Dec 18, 2018

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Realul înclină spre ficțiune”

11 aprilie 2013. Am urmărit la tv. un film cu Robert Redford, aflat în plină glorie a tinereţii. Un zeu biologic. Îşi exhibă pofta de viaţă aşa cum şi-ar arăta musculatura antrenată, emană o solaritate a sîngelui în fierbere domoală uneori, însă alteori tradusă în gesturi tăioase cum nişte ţipete de triumf. Vitalitatea i se imprimă în ficţiune cum într-o ceară moale. Ce-ar mai fi de aşteptat de la un asemenea personaj care se dăruie integral în clipă? Foarte probabil vid de amintiri, ca şi de speranţe, strălucitor chiar prin absenţa lor. E drept că rolul său e alcătuit „dintr-un element intrus, ceva din actual şi din cotidian” (e rezerva pe care Paul Claudel o are faţă de condiţia actorului), dar oare nu-i dă tocmai acest element anvergura posturii de macho? Ficţiunea în cauză se fortifică, paradoxal, prin „actualitatea” fără rest a realului în care e turnat.

*

Aceste metafore aidoma unor fulgere între nori emoţionali.

*

„Lucrurile dezagreabile sunt tablete pe care trebuie să le înghiţi şi nu să le mesteci” (Lichtenberg).

*

„S-a descoperit cea mai veche culoare a omenirii. Se pare că rozul este primul pigment terestru, apărut cu peste 500 de milioane de ani înainte de toate celelalte. Înţeleg că, de fapt, expresia «La vie en rose» este rezultatul unei informaţii ereditare, transmise mentalului colectiv de milioane de ani, de către nişte microorganisme oceanice antice” (Dilema veche, 2018).

*

Cîteva speţe de oportunişti. Unul se alipeşte iniţial de un personaj important pentru ca, făcînd parte din camarila lui, să dobîndească o anume notorietate, astfel ca trădarea de care nu-l va scuti ulterior să nu treacă neobservată. Altul începe prin a-l lua „în colţi” pe cel pe care-l va adula la un moment dat, nădăjduind ca acesta să interpreteze neaşteptata sa schimbare de poziţie ca pe o victorie personală: „sunt atît de important, încît nici * măcar nu mi-a rezistat”. Altul urmează mai multă vreme o tactică „neutră”, aparent a bunului simţ, cum un soi de preparare pacientă de la sol a decolării spre personajul urmărit, cu intenţia ca acesta s-o aprecieze drept o opţiune a onestităţii probate. E cea mai puţin riscantă şi totodată cea mai abilă manevră a oportunistului, lipsit în acest caz de balastul unui trecut reproşabil.

*

„Nu este scriitor atît de ridicol încît să nu-l fi socotit cineva excelent” (Vauvenargues).

X

„Cîinele Mani, o corcitură de opt ani, îşi cîştigă muncind din greu mîncarea din fiecare zi. De mai bine de şase ani, Mani este lăptarul principal din Krishnadiri, din Tamil Nadu, India, şi livrează de două ori pe zi cîte 25 de litri de lapte. Acesta este modul de a-i mulţumi lui Thangavelu, bătrînul care l-a adoptat cînd era un pui. Mani merge la exact aceiaşi clienţi şi le livrează cantitatea de lapte comandată. Cînd cele două canistre montate în mica ricşă improvizată pe două roţi de bicicletă de Thangavelu se golesc, Mani revine la stăpînul său. Bea apă, mănîncă ceva pe fugă şi apoi pleacă iar pe traseu. Trebuie să muncească pentru a-şi merita bolul de mîncare de la cină…” (Click, 2018).

*

Lumea te supune regulilor sale inconturnabile, cu două excepţii: iubirea şi durerea nu-i aparţin, sunt doar ale tale.

*

Eşti singur. Singurătatea urlă-n tine ca-ntr-o pădure a joacă şi a durere, a       ingenuitate şi a moarte.

*

Suferinţa nu provine nici din alcătuirea lumii, nici din fiinţa ta adîncă, ci din interferenţa dintre ele în care se întîmplă să coboare cînd graţia divină ce le apropie, cînd demonia ce le desparte (diable sugerează dualitatea). Tot mai frecvent ultima.

*

„Există o artă de-a primi în faţă loviturile durerii, pe care trebuie s-o înveţi. Să laşi ca fiecare asalt izolat să se epuizeze; orice durere dă întotdeauna asalturi izolate – făcînd astfel ca muşcătura să fie cît mai adîncă şi mai rea. Şi în timp ce durerea îşi ţine dinţii înfipţi într-un loc şi îşi varsă acolo veninul, adu-ţi aminte şi arată-i un alt loc şi fă-o să te muşte acolo – şi vei uşura astfel locul dintîi. O durere adevărată e alcătuită din multe gînduri; şi cum gîndurile sunt gîndite numai cîte unul o dată, arată că ştii să te strecori printre ele şi vei uşura succesiv sectoarele cuprinse de durere” (Cesare Pavese).

*

Conceptul de infailibilitate papală n-are oare o notă eretică? De altminteri capul Bisericii catolice a fost proclamat infailibil tîrziu, abia la Conciliul Vatican I, din 1870. Între scăderile admirabilului în atîtea privinţe catolicism, indulgenţele şi numita infailibilitate…

*

Comicul: o impertinenţă ce are puterea de-a se tempera.

X

O inscripţie anonimă de pe un zid clujean din anul 1990: „România, al 51-lea stat al SUA”.

X

„Renunţarea: Dumnezeu face în aşa fel încît lucrurile acestei lumi să renunţe la noi, atunci cînd noi nu renunţăm destul de repede la lucrurile acestei lumi” (Monseniorul Ghika).

*

Teroarea originalităţii: „Toshi Salvino din Brooklyn, New-York, e obsedată de păpuşi din copilărie. Tînăra de 24 de ani petrece trei ore pe zi ca să se transforme în păpuşă. De profesie macheuză, Toshi ştie ce farduri să-şi pună în acest scop. Însă are nevoie de mult timp ca să-şi desăvîrşească opera. Nu îi pasă că cei din jur se crucesc cînd o văd deghizată în păpuşă. Patru zile pe săptămînă trăieşte ca păpuşă şi trei ca fată normală” (Click, 2018).

*

Aveam inocenta impresie că X, mult mai tînăr decît mine şi de-o politeţe fără cusur, ar fi fost dornic să reţină cîte ceva din conversaţiile cu modesta-mi persoană. Însă m-am înşelat. Limbajul corpului prin care a reacţionat mereu, nu mi-au lăsat loc de îndoială…

*

Individul întrutotul sănătos nu are speranţa nemuririi (speranţa  reprezentînd un risc), ci senzaţia imediată a acesteia, expandarea sa triumfală într-un provizorat ocrotitor, fără limite.

*

„Peggy Feldman îmi vorbea aseară despre păianjeni (marea ei pasiune: are întotdeauna cîteva cutii în care îşi ţes pînzele păianjenii şi Peggy îi hrăneşte cu musculiţe şi muşte). Revoltată că unul dintre tinerii poeţi americani identifică (în imagini poetice, evident), păianjenii cu vampirii, strigoii sau cine ştie ce animal crud, hidos şi aberant. Revoltată mai ales de această imagine a poetului: viespile mumifiate şi agăţate în pînzele de păianjen – cînd se ştie, precizează Peggy că păianjenul nu atacă niciodată o viespe (n-ar avea nici o şansă!) adaugă” (Mircea Eliade).

*

Realul înclină spre ficţiune nu neapărat pentru că am descoperi relaţia între cutare personaj din cărţi cu cele ale acestuia în ambianţa noastră, ci pentru că simţim nevoia, din motive de securitate personală, a relativiza ambianţa, a o extrage pînă la un punct din sine, apropiind-o de libertatea, la îndemîna noastră, a imaginarului.

*

Subtilităţile, aceste şarmante erezii.

*

Îmi spune D. B., preot tînăr: „Căldura sufletească pe care o revarsă fiinţa părintelui Ion Buga nu face oare mai mult decît o jumătate din întregul ştiinţei teologice pe care o posedă?”.

*

„Nu vă mai faceţi atîtea griji pentru ziua de mîine; ziua de mîine îşi va purta singură de grijă. Fiecărei zile îi ajunge necazul ei” (Matei, 6,34)

*

Amintirea: un mit de uz personal. Cel mai convingător indiciu că viaţa a fost o neîmplinire, cel mai tulburător indiciu că viaţa ar conţine şansa unei transcendenţe.

*

Mama lui Lao Zi l-ar fi zămislit privind la o stea.

*

Un individ de proastă calitate îl vorbeşte de rău (în chip justificat) pe alt individ de proastă calitate. Cum să apreciez comportarea sa? Ca un act promiţător de corijare ori ca o adîncire în mizeria sa proprie? A. E.: „Depinde de umoarea ta în acel moment”.

*

Potenţa agresivă a analizei, potenţa absolutorie a contemplaţiei.

*

O femeie iubită ţi se poate părea ridicolă? A. E.: „Desigur, dar în acest caz s-a terminat cu iubirea”.

*

„Faptul că nu ne putem dispensa de morală este ilustrat foarte bine de o glumă evreiască. Un miliardar vine la un şadhen (agent matrimonial), lăsînd să se înţeleagă că ar vrea să se căsătorească. Plin de zel, şadhenul începe deîndată să ridice în slăvi o fată nespus de frumoasă,  ce ajunsese de trei ori la rînd Miss America, dar bogătaşul dă din cap: «frumos sunt şi eu.» Cu prezenţa de spirit caracteristică profesiei sale, şadhenul se apucă imediat să laude o altă partidă interesantă, ce dispunea de o zestre de mai multe miliarde de dolari. «Nu-mi trebuie», spuse bogătaşul, «sunt şi eu destul de bogat.»   Imediat şadhenul trece la un al treilea registru, aducînd vorba de o tînără care la 21 de ani era conferenţiar în matematică, ocupînd în prezent, la numai 24 de ani, postul de profesor titular la catedra de Informatică a MIT. «Nu-mi trebuie soţie deşteaptă», spune miliardarul cu dispreţ, «deştept sunt şi eu.» La care şadhenul strigă disperat: «Pentru numele lui Dumnezeu, ce fel de soţie doriţi?» «Una cuviincioasă», îi răspunde bogătaşul” (Konrad Lorenz).

*

Curajoasă la modul său graţios, cu imbatabila-i forţă lenevoasă, pisica intră în celebrele opere ale picturii universale. Vezi albumul Fat Cat Art. Famous Masterpieces Improved by a Ginger Cat with Attitude, semnat de Svetlana Petrova şi Zarathustra the cat, apărut la New-York, în 2015.

*

Ce reacţie ai întîlnind acum „bătrînii”, id est oamenii de etatea ta? Aceştia ţi se par, bizar, mult mai încărcaţi de ani decît tine, similar acelor prieteni din generaţiile anterioare de a căror relaţie proteguitoare te-ai bucurat odinioară. Incapabil a realiza trecerea persoanei tale în tagma „noilor bătrîni”, te distanţezi de ei, asimilîndu-i celor paternali din trecut, cum un omagiu adus acelora.

*

„Rockerul Gene Simmons (68 de ani) a povestit recent despre aventurile lui din timpul perioadei de glorie a trupei Kiss. El a mărturisit că a făcut sex cu 5.000 de fane. De asemenea, muzicianul a spus că nu a tratat mereu femeile cu respect. A ţinut să adauge că nu are nici o scuză pentru comportamentul din trecut. «M-am purtat ca un porc sexist», a recunoscut basistul şi unul dintre soliştii acestei trupe de hard rock. Simmons a făcut şi poze pentru a dovedi că nu minte că a făcut sex cu atît de multe femei” (Click, 2018).

*

Cînd îi telefonez, confratele * obişnuieşte a presta o reacţie de efuziune. Pare surprins-încîntat, preţ de secunde bune, flatat cît se poate de atenţia ce i se acordă etc. Azi însă surpriza a fost de partea mea, întrucît tonul său era, să zic aşa, doar ponderat-binevoitor. Ce s-a întîmplat? Mi-am dat seama cînd mi-a spus că alături se află editorul Y, în faţa căruia e de presupus că nu ar fi dorit să-şi dea în vileag sufocanta amiciţie ce-o nutreşte, în condiţia de „nu vede, n-aude nimeni”, persoanei mele…

*

Albina a fost socotită o emblemă sacră, graţie mierii sale reprezentînd bunătatea şi mila caracterului. Bernard de Clairvant o menţiona drept un simbol al Sfîntului Duh.

*

„Catarii, creatori ai unei atît de rafinate culturi, iubiţi de oameni de calitate ca Denis de Rougemont ori Rene Nelli, aureolaţi de înfrîngere, mister şi martiriu, generatori ai unor devotamente incomparabile în contrast atît de acut cu brutalul Simon de Montfort şi îndîrjiţii dominicani, susţineau totuşi lucruri spăimîntătoare. Credeau că numărul sufletelor a fost statornicit la Facere o dată pentru totdeauna. Numărul lor, aşadar, nu putea creşte. Ceilalţi, oamenii în supranumăr (comparaţia ar fi: nemembrii ori neoamenii de partid) nu au suflet, sunt pură materie, aparţin numai lumii materiale massa damnata. Concepţie aristocratică, fireşte; dar prezumţioasă (i se substituie lui Hristos în calitatea Sa de Judecător) şi, lucru grav, lipsită de mărinimie. Cu drăguţii de martori ai lui Iehova care cred că la una sută patruzeci şi patru mii se reduce numărul celor mîntuiţi (şi recrutaţi fireşte printre studenţii Bibliei) se aseamănă prin urmare bunii şi nobilii catari” (N. Steinhardt).

*

  1. E.: „Dacă evanghelicul precept «iubeşte-ţi duşmanul» ţi se înfăţişează ca avînd o grandoare interdictivă, există, am impresia, o variantă a sa «de buzunar»: «nu te răzbuna.» Nu e mai convenabilă nevredniciei noastre?”.

X

Pînă şi văzduhul poate obosi.

*

„Mai scîrbos decît un om care bate un cîine nu e decît alt om care, ca şi un cîine, după ce-a fost bătut, se culcă recunoscător la picioarele călăului său” (Antonio Gramsci).

*

Nu o dată o notorietate se impune zdrobitor în faţa altora prea puţin  diferite de ea, aidoma unui alergător care cîştigă un trofeu cu un avans de o secundă.

*

Zi caniculară de iunie. Muchiile obiectelor capătă o vibraţie aidoma unei aure care semnifică pofta lor de-a evada în largul universului. Pare un gen de comuniune între eliberatoarea reverie a materiei şi cele sufleteşti. Abia perceptibila adiere a cerescului azur înzestrează precaritatea abundentelor frunzare din preajmă cu acordul tainic al eternităţii.

X

Scrisul: o stare insomniacă a cuvîntului.

Revista indexata EBSCO