Dec 18, 2018

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Despre granițe istorice, geografice și culturale (III). Auto-rasism salvator?

În condiţiile dezvoltării identităţii lor extra-teritoriale, sub presiunea graniţelor administrative şi mentale, câteva dintre aceste naraţiuni ale istoriei se concretizează în concepte particularizante precum transilvanism, moldovenism, bucovinism, care merită să fie contextualizate, iar semnificaţiile lor, decriptate. E de văzut, dar n-o vom face noi aici, de ce ele apar în anumite provincii şi nu în altele.

Transilvanismul este un concept care apare la începutul anilor 1920 în comunitatea scriitorilor maghiari din Transilvania, după ce, în urma Primului Război Mondial, această regiune s-a unit cu România. Pierderea contactului direct cu Budapesta, centrul literaturii maghiare, a generat nevoia unei afirmări a specificului local, născut din nostalgia Ungariei Mari. Potenţialul geo-politic al conceptului face ca semnificaţiile lui să devină deopotrivă un manifest şi un program mobilizator. Propriu-zis, scriitorii maghiari susţin că ar există în Transilvania un specific etnic şi cultural, construit tocmai pe interferenţele dintre români, maghiari şi saşi, care ar determina autonomia culturii de aici faţă de cultura românească, majoritară acum. În viziunea lui Kós Károly, care este părintele şi teoreticianul conceptului, „Ardealul reprezenta o entitate specifică din punct de vedere geografic, istoric şi cultural, iar etniile aparţinând acestui spaţiu, respectiv maghiarii, românii şi saşii, au întreţinut strânse şi profunde legături nu numai cu propriile «naţiuni-mamă», dar şi între ele […]. Echilibrul relativ dintre aceste trei etnii din Ardeal a dat naştere posibilităţilor pentru dezvoltarea lor culturală autonomă” (Apud Szonda, 2008: 21 ). Aşadar, dincolo de viziunea idilică şi utopică, se manifestă aici intenţia de a reabilita ideea unui Ardeal cu existenţă istorică autonomă şi consacrată care ar trebui dublată de o conştiinţă pe măsură. În practică, transilvanismul e ilustrat exclusiv de scriitori maghiari. În revistele în care sunt formulate aceste puncte de vedere, apărute chiar pentru a susţine o astfel de ideologie, nu publică decît scriitori maghiari sau secui, în limba maghiară. Nu, scriitorii saşi, nici scriitorii români care se înscriu firesc, ca şi înainte de 1918, literaturii române. De altfel, şi înainte de 1918, fie ca îşi publicau cărţile la Buda şi în alte oraşe din Imperiul Austro-Ungar, fie că şi le publicau în Regatul României, visul lor era recunoaşterea în mediul literar românesc. Într-un spaţiu care se dorea global,  cel al Imperiului Austro-Ungar, scriitorii români visau o Republica Naţională a Literelor. De altfel, nu altceva îşi doreau scriitorii maghiari, chiar sub masca multiculturalismului. Transilvanismul nu era decît o soluţie de criză, considerată implicit tranzitorie, pentru literatura  maghiară, o soluţie folosită ca instrument politic. Nu e întîmplător, în fond, faptul că ideea transilvanismului apare după 1918, nu înainte. Şi nu întîmplător atunci cînd se vorbeşte despre literatura maghiară din perioada respectivă, e invocată cultura sau literatura maghiară globală. Visul intelectualului maghiar era de a reface prin literatură un spaţiu politic fărîmat. Visul mobilizant era recuperarea literaturii maghiare în integralitatea sau globalitatea ei. Autonomia politică a Ardealului devenise, pînă la urmă, ţinta oricărui manifest pus sub semnul transilvanismului. Pentru Kós Károly, „Erdély, Ardeal, Siebenbürger, Transilvania sau în orice altă limbă din lume am denumi-o… este de o mie de ani o unitate istorică separată, cu o conştiinţă transilvăneană aparte, respectiv cu o cultură şi o demnitate independentă” (Apud Szonda, 2008: 20). De reţinut că, în aceste condiţii, Ion Chinezu publică, în 1930, un studiu amplu numit Aspecte din literatura maghiară ardeleană. Iar studiul nu e singular, urmîndu-i altele, şi în anii comunismului, şi după 1989, ceea ce nu înseamnă şi cunoaşterea literaturii maghiare din România de către scriitorii români. O dată cu Cel de-al Doilea Război Mondial şi cu includerea atît a României, cît şi a Ungariei în Blocul Sovietic, militantismul pentru transilvanism dispare sau capătă alte forme. Ciudat este că, abia în perioada sovietică şi comunistă, sub impulsul ideii „înfrăţirii popoarelor”, se manifestă o sincronizare între literatura minoritară şi cea majoritară, dar o sincronizare determinată politic.

Moldovenismul (sau basarabenismul) are conotaţii ceva mai complicate şi diferit contextualizate diacronic. Pe scurt, Basarabia este denumirea dată de Imperiul Ţarist părţii dintre Prut şi Nistru din Principatul Moldovei anexate în 1812. Revenind României după Pacea de la Paris, Basarabia e anexată de sovietici în 1940 şi, definitiv, în 1944, devenind RSSM. În 1991, după dezmembrarea URSS, Basarabia devine statul autonom Republica Moldova. Or, pentru fiecare dintre perioade, acest concept de individualizare, particularizant – impus cu forţa sau asumat deliberat – are semnificaţii distincte, ba chiar opuse. În perioada ţaristă, o dată cu dizolvarea progresivă a mişcării literare în limba română, scriitorii importanţi se refugiază peste Prut, în Principatele Române, sau adoptă limba rusă şi consideră basarabenismul o marcă a legăturilor cu literatura rusă. În anii sovietici, însă, moldovenismul e un concept ideologic la dispoziţia aparatului de stat al URSS, care dorea distrugerea oricărei urme a conştiinţei naţionale româneşti. Totul era moldovenesc, sau basarabean, nimic nu mai este românesc. Iar faptul se petrece şi pe urmele unor mişcări culturale din perioada interbelică (românească) a Basarabiei. Căci studiind la Chişinău, dar şi la Bucureşti sau la Iaşi, tinerii scriitori militau pentru valorile regionale, chiar cu nostalgia Rusiei, devenite între timp URSS. Cu toate aceste conotaţii ideologice traumatizante, moldovenismul, cu echivalentul său perfect derivat din cuvîntul Basarabia, revine puternic după 1991, pentru a defini existenţa unor date specifice faţă de literatura din România. Este literatura moldovenească literatură română sau decalajele existente ne obligă să vorbim despre „literatură moldovenească”? Opiniile sînt împărţite. La o masă rotundă organizată pe această temă, un prozator basarabean precum Serafim Saka susţinea că „Vrem noi ori nu vrem, dar există un fel de literatură căreia îi spunem moldovenească. Pentru că este foarte neromânească” (apud Ciobanu, 2014: 265.), chiar în perioada românească literatura din Basarabia fiind percepută ca ceva retardat, întîrziat, depăşit. Pe vremea RSSM, se împămîntenise, oricum, conceptul de literatură sovieto-moldovenească. Putem vorbi despre proză basarabeană ori despre proză (românească) din Basarabia? Un critic din Basarabia precum Mircea V. Ciobanu consideră, ironic, că „cele mai cunoscute (în România) texte narative ale basarabenilor nu se încadrează atît în proza românească, cu tendinţele ei, cît reprezintă o faţă «osebită». O proză pe care ar fi putut-o scrie doar basarabenii” (apud Cimpoi, 2004: 78). În tot cazul, Mihai Cimpoi scrie O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, deşi, dincolo de încercările de a identifica fenomene sincrone sau influenţe româneşti, tot timpul e preocupat să identifice notele particularizante ale literaturii basarabene. Capitolul introductiv se intitulează chiar Literatura basarabeană. Caractere esenţiale. E acesta un mod uşor de a depăşi contradicţiile, împăcînd şi capra, şi varza, dînd senzaţia unei ieşiri din impas. Şi nu este vorba doar despre „caractere esenţiale”, ci şi de o organicitate de suprafaţă. Este ceea ce, în fond, îl face pe acelaşi Mircea V. Ciobanu să afirme despre poezia basarabeană de după Marele Război, de asemenea ironic: „nu se ştie dacă este, dar cu siguranţă are o istorie a ei” (Ciobanu, 2014: 286). În fapt, drept concluzie ar putea fi invocate cuvintele lui Wilhelmus Petrus van Meurs, care constată că există printre literaţi un mit al moldovenismului care „le-a dat moldovenilor identitate independentă de cea a românilor şi, practic, a conectat această identitate la patriotismul sovietic. În plus, mitul a fost utilizat pentru apune pe baze raţionale politica naţionalităţilor şi a limbii în Republica Moldova, ca şi pentru a furniza o armă în disputele politice în interiorul conducerii moldoveneşti sau dintre URSS şi România” (van Meurs 1996: 176). Conceptul recuperator, aşadar, al moldovenismului, care urma să instituie în interbelic mărci identitare, devine în perioada sovietică o ghiulea atîrnată de picior. Căci ideologia politică a URSS profită de această marcare a regionalismului pentru a înţelege prin limba moldovenească şi prin popor moldovean/ basarabean entităţi de sine stătătoare, autonome. Aşa încît, în cele cîteva decenii de dominare sovietică, moldovenismul devine un concept negru. În acelaşi timp, scrisul cu caractere latine, şi nu slavone, ori folosirea sintagmelor limbă sau literatură română puteau fi similare cu o condamnare la moarte. Existenţa fenomenelor specifice basarabene s-a întors împotriva celor care doreau să le instituie.

Concluzia care se impune este că astfel de concepte unificatoare şi particularizante se dovedesc a fi consecinţa unor programe politice sau a unor situaţii concrete greu de gestionat. În paranteză fie zis, situaţia – fără prea mare relevanţă în plan literar – e şi mai elocventă atunci cînd se vorbeşte despre bucovinism sau homo bucovinensis, concepte pe care istoricii români le resping (şi după 1918, şi după 1991), considerînd că ele sînt fie consecinţa unei intenţii de manipulări, la mijlocul secolului al XIX-lea, cînd autorităţile austriece doresc să impună mental o imagine pe care faptele ar contrazice-o, fie expresia unei nostalgii pentru istoricii din diaspora bucovineană după 1991. „Fantoma nefirescului «homo bucovinensis» este reprezentată tot mai des ca un ideal pierdut, care ar putea fi reînviat”, spun doi istorici contemporani (Olaru, Purici 1996: 11). În fond, Bucovina este denumirea dată de Imperiul Habsburgic nordului Moldovei, teritoriu pe care l-a anexat în 1775, şi intenţia era de a demonstra că ea este o construcţie suprastatală, multietnică, în care convieţuiau români, ucraineni, evrei, germani, poloni, unguri, lipoveni, armeni, ţigani, slovaci, greci, turci, într-un fel de Elveţie din estul Europei. Nici perioada românească n-a fost una idilică, dar după 1940, în urma ultimatumului sovietic, germanii bucovineni se întorc în Germania, iar în nord au loc deportări, arestări, colonizări cu ruşi şi ucraineni. Astăzi, Bucovina este un teritoriu despărţit de o graniţă care separă două naţionalităţi (română şi ucraineană), procentul minorităţilor fiind nesemnificativ. Dar tocmai cînd Bucovina a încetat să mai existe de facto, prin instituirea unei frontiere trasată prin mijlocul fostului ducat, a reînviat mitul bucovinismului, cu care se hrănesc chiar şi etnici români.  Nostalgia şi dorinţa fac să se vorbească despre o identitate proprie locului.

Atîta cîtă este, relevanţa literară din spaţiul bucovinean e semnificativă. Căci se pun următoarele întrebări: există „literatura bucovineană” ori literatură română din Bucovina? Ori numai „scriitori români din nordul Bucovinei”, cum se numeşte un studiu semnat de Ştefan Hostiuc. Se poate vorbi despre literatura germană, ucraineană, poloneză etc. din Bucovina? E Bucovina un spaţiu al interferenţelor? Cît îi priveşte pe scriitorii români, ei sînt animaţi de idealuri naţionale pînă în 1918, încearcă să se individualizeze şi să se integreze în literatura română în perioada interbelică, pentru ca, ulterior, cei din partea de nord să suporte consecinţele sistemului politic, ca minoritate, în RSSU din cadrul URSS. Într-un studiu despre mişcarea tinerilor scriitori din Bucovina anilor ’30 (Mişcarea Iconar. Literatură şi politică în Bucovina anilor 30), constatam existenţa unui veritabil complex al provinciei care s-a manifestat ca ezitare între dorinţa obsesivă de a fi recunoscuţi, acceptaţi şi integraţi de Centrul bucureştean şi orgoliul de a li se recunoaşte notele particularizante, inventate cu orgoliu. De aici nevoia de a se individualiza ca grup prin existenţa unui „gotic moldovenesc”, de la care porneşte G. Călinescu în istoria lui, care le dedică un capitol distinct. Ce constata G. Călinescu – o bună intuiţie, în fond – este că „provincia a devenit puristă”, făcînd tocmai din susţinerea valorilor pure „o formă de afirmare naţională” (29 Călinescu, 1982: 906). Este ceea ce se va întîmpla, nu la nivel geografic, ci istoric, cu generaţiile – din majoritatea extra-teritoriilor, dar şi din literatura centrală – care înving ideologicul printr-o proiectare, tot ideologică, în susţinerea esteticului. Fapt confirmat de Pascale Casanova, care constata că, fiind constrînşi să servească scopuri naţionale, sau, în cazul nostru, ideologice, „scriitorii îşi creează treptat condiţiile libertăţii literare, prin inventarea unei limbi pur literare” (Casanova, 2007: 63).

Aşadar, transilvanism, moldovenism, homo bucovinensis? Toate aceste concepte puse în circulaţie relevă presiunea politică a graniţelor – fizice sau mentale – care generează şi un anumit tip de literatură, şi anumite speranţe. Nu întîmplător astfel de concepte nu există la scriitorii saşi ori şvabi din România, aşa cum nu există nici la cei români din Serbia. Cum nu există speranţe unioniste, ori de revizuire a graniţelor, nu existe nici concepte tari în acest sens. Scriitorii care legitimează folosirea unor concepte particularizante sînt, cu un termen poate cam tare, prizonieri, etnici şi lingvistici, ai conştiinţei naţionale. Şi slujesc această conştiinţă naţională cu orice risc, pe care şi-l asumă. Printre ele, anonimatul, la care se adaugă o problematică regională, conservatoare, care subordonează eul unei colectivităţi, şi o limbă întîrziată, defazată. Rare cazurile în care această capcană etnică e depăşită. Vida Gábor mărturiseşte că încearcă să nu fie „prea tare influenţat de faptul că maghiarii din România alcătuiesc o minoritate etnică. Aceasta e o problemă de ordin politic, social, şi oferă o optică mult prea specială şi limitată” (Vida 1999: 5). În acelaşi sens, Petru Cârdu, poet român din Voivodina, mărturiseşte: „Nu m-am născut ca român, ci ca ins care trebuie să lase un mesaj omenirii” (Cârdu 2013: 90). O excepţie, care merită o analiză distinctă, este literatura scrisă de tinerii poeţi şvabi, care vor alcătui Grupul de acţiune Banat, cărora li se alătură Herta Müller. Scriitorii aceştia, în special Herta Müller, scriu o literatură care poate fi numită minoră chiar în sensul formulat de Deleuze şi Guattari în studiul despre Kafka

În acelaşi timp, conceptele de felul acesta fac dovada nevoii de individualizare. Este vorba, în fond, de construirea unei personalităţi distincte, care să se diferenţieze atît de grupul majoritar, cît şi de reperul originar, chiar dacă adevăratul vis (şi marea suferinţă, traumă) vizează înscrierea în literatura-mamă, topirea în organicitatea ei. Afirmaţia lui Mihai Cimpoi că „fenomenul basarabean îşi aşteaptă integrarea în contextul global românesc” (Cimpoi 2002: 21) e valabilă aproape pentru orice literatură extra-teritorială. Dar cum e posibilă o contopire care să fie în acelaşi timp protectoarea unei individualităţi şi absorbirea fără rest? Este un impas concretizat finalmente în analizele autoproiective. Aşa se explică faptul că există, elaborate de critici extrateritoriali, O istorie a literaturii române din Basarabia (de Mihai Cimpoi), O istorie a literaturii române din Voivodina (de Ştefan N. Popa), Dicţionarul literaturii române din Iugoslavia, de Costa Roşu, în condiţiile în care istoriile literare din România trec sub tăcere fenomenele extra-teritoriale.

Teritoriile politico-literare care fac obiectul acestor pagini nu sînt nişte „non-locuri” (Augé: 78), pentru a folosi conceptul propus de antropologul francez Marc Augé, ci dimpotrivă, sînt spaţii unde literatura relevă întîlnirea, poate chiar confruntarea unor veritabile plăci tectonice. Oricît de mult ar încerca un Centru administrativ să le disloce, oricît de mult încearcă ele să se topească în Centrul mitic, identitatea lor e dată tocmai de eşecul asumării unei diferenţe prin raportare la celălalt. Tocmai de aceea, microliteratura nu e, cum s-ar putea crede, un alt cuvînt pentru regionalism, pentru specific şi politică de izolare. Diferenţa constă în faptul că nu celălalt – oricare ar fi el – stabileşte, în oglindă, notele particularizante. Microliteratura elimină din discuţie relaţia de putere şi, deopotrivă, autocolonizarea. Chiar dacă „Basarabia faţă de România nu e acelaşi lucru ca Austria faţă de Germania sau Belgia franceză faţă de Franţa” (Simuţ, 2005: 14), cum spune Ion Simuţ, istoric literar din România care comentează O istorie critică a literaturii din Basarabia, raportarea permanentă la un Centru mitizat nu face decît să alimenteze sentimentul eşecului sau orgoliul diferenţei. Fireşte că Ion Simuţ are dreptate, pentru că literatura din Basarabia se hrăneşte obsesiv din mirajul întoarcerii la matcă. Şi dacă un scriitor (cazul lui Emilian Galaicu-Păun, poet, prozator, critic literar care abandonează conţinutul pentru a se hrăni din intertext şi artificiu), sau o generaţie întreagă (aşa-numita generaţie ’80) nu fac acest lucru, atunci ei sînt percepuţi ca ne-basarabeni, în Basarabia, şi eventual foarte români în România. Situaţie e valabilă pentru toate spaţiile supuse atenţiei. Tocmai de aceea, soluţia nu e de găsit în atitudinea neconsolată, recuperatoare, regionalistă, ci în revolta, implicită ori explicită, faţă de orice dependenţă.

Să ne amintim că, deşi vorbesc despre o istorie unică şi „indivizibilă”, Călinescu şi, într-un fel sau altul, toţi istoricii literaturii române din România de după el ignoră toate fenomenele extra-teritoriale. Iar istoricii literari sau scriitorii din spaţiile extra-teritoriale inventează sincronizări şi corespondenţe, încearcă să se înscrie în organicitatea literaturii teritoriale, căutîndu-şi în acelaşi timp mărcile diferenţiatoare. Şi asta în condiţiile în care ei înşişi lucrează cu ideea existenţei unei literaturi unice şi indivizibile, în care nu sînt încă integraţi. Aproape fără excepţie, scriitorii extra-teritoriali îşi exprimă regretul, nemulţumirea, reproşul de a nu fi incluşi încă în corpul literaturii-mamă.

Prin urmare, cred că soluţia practică pentru a ieşi din acest impas (un impas cu conotaţii narcisiste şi autoflagelatorii) nu constă în a vorbi în continuare, patetic, dramatic şi neconsolat, de o literatură unică şi indivizibilă (şi de a ignora tot ceea ce nu intră în modelul teoretic propus), ci de a vorbi despre microliteraturi. Iar la întrebarea cîte literaturi române, maghiare, germane există am putea vorbi mai pragmatic despre literatura română din Moldova, din Serbia etc., încercînd nu să căutăm dovezile unei sincronizări care nu fac decît să alimenteze sentimentul eşecului, al nemulţumirii şi frustrării şi tot felul de complexe (de superioritate şi, deopotrivă, de inferioritate), ci să identificăm propriile istorii, în contexte proprii.

Altfel, totul se raportează la istoria literaturii din patria mamă (chiar dacă, pentru perioade foarte mari, contactele au fost ca şi inexistente), şi ceea ce rezultă e un soi de ficţiuni reacţionare. Şi dacă, după 1989, literatura din spaţiile extra-teritoriale poate să se lipească celei teritoriale prin fenomene proprii de viaţă literară, din acel moment abia putem vorbi de sincronizări ori, mai mult, de o singură literatură.  Se va ajunge, astfel, la o dispariţie a microliteraturilor?

În fapt, de la supoziţia că ar putea exista mai multe literaturi, care-l şi înspăimînta, porneşte unul dintre scriitorii originari, deci şi emblematici, din Basarabia, Alexie Mateevici, care conchidea la modul absolut: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut” (apud Cimpoi, 2002: 5). O singură limbă, da; dar o singură literatură? Ce se întîmplă cu literaturile germană şi maghiară din România? Sînt ele încorporate literaturii maghiare sau germane din Ungaria şi din Germania? Mai degrabă nu. Pe de altă parte, a le tratat ca literaturi de sine stătătoare provoacă reacţii negative. De fapt, nu avem de-a face cu literaturi, ci cu microliteraturi, a căror identitate este tocmai una de cumpănă.

Prin urmare, deşi Pascale Casanova pledează pentru o Republică Mondială a Literelor, aici, în Est, funcţionează ideea unei literaturi globale structurate pe principii naţionale. Se vorbeşte încă despre o „literatură globală maghiară” sau o „literatură globală română”, ca şi cum segmentele, momentan disparate, ar putea să devină (re-devină), aşa cum susţine Deleuze, totalizabile (Deleuze, Guattari, 2013: 296). O astfel de literatură ar trebui să unească segmentele (cu aceeaşi identitate etnică şi lingvistică) în jurul unui Centru aflat în altă parte. Or, despre o astfel de situaţie imposibilă, utopică, îşi propune să discute studiul de faţă, propunînd, într-un spaţiu de concurenţă a frontierelor – culturale, politice etc. – care nu se suprapun, nu consecinţa unei instabilităţi, ci a unui echilibru.

BIBLIOGRAFIE:

 

Almăjan 2007: Slavco Almăjan, Rigoarea şi fascinaţia extremelor, Editura Libertatea, Panciova, 2007.

Augé 1995: M. Augé, Non-places: Introduction to the antropology of supermodernity, Verso, Londra & New York, 1995.

Casanova 2007: Pascale Casanova, Republica Mondială a Literelor, Traducere din limba franceză de Cristina Bîzu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007.

Călinescu 1982: G. Călinescu, Istoria literaturii de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.

Cârdu 2013: Petru Cârdu, Despre literatură, poezie şi condiţia poetului, în „Secolul 21”, nr. 7-12/2013

Cimpoi 2002: Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002.

Ciobanu 2014: Mircea V. Ciobanu, Deziluzille necesare, Editura Arc, Chişinău, 2014.

Deleuze, Guattari 2013: Gilles Deleuze, Félix Guattari, Mii de platouri, Traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu, Editura Art, 2013.

Deleuze, Guattari 2007: Gilles Deleuze, Félix Guattari, Kafka. Pentru o literatură minoră, Traducere din limba franceză şi postfaţă de Bogdan Ghiu, Editura Art, 2007.

Diaconu, Mircea A., Mişcarea Iconar. Literatură şi politică în Bucovina anilor ’30, Editura Timpul, Iaşi, 1999.

Diaconu 2018: Mircea A. Diaconu, „Reading Microliterature: Langage, Ethnicity, Polyteritoriality”, în Mircea Martin, Christian Moraru, Andrei Terian (editori), Romanian Literature as World Literature, Bloomsbury, 2018, p. 135-156

Diaconu 2014: Mircea A. Diaconu, „Truth and knowledge in postmodernism”, în „Procedia – Social and Behavioural Sciences”, 2014, p. 137, 165-169.

Vida 1999: Vida Gábor, „Naţionalitatea ţi-o împarţi cu daimonul tău”, în „Vatra”, 8/1999, p. 5.

Hostiuc 2005: Ştefan Hostiuc, Scriitori români din Nordul Bucovinei, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005.

van Meurs 1996: Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Editura Arc, 1996.

Mihăilescu 2015: Vintilă Mihăilescu, „Noul val sau despre ieşirea din tranşee”, la http://www.contributors.ro/cultura/noul-val-sau-despre-ieşirea-din-tranşee/ (consultat în data de 8 iulie 2018)

Negură 2014: Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni în epoca stalinistă, Editura Cartier, 2014

Olaru, Purici 1996: Marian Olaru, Ştefan Purici, „Bucovinism şi homo bucovinensis. Consideraţii preliminare”, în „Analele Bucovinei”, an III, nr. 1-1996, p. 5-11

Szonda 2008: Szabolcs Szonda, Literatura maghiară din România. Aspecte cronologice şi noţiuni de bază, RHT Kiadó, Bukarest-Sepsiszentgyörgy, 2008.

Simuţ 2005: Ion Simuţ, „Există o critică regională?”, în „România Literară”, nr. 27/2005.

Terian 2013: Andrei Terian, Critica de export, Teorii, contexte, ideologii, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2013.

Revista indexata EBSCO