Dec 18, 2018

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Marguerite Porete și anihilarea sufletului (II)

Marguerite Porete ne oferă în cartea sa o descriere extrem de elaborată a treptelor scării de evoluţie a sufletului. Nu este vorba de speculaţii intelectuale. Tot ce se află în carte izvorăşte din propria experienţă a autoarei.

Încă de la începutul cărţii[1], în Cap. 5, Marguerite Porete afirmă fără nici o ambiguitate: „Sufletul are şase aripi, ca Serafimii. El nu vrea nimic, precum Serafimii, care ar proveni printr-un intermediar. Nu există nici un intermediar între Iubirea sa şi Iubirea divină.  […] Sufletul nu caută ştiinţa divină la maeştrii acestui secol, dar în pofida lumii…”[2].

Două aripi ale sufletului acoperă faţa Domnului Nostru Iisus Hristos, deoarece bunătatea lui Dumnezeu nu poate fi înţeleasă decît de El Însuşi. Alte două aripi acoperă picioarele sale, deoarece „cu cît sufletul cunoaşte mai mult suferinţa lui Iisus Hristos pentru noi, cu atît el realizează că nu cunoaşte nimic din această suferinţă care nu îi este cunoscută decît lui Iisus Hristos Însuşi.”[3] Cu celelalte două aripi sufletul zboară „şi este în acelaşi timp în picioare şi aşezat. Tot ceea ce el cunoaşte despre bunătatea divină sînt tocmai aripile cu care zboară; şi el este în picioare, deoarece el este întotdeauna sub privirea lui Dumnezeu şi el este aşezat, deoarece el este întotdeauna înăuntrul voinţei divine.”[4]

De la bun început deci Marguerite Porete afirmă cu mare curaj refuzul oricărui intermediar – învăţaţii, Biserica şi chiar Scriptura. Ceea ce o interesează este în mod exclusiv cunoaşterea lui Dumnezeu faţă în faţă. Cele şase aripi ale sufletului, cu trei funcţiuni diferite, simbolizează în mod magnific acest fapt.

Sufletul se eliberează de virtuţi: „Mă îndepărtez de voi, pentru totdeauna […] Am fost sclava voastră dar acum sînt liber.”[5] El nu ţine seama nici de ruşine nici de onoruri, nici de sărăcie nici de bogăţie, nici de dragoste nici de ură, nici de  infern nici de paradis.

Sufletul are 12 nume[6]: cel minunat, cel necunoscut, cea mai curată fiică a Ierusalimului,  cel pe care este fondată Sfînta Biserică, cel iluminat de cunoaştere, cel împodobit de Iubire, cel vivificat de Laudă, cel anihilat de umilinţă, cel care este în pacea divină prin voinţa divină, cel ce nu vrea decît voinţa divină, cel care este împlinit prin bunătatea divină graţie acţiunii Treimii, cel care este uitare de sine.

„Dumnezeu – ne spune Marguerite Porete – este cel despre care nu putem cunoaşte nimic. Doar el este Dumnezeul meu, despre care nu putem spune nimic şi locuitorii paradisului, orice cunoaştere ar avea, nu pot atinge din el nici măcar un punct.”[7]

Nimeni nu poate cunoaşte sufletul. Doar Dumnezeu îl poate cunoaşte, pentru că El este înăuntrul lui.[8]

Marguerite Porete inventează sugestive expresii precum „zero-cunoaşterea” şi „zero-voinţa” sufletului: „Zero-cunoaşterea şi zero-voinţa îi dau totul şi îi permit găsirea comorii ascunse în mod etern în Treime.”[9]

Există şapte stări de graţie ale sufletului.

Prima stare de graţie apare prin prima moarte – moartea la păcat – prin respectul comandamentelor, printr-o viaţă conform naturii şi Legii.

A doua stare de graţie este generată de a doua moarte : moartea faţă de natură. El duce o viaţă conform Evangheliei, care ia ca exemplu pe Iisus Hristos, o viaţă conform voinţei spiritului, plină de virtuţi şi de dorinţe. În această stare, sufletul ignoră etapa în care se află.

În a treia stare de graţie, sufletul se consacră operelor de perfecţiune. El luptă contra voinţei spiritului şi cunoaşte starea în care se află.

În a patra stare de graţie, sufletul se consacră perfecţiunii spirituale. El îşi pierde inocenţa, dar îşi păstrează voinţa proprie.

A cincea stare de graţie este generată de a treia moarte : moartea faţă de spirit. Hrana sa este divină. Viaţa sa oarbă este anihilată. El trăieşte prin cunoaştere, Iubire, lauda Domnului. Sufletul se dizolvă în Dumnezeu. Astfel, în mod paradoxal, el nu ştie nimic dar ştie totul. El nu doreşte nimic dar doreşte totul. Sufletul îşi pierde sensibilitatea proprie.

A şasea stare de graţie este generată în mod fulgerător printr-o deschidere spre cunoaşterea divină. O sentiment de Bucurie şi Iubire nemărginite traversează sufletul. Sufletul se anihilează în Dumnezeu. El nu mai doreşte nimic dar este în stare de totală iluminare.

Pacea este deplină şi orice remuşcare a conştiinţei dispare. Sufletul este nimic în sine fiind în întregime absorbit în Dumnezeu: „Sufletul nu a pierit şi nu s-a rătăcit în cincea stare […] El este înălţat adesea în a şasea stare. Dar acest proces durează puţin, deoarece este o deschidere ca un fulger, care se reînchide imediat […] Pacea degajată dă libertate sufletului, debarasat de orice lucru […] Sufletul se menţine în starea a cincea fără a recădea în starea a patra: în starea a patra el are voinţă, pe cînd în starea a cincea el nu are nici o voinţă, stare în care sufletul sălăşluieşte după transformarea datorită lui Aproape-Departe care îl înalţă ca o străfulgerare într-o deschidere imediat dispărută.”[10]

În acest citat descoperim o nouă expresie genială inventată de Marguerite Porete – Aproape-Departe – care aparţine pe deplin logicii terţului inclus şi descrie în mod exact interacţiunea între terţul inclus şi Terţul Ascuns, cu cîteva secole înainte ca aceste noţiuni să fie introduse în limbajul filozofic. Procesul de Aproape-Departe marchează dezvăluirea Gloriei sufletului. Pacea este hrana glorioasă a sufletului.

Aproape-Departele – ne spune Marguerite Porete – este Treimea însăşi şi manifestarea pe care Aproape-Departele  o operează în suflet, noi o numim mişcare, nu pentru că sufletul sau Treimea se  mişcă dar pentru că Treimea generează prin acest proces manifestarea gloriei sufletului.”[11] Ideea exprimată astfel este crucială pentru înţelegerea dinamicii sufletului: Dumnezeu este sursa mişcării, iar mişcarea este singura realitate     a lumii materiale şi  spirituale.

Stadiul suprem – a şaptea stare de graţie – se produce la separarea de corpul fizic. Suretul devine simplu. El devine o oglindă a lui Dumnezeu. Dumnezeu, simplicitatea supremă, se poate vede pe El Însuşi în suflet. Această stare este dincolo de orice descriere. Convingerea că va ajunge la acest stadiu explică desigur liniştea deplină cu care Marguerite Porete a primit verdictul de ardere pe rug pronunţat de Inchizitori.

 

[1] Traducerile în limba română din acest text sînt traducerile noastre, pe care le-am făcut folosind, în acelaşi timp, traducerile în limba franceză modernă efectuate de Max Huot de Longchamp et Claude Louis-Combet: Marguerite Porete, Le miroir des îmes simples et anéanties, traducere în franceza modernă şi note de Max Huot de Longchamp, colecţia „Spiritualités vivantes” nr. 147, Albin Michel, Paris, 1997 şi Marguerite Porete, Le miroir des simples îmes anéanties, traducere în franceza modernă de Claude Louis-Combet, introducere şi note de Émilie Zum Brunn, Jérôme Millon, Grenoble, 1991. Dar, pentru a nu îngreuna citirea textului meu, nu voi cita decît paginile din traducerea lui Max Huot de Longchamp deşi, deseori, traducerea lui Claude Louis-Combet mi-a fost indispensabilă.

[2] Marguerite Porete, Le miroir des îmes simples et anéanties, traducere în franceza modernă şi note de Max Huot de Longchamp, op. cit., p. 55.

[3] Idem, p. 56.

[4] Ibid.

[5] Ibid., p. 57.

[6] Ibid., p. 62.

[7] Ibid., p. 66.

[8] Ibid., p. 80.

[9] Ibid., p. 106.

[10] Ibid., p. 124.

[11] Ibid., p. 128-129.

Revista indexata EBSCO