Dec 18, 2018

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia lui Marcel Miron

Scrisă în nostalgia Edenului, pe drumurile unui pelerin în inima căruia e însăşi lucrarea lui Dumne­zeu, visînd, din chilia monahului de pe Muntele Athos, la ţărmul cel nou al timpului, în colţul de rai, sub poala Lui înstelată, poezia lui Marcel Miron din Caiere de lumină, Versuri albastre şi aurii, De la Kogaion la Athos, Spre orizonturi albastre şi Şarpele de pe balustradă este ceea ce s-a numit o rugăciune profană, iar ros­tul ei este unul civilizator: civilizarea fiinţei, îmblînzirea sufle­tului, a demonilor dinlăuntru, împărtăşind soarta lui Iov pe care Dumnezeu „l-a aşteptat aproape un mileniu să crească în credinţă”, să stea alături de El pe prispa cerului. Poezia lui Marcel Miron es­te, în chip esenţial, una religioasă, reîncărcînd cuvîntul cu sacralitatea bobului de muştar al credinţei, într-un pelerinaj pe cărarea anevoioasă înspre sinele mai profund, căutat, în toate cărţile, în „cuibul de vulturi” de pe Muntele Athos, cu Mănăstirea Simonos Petra, peştera Sfîntului Athanasie şi biserica Vatopedului: „După o mie de ani/ de păşit peste/ marmura albă/ s-a vălurit/ ca apele zbuciuma­te ale Mării Vieţii/ împietrite/ cărare vie/ în ape mişcătoare/ pen­tru noul Israel./ Pragul ros neuniform/ păstrează în el/ miile de urme/ ale paşilor desculţi/ picioarelor învelite în papuci de pîslă/ sandale/ ori bocanci cu ţinte./ Pragul bisericii Vatopedului/ ca o fiinţă vie/ păstrează amprentele/ tuturor paşilor/ trecuţi prin cărarea dintre/ apele înţepenite/ la porunca creatorului./ Crîmpeiul de marmură de Pentelic/ pragul/ aşezat aici de împăraţii Bizanţului/ re­naşte în inima mea/ zbuciumul trecătorilor înspăimîntaţi/ de pe fun­dul tainic/ al Mării Roşii” (Pragul).

O sensibilă şi acroşantă poezie de notaţie scrie Marcel Miron în volumul Versuri albastre şi aurii, poemele vizînd ceea ce aş numi materia de dinaintea or­ganizării prin cuvînt; o poezie a pre-textelor, în felul teoretizat de T.S. Eliot în Eseurile sale: „un poem sau un pasaj dintr-un poem, scrie Eliot, tinde uneori să se realizeze întîi ca un anumit ritm şi abia apoi ajunge să ia forma expresiei verbale; un anume ritm poate da naş­tere ideii şi imaginii”. Ceea ce era ritm la autorul Eseurilor e tăce­re, încă nerostire în poezia lui Marcel Miron: „Să taci cu Lucian Vasiliu/ el scrie poemele alese/ ale tăcerii./ Tăcerea dacă nu se vorbeşte/ nu se cunoaşte/ nu se aminteşte/ nu se ţine minte/ în baie de cîntec tăcut/ botează cuvinte/ e soră a morţii/ şi moarte a clipei/ în cuvinte tăcute/ tăcerea durerii” (Pateric – 1); lîngă Lucian Vasiliu, martorul tăcut, el însuşi autorul poemelor alese ale tăcerii şi împreună cu ceilalţi poeţi din pleiada reunită la festinul cîntului nerostit trece Marcel Miron tăcerea sa, mai întîi, într-o şoaptă care dă măsura cuplului, cînd „ea îşi piaptănă razele de vise/ el doarme la marginea luminii”, apoi,  în tăria cuvîntului care să alunge Satana, fixînd vre­mea prigonirii preoţilor şi călugărilor: „De mult, de demult,/ Dumne­zeu a zis Sfîntului Petru:/ Petre lasă raiul deschis/ pune cheile după uşă/ şi hai să mai mergem pe pămînt/ uite Satana/ s-a vopsit în roşu/ a închis mănăstirile/ a pustiit bisericile/ acum sunt mai mulţi preoţi şi călugări în puşcării/ decît în iad” (Balada celor douăzeci şi patru de sfinţi de la Mănăstirea Neamţ).

În materia de dinaintea sintaxei poe­mului strălucesc pre-textele care trimit la Vechiul şi Noul Testament şi la diferite figuri biblice, de la porumbiţa albă din susul apei la Betabara, deasupra Iordanului, la Iona, Sara, nevasta lui Lot, Adam şi Ioan „cu o mare de apă/ în căuşul palmelor”, Iov din Uz, Golgota şi Hristosul „ce se înalţă din mormînt”. Venind (de) la Marea Moartă, un­de a plîns „ultimele picături de apă/ în care viaţa nu se răcise”, fi­gurile tutelare ale poemelor lui Marcel Miron sînt preotul şi călugărul: ei sînt starea şi misiunea fiinţei. Împărţitor de Dumnezeu, semă­nător, pescar, mărturisitor, rugător la Dumnezeu pentru cei din preaj­mă (pentru prietenul Doru, de exemplu, „m-am rugat lui Dumnezeu/ să-ţi îndrepte coloana infinitului/ pătată cu zdrenţe de lumină”), preo­tul şi călugărul caută şi cîntă mereu pe Dumnezeul cel viu: „Sunt do­uă milenii de cînd celebrăm/ farmecul cerului şi tăria Cuvîntului/ înălţimea Golgotei pentru cei botezaţi/ nu ne mai înspăimîntă dar/ trăim ca şi atunci zbuciumul/ Apostolilor speriaţi, care abandonînd/ lopeţile invocau cu mîinile întinse spre Domnul/ Iisus să nu-i pără­sească adîncului/ timpul istoric a fixat pe valurile înspumate/ urmele paşilor drumeţului singuratic/ răstignit pentru inimile cuprinse de întuneric/ grăim acum ca şi atunci că El este Mesia/ Hristosul ce se înalţă din mormînt/ iar glasul Lui ne cheamă mereu: Veniţi/ Eu sunt cel ce sunt!” (Acrostih). Cu poemele remarcabile din acest volum, Marcel Miron se alătură celor tot mai mulţi care mărturisesc faptul că poezia e o rugăciune profană; poetul scrie cu tăcerea sa, iar tăcerea este durata cînd cuvîntul se întoarce pentru a se reîncărca de sacru.

O poezie a departelui, structurată pe o serie de simboluri ascensionale, scrie Marcel Miron în a doua sa carte, Caiere de lumină; se remarcă de îndată modul cu totul surprinzător, original, prin care, între semnele „clasice” ale drumului spre înalt – pasărea, aripa, Icar, zborul, scara (lui Iacob), plutirea, visarea – , poetul introduce biserica: „Biserica noastră/ este înaltă/ are o turlă ca un gât de girafă./ Ea nu-şi pleacă niciodată capul./ Mi-a spus un unchieş/ că ea se hrăneşte cu iarbă albastră/ de dincolo de nori./ Nişte copii au încercat să urce/ din clopotniţă/ către capul girafei/ dar s-au oprit în limba clopotului/ omuşorul care închide orice ascensiune./ Girafa noastră nechează/ cu glas de aramă/ atunci când înghite în sus câte un om/ de asta girafa nechează cu glas dureros de aramă./ O doare şi plânge/ când varsă câte un suflet/ pe pajiştea albastră în care/ ea paşte/ dincolo de nori.” (Biserica noastră cu gât de girafă). Pe pajiştea albastră de dincolo de nori, poetul caută „amprenta cometei călăuzitoare de magi”, îşi găseşte iubita ascunsă după „o tufă de stele”, urmăreşte izvoarele care curg spre constelaţiile cerului –  e noul Icar care aleargă mereu spre orizont, acolo unde şi dunele deşertului african, dar şi moartea sunt albastre şi unde până şi omida visează să zboare, lângă ţipătul cocorilor, toamna sau însoţind ciocârlia în tentativa mereu reluată de a ajunge la soare: călătorul pe linia orizontului e al zborului, al înaltului şi al pendulării între surparea toamnei, de la plecarea cocorilor şi resurecţia vieţii, primăvara, în cântecul ciocârliei: „Mă ridic c-un stol de păsări/ printre nori, fire de gânduri/ mai deschid fereastra casei/ cu lumina printre rânduri./ Şi se duc cocorii toamna/ tremurând de dor prin ceruri/ rămânând fereastra noastră/ mângâiată doar de geruri./ Primăvara când se-ntoarce/ puf de păsări năpârlite/ tremură pe la ferestre/ de lumină zdrenţuite./ Şi ne cheamă ciocârlia/ s-o urmăm în ceruri sus/ printre nori de lângă soare/ unde nu este apus” (Seara, storurile la ferestre). Altădată, departele se (re)descoperă în visele copilăriei, între îngerii păzitori ai caierelor lor de lumină, ca în poemul O numim iubire sau în urcuşul pe „muntele minunat”, pe corabia cu prora spre înălţimi, într-o mistuitoare chemare care soarbe fiinţa „spre orizonturi şi vămi înalte”, cum scrie Marcel Miron în La ultimul festin; punctul final al ascensiunii se află în soarta lui Iov pe care Dumnezeu „l-a aşteptat aproape un mileniu/ să crească în credinţă”, să stea alături de El pe prispa cerului.

Cum se vede, ascensiunea fiinţei din Caiere de lumină e un traseu cu repere sigure, cu etape de parcurs până la prispa cerului, în vecinătatea lui Dumnezeu; biserica e un „vehicul”, un simbol ascensional, dar locurile de unde va fi purces poetul sunt grădina, casa şi chilia monahală ale omului alungat din Eden, după săvârşirea păcatului originar, încercând să se reîntoarcă acolo, alergând spre orizont, visând, rugându-se, zburând, urmând amprenta cometei călăuzitoare de magi. Mai întâi, însă a fost căderea, luarea în stăpânire a pământului: „Sunt urme ancestrale/ ale două persoane/ care vin de nicăieri către noi./ Locul de unde au plecat/ după atâtea veacuri de înserări/ şi-a schimbat coordonatele./ Se văd doar urmele desculţe/ cu degetul mare/ uşor apăsat/ întors spre călcâi./ Paşii/ nemuritorii primi paşi/ au împietrit întrebându-se/ unde mergem/ şi când ne vom întoarce?/ Hai bărbate/ hotărăşte-te şi întoarce răspunsul/ nu vezi că urmele necălcate/ sapă în noi?/ Bărbate/ încep să mă doară şalele/ simt că nasc viitorul/ şi tare mi-e frică./ Vreau să ne întoarcem/ voi lupta cu balaurul/ mă las înghiţită şi Bel va crăpa./ Te rog Adame priveşte în urmă/ niciodată nu ne-am văzut tălpile./ Hai înapoi bărbate/ în faţă fiarele urlă şi smochinii foşnesc/ râurile sfinte/ umplu valea fericirii noastre/ acum ne aleargă cu valuri furioase./ Înapoi, hai înapoi/ să-l salvăm pe bunul Dumnezeu/ care ne-a trimis să luăm/ în stăpânire pământul/ acolo în viroaga sfântă/ de atâta apă se poate îneca./ Acum sunt plină de Cain şi Abel/ iar aceştia se bat să iasă/ afară din haina mea de piele/ pe care stăpânul mi-a dat-o de zestre./ Trag nădejde să-i nasc/ înainte de a se devora/ ca puii de rechin/ în mijlocul placentei oceanului planetar./ Să ne oprim/ pe ultimele noastre urme/ vom sta acolo/ ca în două paturi de piatră/ eu în urma ta/ şi tu în sufletul meu/ poate va veni cineva/ să descopere/ singurele urme/ dinspre Eden către Terra” (Două perechi de urme …); dar nici măcar urmele de piatră nu mai conduc spre locul originar care, iată, „şi-a schimbat coordonatele”, iar fiinţa, trezindu-se din lungul drum al căderii, nu mai regăseşte nimic din ce va fi fost acolo: „Când m-am trezit/ târziu/ în lume erau oamenii cei mulţi/ cei prea mulţi/ dar nu mai era raiul/ nici pârâiaşul în care olarul/ şi-a spălat mâinile/ murdare de lutul meu” (De ce ai mai venit …). Părăsit în pustie, trimis acolo pentru a fi pedepsit în toate zilele lui îndelungate, pe care însuşi Domnul i le dă ca să simtă pedeapsa, Cain, în sandale, prin nisip şi pietre, asemenea lui Zarathustra coborând de pe munte, sapă o grădină. În volumul Vinul. Dar al lui Dumnezeu şi Euharistie a creaţiei, Teodor Alin Grigoraş, într-o perspectivă filologică ebraică, face interesante delimitări terminologice şi conceptuale, privind efortul omului căzut de a-şi crea propria grădină, propriul paradis, în căutarea unor frânturi din bucuria edenică: „Clima aridă, poziţionarea Palestinei la marginea deşertului şi lipsa unor surse permanente de apă potabilă au făcut din terra sancta un teritoriu greu de locuit. Dacă ar fi să comparăm teritoriul ocupat după exodul din Egipt de israeliţi cu cel al grădinii Edenului, putem vedea o mare diferenţă. Acolo era un loc mirific, udat de patru râuri (Fac. 2, 8-14), unde se afla tot ce omul şi-ar fi putut dori. Pământul de după cădere avea să devină opusul primei imagini, a Edenului, spaţiu al întâlnirii omului cu Dumnezeu: un pământ secetos, ce avea să rodească „spini şi pălămidă” (Fac. 3,18). Tocmai acest mare contrast l-a făcut pe om să-şi creeze propriul paradis, propria grădină, unde avea să reitereze frânturi din bucuria edenică. Acest deziderat a fost realizat, în primul rând, de importantele personalităţi ale Orientului Antic, care şi-au creat propriul Paradis, în care ei se închipuiau „demiurgi”. Construirea acestor grădini trebuia să ţină cont, întotdeauna, de un singur lucru: existenţa unei surse de apă. În cazul lipsei acestei surse, oamenii recurgeau la irigaţii, după cum este cazul grădinilor suspendate din Imperiul Babilonian”. Cum am spus, adesea, nimic nu e întâmplător în lumea literaturii; iată „răspunsul” unui poet de azi, Marcel Miron, dat înţelesului originar al termenului „demiurg”, pe care îl desluşeşte Teodor Alin Grigoraş: cel care sapă şi îngrijeşte ogorul, replică a grădinii edenice: „Îmi iau destinul în braţe/ singur merg pe cale/ nu mai am nevoie de nimeni/ toţi mă trădaţi/ vă înstrăinaţi de mine/ zâmbind nepăsători./ De atâtea ori aţi intrat în grădina mea/ şi v-aţi bucurat de merele roşii/ şi perele prăsade şi dulci/ de prunele tomnatice/ gutuile aurii./ Dar cel mai mult m-a durut/ când mi-aţi luat/ aura cununei mele/ puful de păpădie/ împrăştiat pe cărări/ pe haine/ prin părul vostru/ aura mea va încolţi în voi/ şi vă va durea/ cu amare rădăcini./ Am plecat în lumea mea/ cu pământul în spate/ atlanţii sunt obosiţi/ plâng a neputinţă/ am rămas singur cu ţărâna pe cap/ se face întuneric/ atâta pământ deasupra/ şi dedesubt cenuşă/ oare unde mă aflu?/ Doamne/ trimite o cârtiţă să sape în adâncuri/ până la mine./ Cine ştie/ poate nu-i bine că am plecat/ voi prin a cui grădină veţi mai hălădui?” (Îmi iau destinul în braţe).

Grădinii înflorite şi înrourate, dintr-un alt poem, precum Ca într-o grădină, i se alătură casa, locul unde se rostogolesc îngerii în „cascade de lumină” şi chilia „păstaie în care se coc boabele aurii/ când se desface/ explodează în lume!” (Chilii monahale): în grădină, în casă şi într-o chilie monahală vin Cain şi, poate, Iov pentru a visa aici Edenul de dincolo pe care îl vor găsi, nevoindu-se, pe prispa cerului, alături de Dumnezeu. În acest traseu al căderii – ascensiunii îşi găseşte logica internă cartea lui Marcel Miron, sensibil mai bună decât volumul de debut, Versuri albastre şi aurii. Chiar şi „ocazionalele” sunt, aici, mai inspirate, irigate, unele, de metafore memorabile; astfel, Constanţa e „sirenă ieşită din valuri, orbită de lumină”, „femeie şi port”, pe Coasta de Est, la Cenaclul Mihai Eminescu din New York, vine „darul lui Dumnezeu” în „cuiburile româneşti”, pentru ca, în primul poem al cărţii, Marcel Miron să revină la ceea ce paşoptiştii numeau poezia ruinelor: e o resurecţie a trecutului, a spiritului veacului şi a locului: „La Curtea de Argeş/ biserica lui Manole arde/ cu nopţi de rugăciune/ în prag de sânziene./ Voievozii ies din morminte/ lăcustele sar pe obrajii lor verzi/ albinele culeg din ochii lor/ amintirile mierii domneşti./ La Curtea de Argeş/ Ana plânge/ pereţii bisericii se încing/ cu brâie de curcubeu/ Manole/ obosit de zbor/ zideşte fântânile cerului./ La Curtea de Argeş/ plânge Ana/ plânge Manole/ plâng fântânile/ neplânsele lacrimi” (La Curtea de Argeş).

Marcel Miron scrie cea de-a treia sa carte de poezie, De la Kogaion la Athos, în nostalgia Edenului şi în orizontul sacralităţii: Edenul, invocat şi în inspiratele lucrări grafice care ilustrează poemele („Poarta edeni­că”, „Foc sacru”,  „Fruct edenic”), se regăseşte în geografia sacră a Muntelui Athos şi numai sacralitatea îl uneşte, peste timp, cu Kogaion unde se va fi aflat sanctuarul lui Zamolxis sau locuinţa lui Deceneu, marele preot al dacilor: „păgînitatea” şi creştinismul, Zamolxis şi Fecioara Maria a cărei hlamidă aduce pacea în chilia monahală, bătrînii călugări de la Athos şi preotul dac de pe Kogaion sînt căutaţi de poetul care îşi doarme somnul şi îşi sporeşte visele „pe a cerului prispă”, în viziunea unui decor cu întîmplări de demult, amintind de (post)moderna temă medievală: „Kirie eleison/ Kirie eleison/ Kirie eleison./ La sud în Peninsula Calcidică/ scăldat de Marea Egee/ un munte ca un pantof de damă/ cu tocul înalt către cer./ Kirie eleison/ Kirie eleison/ Kirie eleison./ Zeci de cetăţi întărite/ cu turnuri şi porţi de aramă/ creneluri subţiri şi ferestre/ pentru săgeţi, bombar­de şi smoală./ Kirie eleison/ Kirie eleison/ Kirie eleison./ Miile de cavaleri cu bărbi/ cu plete şi coifuri de pîslă/ aleargă la semne ştiute/ vrăjmaşul să-1 ţină departe./ Kirie eleison/ Kirie eleison/ Kirie eleison./ Deasupra covorul de stele/ a Doamnei din ceruri hlamidă/ coboară în tainice locuri/ şi pacea aduce pe munte./ Kirie elei­son/ Kirie eleison/ Kirie eleison./ Călători obosiţi se îndreaptă/ spre porturi şi plaje pustii/ încarcă în bărci şi descarcă/ vise pen­tru pururi cei vii./ Kirie eleison/ Kirie eleison/ Kirie eleison./ Mi-e dor de chilia curată/ de pat şi de mobila lipsă/ să cînt, să slăvesc veşnicia/ să dorm pe a cerului prispă./ Kirie eleison/ Kirie eleison/ Kirie eleison” (Cîntec de luptă de la Muntele Athos).

La Athos şi pe Kogaion, cerul coboară în inimi, spune poetul care, de altfel, fixează în cartea sa o geo­grafie filtrată prin conştiinţa artistică şi în lumina mărturisirii credinţei sale: portul Vatoped, cu întîmplările de altădată, stînca înaltă de pe Muntele Athos – cuibul de vulturi –, cu Mănăstirea Simonos Petra, peştera Sfîntului Athanasie, apoi, străzile Constantinopolului pe care va fi trecut Wulfila, gotul convertit la creştinism, Durău, vadul Siretului de la Nămoloasa constituie reperele unei neîn­cheiate călătorii în căutarea lumii de dincolo, a Edenului din cer şi din inima pelerinului. Figurile lirice dominante ale poemelor din De la Kogaion la Athos nu sînt atît monahii, bătrînii călugări, anahore­ţii din „republica monahală”, cît icon-ul – „maica cu rochie de cer/ unica regină a Athosului” şi, mai ales, drumeţul, pelerinul care mer­ge acolo pentru a primi în suflet cerul însuşi şi pentru a dobîndi „răgaz să se roage”. Condiţia pelerinului este să rostească Liturghia din mers, asemeni convertitului Wulfila, preotul got care se alătură, în orizontul sacralităţii, preotului dac Deceneu şi monahilor de la Athos: „Pe străzile Constantinopolului/ noaptea/ o minune se consumă./ Rîuri de lumini/ cele paisprezece biserici gote/ cîntă şi se roagă./ Wulfila/ gotul blond şi înalt de doi metri/ care a înghiţit/ «Ta Biblia/ Ta Agia»/ revărsîndu-se pe pămîntul grecesc./ Arianul vorbi­tor de limbă romeie/ dăruieşte lumii/ cea mai paşnică revoluţie:/ Liturghia în mişcare/ şi vorbirea cu Dumnezeu/ în limba maternă./Stătea imperatorul Teodosie cel Mic/ şi privea/ la miezul nopţii/ rîurile de lumină/ mulţimile de goţi./ Toată noaptea/ plimbau biserica pe stradă/ cu antimisul pe targă/ ca pomenile de pîine la mort./ Din mers/ săvîrşeau liturghia/ cine se oprea şi tăcea/ murea./ Doamne Iisuse/ de atunci/ nu ne mai oprim!/ Practicăm liturghia din mers/ ca respiraţia/ ca mîncarea/ ca iubirea./ Pe cale trăim/ şi ne încununăm martiri/ cum ne-a învăţat/ gotul blond şi blînd de peste doi metri/ episcopul Wulfila/ sfinţitul ierarh/ nesfîntul martir:/ liturghia este mişcare./ Mergi şi cînţi/ munceşti şi te rogi/ şi-l pui pe Dumnezeu la lucru/ în inima ta” (Polifonie).

Ţinta călătoriei nu e, aşadar, un loc anume, ci însăşi lucrarea lui Dumnezeu în inima pelerinului care îşi începe calea odată cu miezonoptica, visînd la ţărmul cel nou al timpu­lui, în colţul de rai, sub poala cea înstelată a lui Dumnezeu. În drumul său („Nu alerg/ merg cătinel/ la fiecare pas/ pun o respiraţie”), pelerinul reţine portrete semnificative, semne că poteca aleasă e cea dreaptă, aceea care îl va conduce la colţul de rai: călugă­rul de la Karloviţ care „aleargă după porumbiţa albă/ pe cărările/ dintre Dunăre/ şi Sava” (Călugărul de la Karloviţ), stareţa Raisa ca­re „aleargă pe albiile de piatră/ ale Ceahlăului/ culegînd florile rătăcite/ din grădina ei” (Călugăriţa de la flori) şi, mai cu seamă, călugăriţa Oana, „cea mai frumoasă floare de la Durău”, cea care uneşte, în paradigma sacralităţii, „păgînitatea” cu creştinismul, făcînd legătura cu Kogaion:  „Cea mai frumoasă floare/ de la Durău!/ Înota ca un vis albastru/ în cristelniţă/ zvîrlugă de lumină/ în apele repezi./ După botez/ am întîlnit-o/ în cascada de la Duruitoare./ Se odihnea după o stîncă/ înghiţind lacomă/ unda îngheţată a rîului înalt./ Ce faci tu Oana/ la poalele izvorului albastru?/ Beau toată apa/ pînă ce voi avea/ puterea unui gheizer/ atunci voi izbucni/ stîlp de apă/ la izvorul tainic al Cogaionului/ şi mă voi odihni/ în tinda noii mele case/ iar mama Dochia/ mă va înfia” (Călugăriţa Oana).

Călătoria pelerinului din cartea lui Marcel Miron se încheie pentru a începe cu adevărat în portul Vatoped: „Am ajuns în port/ de aici începe tărîmul celălalt”, exclamă călătorul care cheamă oamenii să vină acolo, să ia „candelele aprin­se”. Aici a fost rătăcirea în pustie a lui Cain; dincolo, în tărîmul care începe în port – poarta Edenului –, se află promisiunea colţului de rai de pe prispa cerului, în lucrarea lui Dumnezeu.

Pelerinul pe calea albastră scrie, în Spre orizonturi albastre şi Şarpele de pe balustradă despre drumul care pleacă din locul unde se trăieşte murind spre acela unde se moare trăind, căutînd izbăvirea în orizontul vieţii de după moarte, deschis – cu moartea pe moarte călcînd – de Iisus, la Jertfa şi Învierea Sa; iată: „Prăfuit/ cu sufletul veşted/ pe lîngă prispele moarte/ trec/ în căutarea Ta!/ Fără elan/ am plecat de acasă/ unde trăiam murind./ Acum/ pe cărări străine/ Te caut/ să mor trăind” (Pelerin). În acest pelerinaj, Athos nu e o ţintă, locul ultimului popas, ci doar etapa, pragul de unde fiinţei, ca unui alt Moise, i se arată Tărîmul Făgăduinţei, iar călătoria spre muntele sfînt e asemeni drumului în pustie spre „noul Israel”, către „lumina conturului etern”, ieşind din „întunericul golului din noi”, identificîndu-se în ceea ce aş numi portretul-ro­bot al monahului athonit: „Tezaure agăţate la cingători/ metanii su­nătoare/ aspide care muşcă buricele degetelor/ la fiecare respiraţie./ Resuscitare a clipelor fără viaţă/ cu respiraţia/ gură la gură/ inspiră timpul pierdut/ expiră semnele nemuririi./ Cuvintele pali­de/ prezente în dicţionare/ prind viaţă./ Ca nişte copii şturlubatici/ urcă pe boabele uscate/ ale rozariului/ baia sufletului/ în sim­fonia cîntată/ de monahii/ Muntelui Athos./ Cu voci blînde/ legăna­te de spaime/ în genunchi/ în picioare/ întinşi pe laviţe de piatră/ prin tufe/ peşteri umede/ răstigniţi pe cruci/ agăţaţi de pereţi/ ca liliecii de plafoanele întunecoase/ scuturînd metaniile uscate/ cozi ale şerpilor cu clopoţei/ la unison/ cîntă tragica simfonie/ Kirie eleison!” (Simfonie athonită); aici, în „tragica simfonie” cîntată de monahii athoniţi, pelerinul spre orizonturi albastre descoperă cărarea care e, iată, în inima sa şi în rugăciunea care se împlineşte spre lăuntrul fiinţei sale: „mă rog pe dinafară/ spre înlăuntrul meu”, scrie poetul în Respiraţie prin creier.

Călătorul spre Emaus, într-o falangă a pelerinilor mergînd „spre o nouă putere”, încearcă, mai întîi, să desluşească rosturile pelerinajului său în „arhaismele (care) ne oxigenează/ cu tainele cele mai tăinuite/ sub caldarîmul cotidian”, în învăţăturile celor vechi, adică, în investirea cu har a lui Eleazar de către tatăl său, Aaron, la rugul din Sinai, cu focul care nu mistuie, cum se va fi arătat El lui Moise, căpătînd cîteva grăunţe de mană, „hrana anticilor evrei/ din pustiul Arabiei”; luînd din cuvîntul şi pildele celor din vechime, pelerinul se desăvîrşeşte în învăţătura Noului Testament, căzînd în sine înspre sinele mai profund, către o „cataractă a luminii”, în biserica din suflet şi din aceea zidită pentru mîntuirea lui: „Poemul duminicii este Biserica/ ea are mii de braţe/ mii de picioare/ mii de capete/ mii de ochi/ mii de urechi/ mii de inimi/ mii de guri/ dar numai un suflet./ Aici/ apa moartă/ învie/ pîinea sîngerîndă/ vindecă rănile noastre deschise/ iar morţii zîmbesc./ Toţi oamenii morţi/ aduşi aici/ trăiesc etern/ iar noi cei vii/ omorîm morţile noastre./ Cu moartea Lui/ pes­te toată moartea noastră/ păşim renăscuţi/ spre cuiburile/ de sub streaşina Tabernacolului” (Poem etern). Cărţile de poezie ale lui Marcel Miron sunt puncte importante, porţi de pe calea niciodată încheiată a pelerinului ca­re caută prispa cerului, locul unde se moare trăind.

Revista indexata EBSCO