Dec 18, 2018

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Un povestitor autenticist în spirit moldav

Un povestitor autentic, dotat cu o dispoziţie naturală de a spune cu talent, nu e în mod automat un autenticist în conţinutul spunerii. Înţelegînd prin autenticism maniera de a istorisi o realitate netrucată ficţional, ba chiar ostentativ subliniată a fi astfel, impunînd-o ca fiind credibil întîmplată, ceea ce nu exclude cu totul inventivitatea. Puţină fabulaţie în marginea realului. E drept că şi autenticismul poate fi mimat. Autobiografia localizată geografic, cu nume de locuri identificabile, cu persoane nominal evocate şi, în cele din urmă, stilul oral folosit lejer şi expresiv, susţin autenticismul povestirii. Încît, în cursul lecturii poveştilor lui Radu Părpăuţă nu te mai întrebi dacă e adevăr sau ficţiune, realitate reală sau anecdotă. Cu prozele dedicate unor prieteni apropiaţi, figuri existente, nu inventate, îşi schiţează şi mai clar harta universului uman local în care trăieşte. Un localism pe care puţini îl văd aşa cum este. Pe scurt, trimit la localismul neîndoielnic al prozelor scurte din volumul Rămas-bun, semnat de scriitorul ieşean Radu Părpăuţă, un încă puţin cunoscut ca dăruit povestitor, stăpîn deplin al cuvîntului cerut de literatura autenticistă. Dimensiunea autobiografică întăreşte autenticitatea învăluită într-un nimb de lirism în evocarea copilăriei şi satului natal de care se simte legat sentimental, prin tata şi mama mai ales, prin mătuşile, prietenii de joacă şi alte figuri – modele ale locului. De la ei moşteneşte zecile de zise înţelepte risipite în prozele volumului. E o similitudine, percepută ca sumă psihologică, după lectura întregului volum, între povestitor şi bătrînii care îşi tot iau „rămas-bun”, dar nu se dau duşi de la vecinii lor, într-o noapte cu lună. Situat în interiorul lumii povestite, el nu se hotărăşte s-o părăsească. Tot spune şi spune despre ea, îşi ia un răgaz, prelungind ceva din ce este el, prizonier al acestui univers care l-a modelat. Că, „de ziua de mîine nu-i sigur nimenea”, trăieşti cît povesteşti despre satul crezut a fi „buricul pămîntului”. Zăbava poate fi înţeleasă ca o suspendare a trecerii timpului, o încremenire în timp povestită ca pentru sine. A povesti înseamnă a trăi, amăgind ameninţarea morţii, cum a făcut Şeherezada.

Părpăuţă povesteşte savuros într-o deplină libertate de limbaj caracteristic. În cea mai mare parte este recreat un mediu rural cu situaţii şi figuri reprezentative, atît de vii în maniere şi grai, încît eşti convins, ca cititor activ, că totul a fost văzut, trăit, auzit şi memorat de povestitor. Nimic stereotip sau pastişat. Aparenţa de volum compozit e salvată de stilul care conjugă fragmentele. În cîteva rînduri mărturiseşte că a fost martorul mai multor întîmplări decît a reuşit să povestească încheiat. Promite, însă, să povestească „altă dată”, o dată care n-a mai fost, dar poate va fi, pentru că cititorul aşteaptă. Oricum, regresul către rural funcţionează ca un imperativ categoric. Puţine dintre prozele antologate în volum ies din rama acestui univers, căruia autorul îi este ataşat afectiv. Este el însuşi în oglindirea realului de care nu se dezice, dimpotrivă, prin trăire e un real propriu fiinţei sale. Eu de acolo vin, pare a spune, în subtext, autorul. E o regresiune emoţională, o dispoziţie aproape instinctivă de întoarcere spre ruralul trăit de povestitor în copilărie şi tinereţe, dar care astăzi nu mai este întocmai. Ţăranul Gheorghe „ a lucrat toată viaţa cu boii, în ritmul acela încet, molcom al boilor, care, mi se pare, era ritmul societăţii tradiţionale româneşti”, şi care nu mai este acelaşi. Se poate vorbi de o retorică lirică intrinsecă. Se percepe o afectivitate expansivă în evocarea unor figuri de ţărani, de întîmplări puse succesiv în scenă şi animate de vinul sănătos băut cu veselie din ulcele sau pahare. Licoarea îi încurajează şi autorului pofta de a povesti. Curge prin aceste proze multă „băbească neagră de moravuri uşoare”, care ascute mintea, cum zice povestitorul.

După o recapitulare de ansamblu a conţinuturilor povestite constaţi că autorul e înzestrat natural cu o gamă largă de atitudini narative, întinse de la simpla relatare de martor, la un lirism particular-nostalgic, pînă la istorisirea de scene dure într-un limbaj intenţionat frust, adesea sancţionînd cu satisfacţie, ori cu răzvrătire subînţeleasă. Ce lume morală era pe vremea bătrînului care mergea să-şi adape calul la fîntînă, la ceasul de seară, cînd ştia că vine acolo frumoasa văduvă Anicuţa. Bătrînul îndrăgostit este de o nobleţe morală impresionantă. Comportamentul lui semnifică iubirea, dar nu e divulgat verbal sentimentul, îl presupune doar. Este şi un text experimental narativ, poetic încă de la intitulare: „Un apus, o cumpănă, un izvor”. Voi reveni la el. Evident polară e atitudinea narativă şi limbajul satiric violent din „Opis al primarilor comunei Veleşti”, toţi numiţi de comunişti.

Tinerii critici, care au scris recomandînd valoric proza lui Radu Porpăuţă, îl situează în descendenţa marilor povestitori moldoveni clasicizaţi, de la Neculce pînă la Sadoveanu. Fibra suferindă, cu „durere de ţară”, a lui Neculce, o simţi actualizată adecvat în critica ridiculizantă a spectacolului politic imoral în care se scaldă astăzi nu numai Moldova. Lirismul amintirilor din copilărie, citit cu precădere în proza „Ceahlăul”, care deschide volumul, respiră un sentimentalism al povestitorului trăit în atmosfera rurală a Moldovei de mijloc, cum ar zice bătrînul cronicar. Un gen de localism sadovenian, dus pînă la manieră, se recunoaşte în mai toate prozele. Cu adevărat sadoveniene, însă cu un plus de vibraţie poetică, sînt descrierile de natură, cu animaţia lor vie, cum e păsăretul din „Divagaţie despre salcie şi locuitoarele ei.” Părpăuţă descinde din şi, deocamdată, încheie neamul talentaţilor povestitori moldavi. Dar el nu imită pe nimeni, doar citează din Sadoveanu sau Creangă cînd ceva din istorisirea sa i se pare asemănător. Este o înnoire a lor de vreme ce îşi povesteşte experienţa din alt loc şi timp, în alt stil. Istoriseşte retrospectiv copilăria şi adolescenţa la diapazon schimbat faţă de experienţa socială recentă întîlnită în Moartea vine pe Bahlui, un text scris răzbunător, axat pe o realitate detestabilă, într-un stil în amestec de pamfletar şi argotic. E un amalgam în fond şi stil, încît nu mai poţi recunoaşte decît insule de valoare descriptivă, rămăşiţe ale povestitorului din Rămas-bun, iscusit pictor în cuvinte al unor tablouri de natură. Mai sînt şi urme din articolele publicate în jurnalismul local. Această carte a lui Părpăuţă, pentru mine mai greu de digerat, nu poate fi comentată cum se cuvine decît de un alt Părpăuţă. Întoarcă-se scriitorul, cu respect de sine, la ce i-a hărăzit natura, nu „minunata lume nouă”. Căci talentul nu se poate dezminte, îşi are rădăcinile înfipte în pămîntul care l-a născut şi în ethosul locului. Acelaşi, ca trăsături esenţiale, cu cel definit poetic de Blaga în poezia „Inscripţie pe o grindă”, publicată postum: „ Suflet şi grai / Vatră de trai / Darul ce-l dai / Mîndra ce-o ai / Praguri de rai.”

Pentru motivaţie şi exprimare place visul de scriitor, din proza „Învierea muţilor”, inclus în volumul Rămas-bun. Este o năzuinţă inventată de Părpăuţă ca să şfichiuiască pretenţiile zgomotoase ale unor contemporani: „Visam să ridic un Ceahlău al literelor române, să rup gura tuturor postmoderniştilor”. S-a trezit însă a fi un simplu epigon, cum postmoderniştii ba sînt, ba nu sînt. Sigur, aspiraţia scriitorului spre o cotă valorică performantă, decupată separat, poate fi luată în serios. Sadoveanu deşi „nu prea era tare la estetică”, putea fi un model cu „instinct de povestitor neaoş”, cum şi Radu Părpăuţă este. El, însă, prelucrează, în stil personal, o materie apropiată şi chiar proprie zilelor noastre, de altă „coloare” decît cea a vremurilor istorisite de „maestru”. Ca în cele mai multe dintre dialogurile lui Platon, un povestitor spune ce i-a spus altul, care ştia de la un altul. Într-una dintre cele mai valoroase – şi deja amintită – proze din volum, „Învierea muţilor”, povestea rezistenţei românilor prin necuvinte, doar prin ritualul mut al nopţii de Înviere în timpul ocupaţiei hortyste în Transilvania, este din nou invocat Sadoveanu. Scriind la persoana întîi, autorul nostru „redă” ceva ce, în mod oral, i-ar fi povestit Bogonos că ar fi auzit din gura lui Sadoveanu, la o partidă de vînătoare. Sadoveanu n-a apucat să scrie povestea, dar Bogonos a memorizat-o cu atîta grijă, încît, spunîndu-i-o scriitorului de astăzi,îi este teamă ca acesta , scriind-o, să nu strice subiectul. Îi spune: „Ai grijă cu moştenirea Maestrului”. Primită testamentar şi înţelegîndu-i profunzimea şi sensul psihologic al experimentului rezistenţei miraculoase, prin tăcere, probat de atîtea ori în istoria noastră, scriitorul „reproduce” cu har povestea nopţii de Înviere întîmplată în „liniştea tăcerii”. Astfel a fost intimidată violenţa ce se pregătea. E un triumf – ce-i drept elegiac – al tăcerii, un mod filosofic de supravieţuire. Cum ar fi spus Vergiliu, pentru că, „în inimă trăia o rană ascunsă”. Sînt pagini – şi nu singurele – care recomandă lecturii profitabile literatura din volumul Rămas-bun, în contradicţie cu scepticismul lui Radu Părpăuţă legat de soarta cărţilor. De citit cu atenţie originala proză „Conversaţie la bibliotecă”, o insolită istorie a literaturii române vorbită de personajele ei clasice, coborîte din rafturi, dispuse să discute, indignate, despre ciudatul, necunoscut lor, limbaj argotic al bibliotecarei.

În proza „La mătuşa Melania”, una dintre numeroasele lui mătuşi, dar nici una la fel cu cealaltă, naratorul întîrzie mult asupra sursei darului său de povestitor, osmoză între livresc şi oral. „Cu adevărat poveşti miraculoase erau cele spuse de mătuşa Melania la lumina focului: cu ospeţe nemaipomenite la care se aflase de faţă”. Nota autobiografică este foarte pregnantă. Ascultînd poveştile fabuloase, copilul amesteca în visurile lui ceea ce reţinuse din carte, atunci citită, cu poveştile mătuşii „hrănace”, despre bucatele din trecutul aproape legendar. Era scriitorul în devenire, cum singur spune: „Netezeam şi rotunjeam totul, aşa cum mai tîrziu aveam să netezesc şi să rotunjesc banalităţile… în poveştile pe care le-am scris”. Aşa se naşte un anumit gen de literatură, mai rar întîlnită astăzi, scrisă în culorile locale ale bucuriei petrecerii cum e cea din proza „La sarmale ” şi nu numai. Pe revers sînt poveştile ce relevă mentalitatea şi variantele ritualului rural de înmormîntare, cu alai de bocitoare, ori cu mişcări şi vorbe domoale. Poveştile martorului curg natural, fără răzvrătire împotriva finitudinii, încă o dovadă a sursei povestirii, ca mentalitate. Cu aptitudinea te naşti, însă, ca să devină talent, ea trebuie cultivată în mediu favorabil, în acest caz, cel al povestirii neaoşe orale, care te lasă cu gura căscată.

Cu scepticism realist şi cu nostalgie, în subtext, e sugerat fenomenul pierderii obiceiurilor tradiţionale pe scara timpului, melancolic, „ca-n Sadoveanu”.

Dependenţa sentimentală şi mentală a povestitorului de mediul rural e cît se poate de reală şi trebuie înţeleasă ca un strigăt de alarmă al omului trăitor în era consumismului care a ucis tradiţia. Şi nu e numai o sfidare a urbanului din dorinţa autorului de a nu fi ca alţii, frondă acceptată, mai e şi o opţiune orgolioasă de a arăta că fizionomia morală, naturală, a ţăranului din zona natală, tipică locului, nu seamănă nici cu cea a lui Ion, nici cu cea a lui Moromete. E ţăranul mîndru să trăiască în stilul lui, credincios valorilor şi ritmului de viaţă moştenit. Tradiţia de acasă, evocată ca loc de refugiu în amintire, mijloc de defulare pentru autor, induce şi cititorului o stare de bine natural, necontrafăcut, pe care numai într-o astfel de literatură o găseşti, şi nu în „Solenoid”-ul cărtărescian. Ţăranului român clasic îi este redată astfel o identitate, acum aproape pierdută, însă recuperată literar şi conservată în aceste proze.

Povestitorul-martor filmează vizual şi auditiv-dialogic această lume, o memorizează şi o imortalizează în cuvinte potrivite. Nu întîmplător, de registrul liric al povestitorului vorbind, volumul se deschide cu proza „Ceahlăul”, în care îşi evocă tatăl, persoană transformată în personaj stenic reprezentativ pentru tipologia locului. Moto-ul previne asupra stării emoţional-afective în care este reconstituită figura tatălui dispărut, într-o circumstanţă rememorată de povestitorul atunci copil. Este un text de largă cuprindere prin detaliile de amănunt ale întîmplării. Nu ştim cît se fabulează şi cît e memorialistică vie, dar nici nu trebuie să ştim. E cu atît mai valoroasă povestirea, de un impresionant realism psihologic, dacă e rotunjită creator, imaginativ în marginile posibilului. Creativitatea e liberă să monteze original date ale realului. În centru e pus un simbol, Ceahlăul, semnificînd o speranţă, sau o înălţime de ordin moral, care nu se vede, dar se deduce din comportamentul vertical în vremuri ostile. Era îndată după ultimul război mondial, cînd românii mai aşteptau să vină americanii. Or, comunismul se instala încet, schimbînd mentalitatea, viciind relaţiile interumane. Rezistent, tatăl avea încă demnitatea şi modestia ţăranului trăitor în conştiinţa valorii de sine ce trebuia respectată. Voind să-şi convingă fiul că de pe dealul Păunului se vede Ceahlăul, „ca prin ceaţă, dar se vede”, pleacă împreună, pe căruţă, să aducă fînul de pe deal, spre a-i arăta muntele. Semnificativă între peripeţii, ca modificare a stării psihologice, este momentul orgoliului ţăranului vertical, umilit de comportamentul obraznic al unei chelneriţe. Schimbarea e povestită scurt şi expresiv: „… faţa arsă de soare a tatei e neagră acum,… cred că nu mai vede nimic, nici pe oameni, fiindcă nu răspunde la salut… întunecat la faţă mă ridică de subsuori şi mă cocoaţă pe fînul din căruţă, apucă smucit hăţurile şi pornim.” Din această închidere în sinele jignit, îl scoate copilul: „…tată, da’ Ceahlăul ?” Încă tulburat îi arată copilului direcţia spre care să privească. Deşi nu vede nimic, copilul minte că îl vede, alb şi înalt, sperînd ca nevinovata lui minciună să-i aducă tatălui „puţină bucurie la viaţa lui umplută de muncă de la un capăt la altul”. Pe ton scăzut, el însuşi mişcat de intensitatea scenei, şi de gestul original de mîngîiere primit din partea tatălui, povestitorul încheie: „Priveam ceafa tatei, zbîrcită şi arsă de soare, şi simţeam că tata e nemuritor ca Ceahlăul.” Sînt puţin peste zece rînduri de povestire vibrantă psihologic, singure în stare să „rupă gura postmoderniştilor” fabricanţi de pagini din care nu te alegi cu nimic, în ipoteza că poţi să le duci la capăt lectura. Mai e de spus că, în aceeaşi proză, autorul experimentează, `a la Marquez, fraza continuă, cu suprimare a semnelor de punctuaţie.

Numeroase urme livreşti, direct invocate, pledează pentru onestitatea autorului de a spune că ceea ce povesteşte el au mai spus-o şi alţii, într-o esenţială corespondenţă. Şi asta pentru că: „toate poveştile sînt deja spuse, le repovestim în funcţie de context şi de sensibilităţile proprii”, dar povestea rămîne. Asociaţia explicativă din proza „Un apus, o cumpănă, un izvor” aminteşte de povestea bătrînului rapsod kirghiz, îndrăgostit de o tînără, poveste ce se poate citi dimpreună cu faimoasa parabolă a mancurtului, ambele spuse de Cinghiz Aitmatov în cartea O zi mai lungă decît veacul. Ca început de poveste, cu un sfîrşit lăsat la voia creativităţii imaginaţiei cititorului, proza „Un apus, o cumpănă, un izvor” propune experienţa poveştii neterminate. În dialog cu o cititoare, autorul îl citează pe Cehov. În literatura secolului XX Italo Calvino reia, în termeni originali, această experienţă în cartea mult comentată, Dacă într-o noapte de iarnă un călător. Foarte recent, Matei Vişniec propune prin titlul Negustorul de începuturi de roman, nu atît începuturi, cît mai curînd rezumate de roman ce pot fi diluate ficţional. Tot o promisiune e şi meditaţia scurtă, cu miez, pe subiectul fîntînii cu izvorul necunoscut, cum e şi sursa anonimă a povestirii universale, în şuvoiul căreia intră fiecare povestitor, dacă are ceva de spus. Toate asociaţiile livreşti din prozele volumului Rămas-bun sînt făcute cu noimă. Cum e cea cu personajul lui Aitmatov sînt şi cele asociate cu literatura lui Céline, Buzzati ori Hrabal, toate spunînd mult despre cultura scriitorului ieşean, utilizată spontan, sugestiv, cu trimitere la valori universale. Limbajul povestitorului merită un comentariu aparte, specializat, ca şi tehnicile şi figurile stilului literar. Găseşti limbaj oral moldav, limbaj ţigan, nelipsite de violenţă, jocuri verbale, argotisme, şuguieli rurale, proză ritmată, termeni culinari din bucătăria ţărănească etc. Nu lipsesc încercările parodice, ironia şi umorul conţinut. Toate acestea, şi multe altele, n-ar avea putere de impresionare, dacă prin retorica specială a lirismului, n-ar atinge sensibilitatea cititorului, cîştigîndu-i aderenţa. În conştiinţa că nu poţi spune tot despre un volum de proze cu varii subiecte, alegi ce-ţi place şi ce crezi că e formula proprie povestitorului Radu Părpăuţă, un gen de literatură care-i va spori meritul de a avea un loc recunoscut între prozatorii actuali cu scîntei poetice, dacă-şi va respecta chemarea.

Revista indexata EBSCO