabeni din armata rusă aflată pe frontul românesc, după modelul celui existent la Odessa, cu scopul redeşteptării spiritului naţional. Asemenea comitete se înfiinţează şi în alte oraşe ale Rusiei, unde se aflau militari basarabeni.

Comitetul din Iaşi s-a adresat, în mai 1917, generalului Scerbacev, comandantul armatelor ruseşti de pe frontul românesc, solicitînd adoptarea unor măsuri pentru menţinerea ordinei interne în Basarabia devastată de bandele dezertorilor (din armata rusă). Scerbacev a autorizat crearea a 16 cohorte formate din soldaţi basarabeni, cîte două de fiecare judeţ, pentru stăvilirea anarhiei. Cohortele şi toate comitetele soldaţilor şi ofiţerilor basarabeni erau conduse de un Comitet central moldovenesc al soldaţilor şi ofiţerilor constituit la Chişinău, în frunte cu sublocotenentul Gherman Pîntea. S-a constituit, astfel, un nucleu al viitoarei armate a Republicii Moldoveneşti.

Mişcarea pentru autonomia Basarabiei s-a manifestat concomitent cu cea a multor altora dintre naţionalităţile fostului imperiu ţarist. Oficial, statutul lor urma să fie stabilit de viitoarea Adunare Constituantă a Rusiei. Unele dintre naţionalităţi nu au mai aşteptat întrunirea Constituantei şi au acţionat decisiv în direcţia autonomiei şi chiar a independenţei. În martie 1917 se constituie Marele Ducat al Finlandei, iar la 23 iunie 1917, Rada (parlamentul) Ucrainei proclamă autonomia teritoriului locuit de ucraineni. Rada includea în acest teritoriu şi Basarabia. S-a decis organizarea unui congres pentru consultarea naţionalităţilor componente. Şeful guvernului Ucrainei, Vinicenko, a invitat să participe şi românii basarabeni. La congresul naţionalităţilor – septembrie 1917, delegatul basarabenilor, Ioncu a expus revendicările acestora.

La 20 octombrie (20 oct./2 noiembrie, n.n.) 1917, s-a întrunit la Chişinău o consfătuire a delegaţilor organizaţiilor politice, naţionale, profesionale şi administrative din Basarabia, care a protestat împotriva pretenţiilor ucrainene de includere a Basarabiei în statul ucrainean şi a ales o comisie de redactare a statutului Basarabiei autonome.

Un congres ostăşesc, desfăşurat la Chişinău în zilele de 23-27 octombrie 1917 (10-14/23-27 octombrie n.n.) a declarat autonomia Basarabiei şi a decis convocarea Sfatului Ţării, care să exercite suveranitatea în numele românilor basarabeni din Rusia. S-a ales un birou, pentru punerea în aplicare a deciziei. Fiind război, alegerea Sfatului Ţării s-a făcut prin vot indirect: 44 deputaţi au fost aleşi de comitetele ostăşeşti, 36 de congresul ţărănesc, 58 aleşi de consiliile judeţene, de corporaţiile profesionale, de asociaţiile clerului şi corpului didactic, 10 de românii transnistreni.

Sfatul Ţării s-a întrunit la 21 noiembrie/4 decembrie 1917. În urma dezbaterilor, la 2/15 decembrie s-a proclamat Republica democratică federativă moldovenească (autonomă în cadrul Republicii federative ruseşti). Preşedinte al republicii a fost ales Ion Inculeţ. Puterea executivă era exercitată de Consiliul Directorilor condus de Petre Erhan.

Oficialităţile din România (regele, guvernul) preocupate să nu afecteze în vreun fel relaţiile cu Rusia, alianţa cu această mare putere, nu au luat poziţie publică privind mişcarea de autonomie din Basarabia, chiar şi după ce la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 puterea a fost luată de bolşevici/maximalişti.

La 22 noiembrie/5 decembrie 1917, guvernul bolşevic a încheiat armistiţiu cu Puterile Centrale. Întrucît nu putea rămîne singura forţă combatantă pe frontul de est, guvernul român a fost nevoit să încheie şi el armistiţiu la 26 noiembrie/9 decembrie 1917.

Încă înainte de armistiţiu, comandamentul rusesc de pe frontul românesc transferase în Basarabia unităţile contaminate de bolşevism. După încheierea armistiţiului alte unităţi şi militari au luat, din proprie iniţiativă, drumul spre Rusia, prin aceeaşi zonă. Acest fapt, împreună cu agitaţiile sociale stîrnite de răspîndirea ideilor bolşevice, au alimentat o stare de anarhie în Basarabia. Trupele armatelor ruseşti îşi constituiseră, după revoluţia din februarie, comitete ale soldaţilor. Pe frontul românesc, aceste comitete fuseseră dominate de menşevici, dar treptat influenţa bolşevicilor a devenit covîrşitoare. Comitetele trupelor ruseşti din Basarabia erau subordonate unui organ central numit Front Otdel, care, ca organ subordonat conducerii centrale de la Petrograd  se considera superior autorităţii unui organ provincial precum era Consiliul Directorilor. Între Front Otdel şi Consiliul Directorilor s-a creat o stare de animozitate şi chiar duşmănie, primul avînd orientare de extremă stînga în problemele sociale şi opunîndu-se politicii de autodeterminare pînă la despărţirea de statul rus, declarată demagogic de guvernul bolşevic. În confruntarea cu Front Otdel-ul, Consiliul Directorilor nu dispunea de forţa militară necesară, deoarece armata moldovenească era puţin numeroasă şi parţial atrasă de ideile bolşevice. Un delegat basarabean s-a adresat Ucrainei, care promova de asemenea o politică de autonomie faţă de Petrograd,  pentru a obţine ajutor, dar i s-a răspuns: „Nu vă putem face nimic, Adresaţi-vă României”[1].

Întrucît oficialităţile române erau nevoite să fie prudente în raport cu evenimentele din Rusia şi Basarabia pentru a nu-şi supăra aliatul, susţinătorii cauzei naţionale de pe ambele părţi ale Prutului  stabiliseră legături personale pe linia solidarităţii naţionale. Au existat numeroase fire de legătură, unul dintre ele ţinînd de Nicolae Iorga. Intelectualii din Iaşi stabiliţi/refugiaţi la Chişinău împreună cu bucovineanul Liviu Marian[2], fiul folcloristului Simion Florea Marian, au contribuit la transformarea conştiinţei naţionale moldoveneşti în conştiinţă naţională pan-românească. Prin intermediul lor, unii dintre fruntaşii mişcării naţionale din Basarabia au luat legătura cu fruntaşii mişcării naţionale din regat.

La 8/21 decembrie 1917, Consiliul Directorilor „a hotărît să trimită o delegaţie la Iaşi pentru a cere sfat şi ajutor Guvernului român şi reprezentanţilor Antantei”[3].

Cu acest prilej, se pare că, Nicolae Iorga s-a întîlnit, în localul facultăţii de medicină din Iaşi, cu Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu. „Aţi venit la un ceas de mare durere şi ne aduceţi o mare mîngîiere”, le-a spus Nicolae Iorga.  „De atunci basarabenii deveniseră oaspeţi obişnuiţi ai Iaşului şi fiecare apariţie nouă însemna un pas mai departe în afirmarea credinţei şi hotărîrii lor”[4].

Conflictul dintre Front Otdel şi Consiliul Directorilor intensificîndu-se, deputaţii din Sfatul Ţării susţinători ai cauzei naţionale, constituiţi în formaţiunea politică numită Blocul Moldovenesc au decis, la 23 decembrie 1917/5 ianuarie 1918, să trimită de urgenţă o nouă delegaţie la Iaşi pentru a cere sprijin împotriva bolşevicilor.

Delegaţia basarabeană s-a adresat guvernului român prin intermediul generalului Scerbacev (24 decembrie 1917/6 ianuarie 1918). Pentru a păstra aparenţele neintervenţiei României în afacerile interne ale Rusiei, s-au trimis spre Chişinău: un detaşament de voluntari dintre prizonierii români de la Darniţa (Kiev) şi un detaşament de ostaşi români de la Iaşi comandaţi de ofiţeri ai armatei ruse subordonată lui Scerbacev. Miniştrii Antantei la Iaşi  sfătuiseră să se trimită în ajutorul Basarabiei cîteva batalioane de voluntari ardeleni, bănăţeni şi bucovineni de la Darniţa Ambele detaşamente au fost înfrînte de trupele Front Otdel-ului[5] (24-27 decembrie 1917/6-9 ianuarie 1918).

Front Otdel-ul a luat măsuri dure împotriva membrilor Consiliului Directorilor socotiţi naţionalişti şi a reprezentanţilor guvernului român aflaţi cu misiuni de aprovizionare în Basarabia.

Reprezentanţii Blocului Moldovenesc din Sfatul Ţării au hotărît „să trimită la Iaşi, pe diferite drumuri, mai multe delegaţii, spre a convinge şi ruga guvernul român să lase la o parte orice ezitare şi să pună la dispoziţia guvernului republicii basarabene forţe militare îndestulătoare pentru restabilirea ordinei”[6].

Guvernul român era interesat în apărarea depozitelor  proprii de subzistenţă constituite pe teritoriul Basarabiei şi de siguranţa circulaţiei pe calea ferată, fapt ce l-a silit să renunţe la reţinerea manifestată pînă atunci faţă de o intervenţie, care ar fi nemulţumit aliatul rus.

La 4/17 ianuarie 1918, generalul Grigorescu o informa pe regina Maria că „s-a hotărît ca trupele române să ia în stăpînire anumite părţi din Basarabia” (zona depozitelor, n.n.)[7].

Acţiunea guvernului român a beneficiat de neamestecul Ucrainei, interesată atunci să aibă relaţii bune cu România.  O delegaţie ucraineană, prezentă la Iaşi, a fost primită de regina Maria la 6/19 ianuarie 1918. „Acum, ucrainenii sînt elementul ordinii în Rusia. Se împotrivesc autorităţii bolşevice, s-au declarat  republică independentă, care vrea să trăiască în bună înţelegere cu vecinii săi şi în special cu România fiindcă recunoaşte cît de bine s-a comportat ţara noastră, în ciuda situaţiei sale dezastruoase… programul lor e PACEA”[8], consemna regina în Jurnal.

La 7/20 ianuarie 1918, generalul Prezan, şeful Marelui Cartier General a ordonat trimiterea a patru divizii ale armatei române în Basarabia. Divizia 1 cavalerie a înaintat pe direcţia Bălţi-Soroca, Divizia XI (IX) infanterie pe direcţia Ungheni-Chişinău, Divizia 2 cavalerie mai la sud, iar Divizia XIII infanterie spre Cahul-Cetatea Albă. La 13/26 ianuarie 1918, divizia a IX-a, comandată de generalul Ernest Broşteanu a intrat în Chişinău. A doua zi, regina Maria nota: „Veştile din Basarabia sînt mulţumitoare. Trupele noastre au intrat în Chişinău cu muzica în frunte, bine primite de populaţie. Sperăm că în curînd vom controla şi căile ferate, ca transporturile să nu mai fie stînjenite”[9].

Acţiunea trupelor române în Basarabia, justificată prin necesitatea de a-şi proteja depozitele de aprovizionare şi căile de transport a fost socotită duşmănoasă  de guvernul rus, care a luat contramăsuri. „…Bolşevicii ne-au declarat război, s-au făcut stăpîni pe tezaurul nostru de la Moscova şi, cu el, pe toate bijuteriile mele, trimise acolo în timpul retragerii din Bucureşti. Diamandi a fost izgonit de la Petrograd, încă nu se ştie unde”, nota regina Maria la 17/30 ianuarie 1918[10].

În noile condiţii, Sfatul Ţării s-a întrunit la Chişinău şi la 24 ianuarie/6 februarie 1918 a proclamat independenţa Basarabiei. Consiliul Directorilor s-a autodizolvat, iar puterea executivă a luat-o un guvern (Consiliu de Miniştri) condus de Daniel Ciugureanu. Preşedinte al republicii a rămas Ion Inculeţ.

În perioada următoare Sfatul Ţării a legiferat reforme democratice precum reforma agrară şi a întreprins acţiuni pentru îndeplinirea dorinţei majorităţii populaţiei de unire cu România. La 13/26 februarie 1918 o delegaţie condusă de Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu a venit la Iaşi. Delegaţia a mulţumit regelui Ferdinand pentru ajutorul militar şi a luat contact cu guvernul Averescu arătîndu-i că populaţia Basarabiei era favorabilă unirii. În acel timp, Averescu ducea tratative la Buftea pentru încheierea păcii cu Puterile Centrale, care intenţionau să răpească Dobrogea României, oferindu-i în compensaţie Basarabia. Averescu replicase: „Vroiţi să ne luaţi ceeace e al nostru, adică Dobrogea, şi să ne daţi în schimb ceea ce nu e al vostru: Basarabia”[11]. Pentru a nu oferi inamicilor posibilitatea să speculeze pe această temă, Averescu a sfătuit delegaţia basarabeană să aştepte un moment mai prielnic pentru înfăptuirea unirii.

La 27 februarie/12 martie 1918, guvernul Averescu şi-a dat demisia. Se preconiza formarea unui guvern condus de Al. Marghiloman. O delegaţie a Sfatului Ţării (Ion Inculeţ, Pan Halippa, D. Ciugureanu) soseşte la Iaşi (2/15 martie 1918) pentru a trata înfăptuirea imediată a unirii cu România. Urgenţa era impusă de faptul că Ucraina manifesta pretenţii teritoriale asupra Basarabiei. Tratativele s-au dus cu Al Marghiloman, şeful guvernului în curs de formare. Întrucît  guvernul  era format din germanofili, delegaţia basarabeană a consultat pe miniştrii Antantei la Iaşi, obţinînd de la aceştia asigurarea  că acest fapt nu va constitui motiv de contestaţie. Fiind consultat şi I.I.C. Brătianu, acesta a încurajat delegaţia basarabeană în demersul ei.

Avînd în vedere orientarea conservatoare a guvernului Marghiloman, Ion Inculeţ a solicitat inserarea unor condiţii în actul unirii, ca o chezăşie că reformele înfăptuite în Basarabia, mai ales reforma agrară, vor fi păstrate[12].

Se pare că doi dintre membrii delegaţiei au fost primiţi de regina Maria, care nota la 3/16 martie 1918: „La prînz am avut invitaţi doi basarabeni. Îndemnaţi de austrieci, ucrainenii încearcă să ia o parte din Basarabia, partea de la mare”[13].

La 5/18 martie 1918, în Iaşi, un consiliu de miniştri al guvernului Marghiloman la care au participat şi delegaţii basarabeni a hotărît să se realizeze alipirea Basarabiei cu condiţiile formulate de Ion Inculeţ[14]. A doua zi, regele Ferdinand a primit jurămîntul guvernului Marghiloman[15].

Preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Al. Marghiloman însoţit de ministrul de Război, generalul Hîrjeu şi Constantin Stere a sosit la Chişinău, la 26 martie/8 aprilie. A doua zi a luat parte la şedinţa Sfatului Ţării prezidată de Ion Inculeţ. La începutul şedinţei Al Marghiloman a făcut o declaraţie în sensul că a înţeles „dorinţele şi cerinţele dictate de vremuri şi împrejurări” şi le va îndeplini „în conformitate cu obiceiurile locale, moravurile, libertăţile şi drepturile cîştigate de domniile voastre şi care nu sînt în contrazicere cu interesele marii, unitei şi nedespărţitei Românii. Unirea Basarabiei cu România trebuie să se facă cu condiţiunea păstrării particularităţilor locale ale acestei provincii”[16].

Dezbaterile din Sfatul Ţării, în care un rol însemnat a avut C. Stere, au clarificat problemele puse de unirea cu România şi au fundamentat poziţia pe care se vor situa deputaţii. Rezoluţia redactată şi prezentată de Blocul Moldovenesc, propunea unirea Basarabiei cu România, asigura Basarabiei autonomia legislativă şi administrativă, garanta păstrarea reformelor democratice înfăptuite. Rezoluţia a primit 86 voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri. Decizia a fost ovaţionată de către deputaţii şi publicul prezent.

Prim-ministrul Al Marghiloman a telegrafiat regelui Ferdinand, aflat atunci la Bîrlad, asupra actului unirii votat de Sfatul Ţării.

O delegaţie a Sfatului Ţării, în frunte cu Ion Inculeţ,  s-a deplasat la Iaşi pentru a prezenta regelui Actul Unirii. În discursul rostit cu acest prilej, regele Ferdinand a spus: „Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis, care de mult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului. Din graniţă aţi făcut punte, unindu-vă cu ţara mumă şi de aceea vă zic: bine aţi venit între noi”[17].

Atmosfera de înălţătoare emoţie şi expansivă bucurie a acelei zile (30 martie/12 aprilie 1918) a fost consemnată în jurnalul reginei Maria astfel: „La 11 s-a ţinut o slujbă solemnă la Mitropolie. A urmat o recepţie la mitropolit, ocazie cu care ne-a fost prezentată toată delegaţia basarabeană, apoi o mică paradă.

După aceea, prînz la Nando în onoarea basarabenilor. A fost o masă foarte veselă. Nando a vorbit tare frumos, iar noii noştri supuşi au dat dovadă de multă loialitate. Sînt în mare parte oameni simpli şi s-au purtat simplu, de exemplu s-au ridicat de la locul lor ca să vină să ne roage să le dăm autografe, iar după prînz, cînd a avut loc o manifestaţie sub ferestrele noastre, unul dintre ei nu doar a cerut să i se îngăduie să ţină un discurs de la balcon, dar în cele din urmă a insistat să ne ia copiii să joace în horă jos, în stradă, cu mulţimea! Nando chiar a acceptat, şi cele două fete grase ale mele (Elisabeta şi Marioara-Mignon, n.n.) s-au pomenit dintr-odată în mijlocul ovaţiilor înflăcărate, dansînd în horă pe strada Lăpuşneanu împreună cu basarabenii cei entuziaşti şi aproape necunoscuţi”![18]

„…E un mare eveniment pentru ţară, e primul pas către unirea poporului român la care am visat”.

 

 

 

[1] C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, ediţie anastatică, Ploieşti 2014, Ed. Kartagraphic, p. 82.

[2] N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p. 370.

[3] Stelian Neagoe, Istoria Unirii românilor, vol. II, Ed. Diogene, Bucureşti, 1993, p. 256.

[4] N. Iorga, op. cit., p. 371.

[5] C. Kiriţescu, op. cit., pp. 84-85.

[6] Ibidem, p. 85.

[7] Maria Regina României, Jurnal de război 1917-1918, Ed. Humanitas, 2015, p. 347.

[8] Maria Regina României, op. cit., pp. 348-349.

[9] Ibidem, p. 355.

[10] Ibidem, p. 358.

[11] C. Kiriţescu, op. cit., III, p. 111.

[12] C. Kiriţescu, op. cit., vol. III, p. 113.

[13] Maria Regina României, op. cit., 1917-1918, p. 453.

[14] C. Kiriţescu, op. cit., III, p. 113.

[15] Maria regina României, op. cit.,1917-1918, p. 459.

[16] St Neagoe, op. cit., p. 258.

[17] St. Neagoe, op. cit., p. 267-268.

[18] Maria Regina României, op. cit., 1918, Ed. Humanitas, 2015, p. 33.

 

Revista indexata EBSCO