Dec 18, 2018

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – Comunitatea globală a spectatorilor (I)

În mai multe pagini găzduite în acest spaţiu, adunate, de altfel, într-o carte publicată în 2017 la „Cartea românească”, Duşmanii societăţii sau Cînd pacienţii pun stăpînire pe ospiciu, am trecut în revistă diverse faţete ale duşmanilor societăţii puse în lumină de Paul Johnson în Duşmanii societăţii (1977), Edward Behr – O Americă înfricoşătoare (1995), Jean Sévilla – Terorismul intelectual – Din 1945 pînă în prezent (2004), Guy Debord – Societatea spectacolului (1967) şi Comentariile la Societatea Spectacolului (1988), C.S. Lewis Desfiinţarea omului sau cugetări asupra educaţiei, cu referire îndeosebi la predarea englezei în clasele mari (1943), Jacques Roncière – Ura împotriva democraţiei (2005), Günter Anders – Obsolescenţa omului, Vol. I, Despre suflet în epoca celei de-a doua revoluţii industriale (1956), temă abordată şi de Mario Vargas Llosa în volumul său: Civilizaţia spectacolului (2012), publicată la Humanitas (traducerea de Marin Mălaicu-Hondrari) în 2017.

Cartea laureatului Nobel pentru literatură (în 2010) adună o serie de eseuri scrise la sfîrşitul secolului trecut şi primul deceniu din acest secol, între care ultimul datat 16 ianuarie 2011, publicat în El Pais (Madrid) la rubrica Piatră de încercare, ce o susţinea de mai mult timp în ziarul respectiv.

Încă din deschidere este preocupat de metamorfozele prin care a trecut/ trece un cuvînt, anume: cultura. Discuţia are ca punct de pornire o realitate a zilelor de astăzi, despre care numeroasele lucrări contemporane pe această temă remarcă criza profundă pe care o traversează cultura, aflată pe o accentuată pantă descendentă, pînă la afirmarea naşterii unei noi culturi, departe de cea pe care noi şi înaintaşii am cunoscut-o şi cultivat-o.

Prima referinţă bibliografică este polemicul eseu al lui T.S. Eliot, Towards the Definition of Culture (Contribuţii la definirea culturii), publicat în 1948, acum şaptezeci de ani, la o distanţă în timp ce, pentru viteza de schimbare de astăzi, pare aproape irelevant şi totuşi viziunea eliotiană îşi păstrează interesul în actualitate. Eseul său critică sistemul cultural al momentului, ca unul ce se distanţează aproape exponenţial de modelul ideal din trecut şi prozatorul peruan extrage o frază, o putem defini premonitorie: „Nu văd nici un motiv pentru care decadenţa culturii să nu continue şi să nu putem chiar anticipa că va veni un timp, de o durată oarecare, despre care să se poată spune că-i lipseşte cu totul cultura”.

Şi concluzionează anticipator: timpul acela este timpul nostru.

Eliot structura modelul ideal cultural pe trei niveluri: individual, grupul sau elita şi societatea în ansamblu, autonome, dar şi interconectate, nu fără confruntări, pe ansamblu sistemul asigurînd prosperitatea societăţii şi coeziunea ei.

„Acest sistem garantează o ordine stabilă şi o şi exprimă, în acelaşi timp, dar în prezent ordinea e spulberată, ceea ce ne face să privim cu incertitudine spre viitor. Ideea naivă că prin intermediul educaţiei cultura se poate transmite la nivelul întregii societăţi distruge cultura înaltă, pentru că singura modalitate de a obţine o demo­cratizare universală a culturii e sărăcind-o, făcând-o tot mai superficială” (M.V. Llosa).

Mediul de transmitere a culturii îl află Eliot în familie şi biserică, ambele, astăzi vizibil într-o erodare bine manipulată de cei interesaţi.

Cultura nu-i echivalentul cunoaşterii, este, cum ne atenţionează eseistul englez, nu doar suma a diverse activităţi, ci „e un stil de viaţă”; forma şi conţinutul în cultură sunt la fel de importante: „Cunoaşterea e strîns legată de evoluţia tehnicii şi a ştiinţei, iar cultura e ceva anterior cunoaşterii, o înclinaţie a spiritului, o sensibilitate şi o atenţie faţă de formă care dau sens şi direcţie cunoştinţelor”.

T.S. Eliot acordă creştinismului un rol esenţial în edificarea Europei, a civilizaţiei şi culturii europene. Autorul Ţării pustii afirmă: „Arta noastră s-a dezvoltat în interiorul creştinismului, legile – până de curând – îşi aveau rădăcinile în el, iar gândirea europeană s-a dezvoltat pe fondul creştinismului. Un euro­pean poate să nu creadă în adevărul credinţei creştine, şi totuşi ceea ce spune, crede şi face îşi are izvorul în moştenirea cul­turii creştine şi depinde de ea ca să capete sens. Numai o cul­tură creştină i-ar fi putut da pe Voltaire şi pe Nietzsche. Eu nu cred că cultura europeană ar supravieţui dacă ar dispărea cu totul credinţa creştină”.

Viziunea poetului este una în marginea gîndirii lui Dante din Divina comedie. De altfel, T.S. Eliot a scris un eseu memorabil despre opera dantescă. La două decenii după apariţia eseului eliotian. George Steiner răspunde polemic acestuia în 1971, prin În castelul lui Barbă-Albastră. Cîteva însemnări pentru redefinirea culturii (publicată în limba română la Humanitas, în 2013). Se arată scandalizat că Eliot şi-a scris pledoaria asupra culturii fără a-i sublinia efectele ei în cele două conflagraţii mondiale şi mai ales asupra Holocaustului, nu mai puţin directa legătură cu violenţele politico-sociale. „Potrivit lui, sintetizează Llosa, după Revoluţia Franceză, războaiele napoleoniene, Restauraţie şi triumful burgheziei în Europa, pe bătrînul Continent se instalează marele ennui (plictisul), rezultat din frustrare, dezgust, melancolie şi dorinţa secretă de explozie, violenţă şi cataclism, pentru care stau drept mărturie marea literatură europeană şi opere precum Disconfort in cultură a lui Freud. Dadaismul şi suprarealismul ar reprezenta vârful de lance şi extinderea maximă a acestui fenomen. După Steiner, cultura europeană nu doar că anunţă, dar îşi şi doreşte să vină explozia aceea sângeroasă şi purificatoare întruchipată în revoluţii şi în cele două războaie mondiale. Cultura, în loc să le stopeze, provoacă şi celebrează aceste măceluri”.

Cultura este marcată de miza pe transcendent, iar creştinismul prin cele propovăduite este pentru Steiner un hibrid între idealuri monoteiste şi practici politeiste. Moartea lui Dumnezeu nu a eradicat violenţa, crimele etc., din contră infernul dantesc s-a instalat întocmai după cum a fost descris. Putem constata, în opinia eseistului, că odată cu aceste cataclisme cultura a luat sfîrşit, i-a luat locul postcultura.

Să fi eludat cu totul nesfîrşitul şir de crime, genociduri şi violenţe pe care inclusiv Biblia ni le prezintă, dar şi istoria imperiilor antice şi contemporane. Şi aici tot cultura este marele vinovat?

„Postcultura, comentează scriitorul german, semnificativ numită uneori contracultură, îi reproşează culturii elitismul şi tradiţionala legătură a artelor, literelor şi ştiinţelor cu absolutismul politic”. Şi citează interogaţiile lui Steiner: „Ce bine le-a făcut umanismul superior maselor obidite din comunitate?”

Observaţia finală a lui Llosa este mai mult decît necesară: „E posibil ca în epoca noastră să nu mai fie loc pentru cultură, dar cauzele sunt altele, fiindcă niciodată cultura nu a însemnat o cantitate de cunoştinţe, ci calitate si sensibilitate. La fel ca alte eseuri de-ale sale, şi acesta începe cu picioarele pe pământ, dar se termină într-o explozie de delir intelectual”.

Este comentată şi Societatea spectacolului, a lui Guy Debord – carte despre care am scris tot aici, cu cîţiva ani în urmă şi în care recunoaşte multe tangenţe cu viziunea sa proprie din Civilizaţia spectacolului, despre care precizează, ca puncte de diferenţiere faptul că e strîns legată de lumea culturii, înţeleasă nu ca un simplu epifenomen al vieţii econo­mice şi sociale, ci ca o realitate autonomă, construită din idei, valori etice şi estetice şi din opere de artă şi literare care interacţionează cu restul vieţii sociale şi sunt, de multe ori, nu doar reflexe, ci surse ale fenomenelor sociale, economice, politice şi chiar religioase.

Cartea lui Debord cuprinde concluzii şi intuiţii care coincid cu unele teme tratate şi de mine în acest eseu, cum ar fi ideea că a înlocui trăirea cu reprezentarea, a face din viaţă o spectatoare a ei înseşi duce la o sărăcire a umanului. Tot aşa, afirmaţia lui cum că într-un mediu în care viaţa nu mai e trăită, ci doar reprezentată se trăieşte «prin procură», aşa cum trăiesc actorii viaţa închipuită pe scenă sau pe ecran. «Consumatorul real devine consumator de iluzii». Această obser­vaţie lucidă avea să fie confirmată din plin în anii de după publicarea cărţii sale.

În comentariul meu la cartea lui Debord, publicat în numărul pe noiembrie 2015, al Convorbirilor, notam la final: Lumea e o scenă, actorii sîntem noi. Raporturile s-au schimbat în lumea spectaculară, din actori în acţiune am devenit spectatori, cuminţi aşezaţi în stal, privitori ca la teatru, urmărim umbrele din peştera lui Platon – alţii trăiesc în locul nostru. Sîntem consumatorii marelui spectacol al «mărfii», vieţuim sub dictatura aparenţei, bieţi trăitori prin procura emisă şi mereu înnoită de sistemul economiei de piaţă, unul care ne fagocitează sufletele şi, la schimb, ne oferă „abundenţă” inutilă, falsa bunăstare materială.

Preţuită este şi lucrarea semnată de Gilles Lipovetsky şi Jean Serroy, La culture-monde. Résponse à une société dézorientée (Cultura-lume. Răspunderea unei societăţi dezorientate).

Circulaţia globală a mărfurilor, însoţită de victoria revoluţiei ştiinţifice şi tehnologice, cu vîrful ei comunicaţiile, în care Internetul prin programele lui şi accesibilitatea nelimitată a pulverizat orice fel de garanţie a impus un larg spectru de numitori comuni culturali, răspîndiţi, la nivel global, pe toate continentele, egalizînd accesul la o cultură-lume, peste multitudinea de tradiţii, credinţe şi limbi specifice fiecărui spaţiu naţional. E o cultură care şi-a pierdut caracterul elitist, marcată de erudiţie şi implicit exclusivistă. Este, cum spun cei doi autori, o adevărată cultură de masă, şi se explică: „La antipodul avangardelor ermetice şi elitiste, cultura de masă vrea să ofere noutăţi accesibile unui public cât mai larg şi să atragă cât mai mulţi consumatori. Intenţia ei e să distreze şi să ofere plăcere, să facă posibilă o evadare uşoară şi accesibilă tuturor, fără să fie nevoie să ai o specializare anume şi fără referinţe culturale concrete şi erudite. Industriile culturale nu inventează altceva decât o cultură transformată în articole de larg «consum»”.

Înstăpînirea culturii de masă, una de larg consum, a cărei viaţă durează atît timp cît se manifestă este o victorie a imaginii şi sunetului asupra cuvîntului, a ecranului plat, de la cinema, tv sau calculator. Imaginea şi sunetul sunt uşor de mondializat, accesibile fără o necesară, o minimă expertiză în domeniu.

„Lumea ecran, spun autorii francezi, a dislocat, desincronizat şi descentrat conceptul de spaţiu-timp al culturii”.

Llosa consideră cel puţin o exagerare echivalarea culturii de masă, a culturii-lume, a culturii ecran, am adăuga noi, cu ceea ce s-a înţeles pînă nu de mult prin cultură în înţelesul clasic al cuvîntului. Şi tot eseistul peruan afirmă: „…Unele verdicte din Cultura-lume mi se par discutabile, cum ar fi acela că noua cultură globală a făcut să se dezvolte în toată lumea un individualism extrem. Dim­potrivă, publicitatea şi modele care lansează şi impun pro­dusele culturale în vremurile noastre reprezintă un obstacol serios în calea creării unor indivizi independenţi, capabili să judece ei înşişi, pe cont propriu, ce le place, ce admiră, ce li se pare neplăcut sau înşelător sau oripilant la acele produse. Cultura-lume, în loc să promoveze individul, îl sufocă, îl privează de luciditate şi de liber-arbitru şi îl face să reacţio­neze, faţă de «cultura» predominantă, în mod condiţionat şi gregar, precum câinele lui Pavlov la sunetul clopoţelului care-i anunţă primirea hranei”.

Asistăm la o masificare a omului, la reducerea lui la un număr în mulţimea care se manifestă ca o totalitate, este obedient în faţa voinţei mulţimii perfect manipulată de interesele maximizării consumului de orice natură spre creşterea necondiţionată a profitului marilor companii.

Este întemeiat amendată lejeritatea celor doi, pentru care cultura încă nu şi-a pierdut valoarea, din moment ce atîtea milioane vizitează Luvrul, Acropola, Troia etc., vizite ce argumentează că şi astăzi cultura se bucură de o legitimitate de necontestat. „Autorii nu-şi dau seama că acele nu­meroase vizite la marile muzee şi la monumentele istorice clasice nu sunt mărturia unui interes autentic pentru «cultura înaltă» (aşa o numesc), ci e vorba doar de snobism, pentru că a ajunge în acele locuri face parte din obligaţiile turistului postmodern perfect. În loc să-i stârnească interesul pentru trecut şi pentru arta clasică, îl scuteşte de efortul de a le mai studia şi cunoaşte, printr-o minimă participare financiară. O simplă privire fugară îi e suficientă pentru a avea conştiinţa culturală împăcată. Vizitele turiştilor «în căutarea distracţiilor denaturează semnificaţia reală a acelor muzee şi monumente şi le pun pe aceeaşi treaptă cu alte obligaţii ale turistului perfect: să mănânce paste şi să danseze tarantela, în Italia, să aplaude la concertele de flamenco şi la cântecele ţigăneşti din Andaluzia, să guste escargots şi să meargă la Luvru şi la o reprezentaţie la Théâtre des Folies Bergère în Paris”.

Frédéric Martel publică la Flammarion, în 2010, Cultura Mainstream, în care argumentează că afirmaţiile lui Lipovetsky şi Serroy asupra culturii-lume sunt deja depăşite de marşul frenetic al multiculturalismului şi divertismentului. Reportajele înglobate în carte acoperă planetar tot ce se întîmplă şi înţelege prin cultura divertismentului. Ne oferă o imagine apocaliptică asupra unei culturi izvorîte din globalizare ca efect direct al revoluţiei audiovizualului; fenomen comun şi tipizat, indiferent de limbă, tradiţii, religii la scară planetară.

„În cartea lui Martel, remarcă eseistul, nu se vorbeşte despre cărţi – singura carte pomenită în sutele de pagini e Codul lui Da Vinci de Dan Brown, iar singura scriitoare amintită e criticul de cinema Jauime Kael –, nici despre pictură, nici despre sculptură, nici despre muzica sau dansul clasice, nici despre filozofie şi ştiinţele umaniste în general, ci exclusiv despre filme, emisiuni de televiziune, jocuri video, manga (benzile desenate japoneze), concerte rock, pop sau rap, videoclipuri şi tablete şi despre «industriile creative» care le produc, le deţin si le promovează, adică despre distracţiile marelui public care au înlocuit (şi vor ajunge să-ngroape cu totul) cultura din trecut”.

Reporterul francez consideră benefică cultura mainstream, sau cultura marelui public, altfel spus, cultura de masă cum se susţinea cu obstinaţie în vremea bolşevicilor, fiind calea prin care, în comentariul lui Llosa, s-a smuls viaţa culturală din mâinile minorităţii care o monopoliza în trecut, a democratizat-o, punând-o la îndemâna tuturor, şi pentru că produsele acestei culturi noi par a fi în perfectă consonanţă cu modernitatea, cu marile invenţii ştiinţifice şi tehnologice ale vieţii contemporane.

Reportajele şi mărturiile adunate de Martel, precum şi analizele lui sunt instructive şi destul de reprezentative pentru o realitate pe care până acum nici sociologia şi nici filo­zofia nu îndrăzniseră s-o recunoască. Marea majoritate a omenirii nu practică, nici nu consumă şi nici nu produce astăzi altă formă de cultură decât aceea care, mai demult, era desconsiderată de mediile culte fiindcă era socotita o simplă distracţie populară, fără nici o legătură cu activităţile intelectuale, artistice şi literare care constituiau adevărata cultură. Aceasta a murit deja, chiar dacă mai supravieţuieşte în anumite nişe sociale, fără nici o influenţă asupra culturii „mainstream”.

Există o prăpastie uriaşă între cultura din trecut şi divertismentul care domină aşa-zisele manifestări culturale.

Realizările culturale şi literare ale trecutului aveau ca ţintă de a supravieţui prezentului, de a fi de maxim interes şi pentru generaţiile viitoare, prin contrast cu produsele culturale de divertisment care au viaţa efemeridelor, sunt consemnate în timp ce se manifestă, ca apoi să dispară precum o îngheţată sau popcornul în timp derulării spectacolului. „Telenovelele braziliene şi filmele de la Bollywood, precum şi con­certele Shakirei nu pretind să dureze mai mult decât timpul cât sunt difuzate, după care dispar pentru a face loc altor produse la fel de pline de succes şi de efemere. Cultură înseamnă distracţie şi ceea ce nu e distractiv nu e cultură” (M.V.L.).

Ultima frază cade ca o ghilotină peste vechiul înţeles al culturii. E un fenomen global traumatizant, o mutaţie emblematică pentru postmodernitate, o răsturnare a scării de valori, una care derutează şi debalansează intelectual.

„Pentru noua cultură, remarcă scriitorul sud-american şi nu doar el, esenţiale sunt producţia industrială masivă şi succesul comercial. Distincţia între preţ şi valoare a dispărut şi amândouă exprimă acum un singur lucru, preţul absorbind şi anulând valoarea. Ceea ce are succes şi se vinde e bun, iar ceea ce dă greş şi nu cucereşte publicul e rău. Singura valoare e cea comercială. Dispariţia vechii culturi a atras după sine şi dispariţia conceptului de valoare. Singura valoare existentă acum este cea fixată de piaţă”.

Spectacolul, divertismentul sub toate formele sale este singura formă de cultură oferită consumatorilor la nivel global, oricare alta, în care scara axiologică este prezentă ca regulă, este respinsă, refuzată cu program în postcultură.

Llosa dă răspuns la propria întrebare: „Ce înseamnă civilizaţia spectacolului? Civilizaţia unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul şi în care a te distra, a scăpa de plictiseală, e pasiunea generală. Acest ideal de viaţă e perfect legitim, desigur. Numai un puritan fanatic le-ar putea reproşa membrilor unei societăţi că vor să dea puţină culoare, amuzament, umor şi distracţie unor vieţi închistate de obicei într-o rutină depri­mantă şi, uneori, abrutizantă. Dar să faci din tendinţa naturală de a te simţi bine o valoare supremă are consecinţe neaşteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolităţii şi, în sectorul informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil dedicat bârfelor şi scandalului”.

Naşterea şi dominanţa industriei divertismentului îşi are izvorul în boom-ul economic ce a urmat la cîţiva ani de la finalizarea celui de al Doilea Război Mondial, boom care a favorizat dezvoltarea exponenţială a clasei de mijloc, urmată de o mobilitate socială în expansiune şi o relaxare accentuată a reperelor morale, mai ales în viaţa sexuală, printr-o puternică laicizare generală, care a slăbit pînă la obturare perceptele religioase.

„Bunăstarea, libertatea practicilor tradiţionale şi spaţiul tot mai mare ocupat de divertisment în ţările dezvoltate au stimulat creşterea industriilor dedicate distracţiei, promovate prin publicitate, mama şi maestra fermecată a timpului nostru. Astfel, sistematic şi totodată pe nesimţite, a scăpa de plictiseală şi a evita ceea ce deranjează, preocupă şi nelinişteşte a început să fie, pentru sectoare sociale tot mai largi, din vârful până la baza piramidei sociale, un imperativ al generaţiilor, ceea ce Ortega y Gasset numea «spiritul tim­pului nostru», dumnezeul îmbietor, comod şi frivol căruia cu toţii, conştient sau nu, ne închinăm de cel puţin o jumătate de secol, tot mai mult cu fiecare zi” (M.V.L.).

O realitate favorizată de dorinţa altruistă de a democratiza cultura, de a permite tuturor, nu doar elitelor, accesul la cultură, acces asigurat prin educaţie, subvenţionarea şi promovarea diverselor forme de artă şi cultură, forme care au avut ca efect naşterea unei vieţi culturale mediocre, vulgarizatoare, uşor de accesat de cît mai mulţi oameni. Cantitatea a luat locul calităţii.

„Acest criteriu, apanajul celor mai dăunătoare dema­gogii politice, a provocat în cultură efecte neprevăzute, precum dispariţia culturii înalte, obligatoriu minoritară datorită complexităţii şi, uneori, ermetismului cheilor şi codurilor ei specifice, şi vulgarizarea ideii înseşi de cultură. Aceasta din urmă a ajuns astăzi să aibă doar înţelesul pe care-l pri­meşte în discursul antropologic. Aşadar, cultură înseamnă toate manifestările vieţii unei comunităţi, limba, credinţele, obiceiurile, uneltele, tehnicile şi, pe scurt, tot ceea ce în cadrul ei se practică, se evită, se respectă şi se respinge. Când ideea de cultură ajunge să fie un asemenea amestec, asta face ca, inevitabil, ea să fie înţeleasă doar drept o modalitate plăcută de a-ţi petrece timpul. Bineînţeles, cultura poate fi şi aşa ceva, dar dacă ajunge să fie doar atât se denaturează şi se depreciază: tot ceea ce face parte din ea se egalizează şi se unifor­mizează până într-acolo, încât o operă de Verdi, filozofia lui Kant, un concert Rolling Stones şi un spectacol dat de Cirque du Soleil ajung echivalente” (M.V.L.).

Tot ce ţine de cultură, literatura, filmul, pictura etc. Îşi propune în timpurile noastre să fie cît mai facile, lejere, light, precum fel de fel de soiuri de ţigări, sucuri etc. Singura lor menire, una aproape exclusivă, este să distreze, fără a-l solicita intelectual pe consumator; marile opere cer o concentrare în preajma celei depuse de creator, or interesul este doar de a nu-l solicita în nici un fel pe iubitorul de efemere şi neangajante spectacole. Context în care critica, care pînă nu demult era cea care direcţiona în cultură, ce este şi ce nu este de valoare, practic a dispărut din principalele surse de informare care domină piaţa. Ea mai supravieţuieşte marginal în ziarele şi revistele serioase care continuă să publice critică, cronici de carte, de film, de artă în general şi care încearcă să ordoneze axiologic oferta culturală. E drept, tirajele sunt simbolice, nici una dintre revistele importante nu depăşeşte în varianta optimistă, o mie, două mii de exemplare. „Cert e că critica, subliniază şi eseistul din Lima, aceea care pe vremea buni­cilor şi străbunicilor avea un rol central în lumea culturii, pentru că îi ghida pe cetăţeni în dificilul demers de a judeca ceea ce auzeau, vedeau şi citeau, a ajuns astăzi o specie pe moarte, luată în seamă doar atunci când ea însăşi devine di­vertisment şi spectacol.

Literatura light, ca şi cinematografia light şi arta light îi lasă cititorului şi spectatorului impresia comodă că e cult, revoluţionar, modern şi că se află în avangardă, printr-un minim efort intelectual. Astfel, această cultură care se pre­tinde înaintată şi înnoitoare propagă, de fapt, conformismul prin manifestările sale cele mai dăunătoare: complezenţa şi automulţumirea”.

Evident, noi şi revistele noastre, multe centenare, altele, precum Convorbirile de peste 150 de ani, suntem, şi vom rămîne anacronici; ultimele bastioane ale criticii şi literaturii, ale culturii de calitate. Suntem consideraţi a fi marginali, o ciudăţenie a civilizaţiei spectacolului.

„Aragazul, cuptorul şi podiumul prezentărilor de modă sunt amestecate, în coordonatele culturale ale epocii, cu cărţile, concertele, invenţiile şi opera, iar vedetele de televiziune şi marii fotbalişti exercită asupra obiceiurilor, gusturilor şi modelor influenţa pe care înainte aveau profesorii, gânditorii şi (încă şi mai demult) teologii” (M.V.L.).

Vedem „vedete” ale momentului care sunt adevărate guru, profesioniste în datul cu părerea, de la politică la astrofizică, pînă la creşterea bibilicilor, apte să-ţi recomande incluziv ce să citeşti, deşi adesea sunt analfabete funcţional. Dar ei cu toţii sunt participanţi şi făuritori de cultură. Precum în, de tristă amintire, marele festival comunist „Cîntarea României”, unde erau la egalitate în creaţie şi Nichita Stănescu şi mai ştiu eu ce poet amator de la gazeta de perete a fabricii.

„Golul lăsat de dispariţia criticii a fost umplut, pe nesimţite, de publicitate, aceasta ajungând acum nu numai parte constitutivă a vieţii noastre culturale, ci şi un vector determinant. Publicitatea dă tonul decisiv în privinţa gustului, sensibilităţii, imaginaţiei şi obiceiurilor. Funcţia deţinută înainte, în această zonă, de sisteme filozofice, credinţe religioase, ideologii şi doctrine, precum şi de acei maeştri cunoscuţi în Franţa drept mandarinii unei epoci este astăzi exercitată de «creativii» anonimi din agenţiile de publicitate. Într-un fel, era obliga­toriu să se întâmple aşa din momentul în care opera literară şi artistică a început să fie considerată un produs comercial care trăieşte sau dispare pur şi simplu după capriciile pieţei, din acel moment tragic în care preţul a început să fie confun­dat cu valoarea unei opere de artă. Când o cultură consideră depăşit exerciţiul gândirii şi înlocuieşte ideile cu imaginile, produsele literare şi artistice sunt promovate, acceptate sau respinse în funcţie de tehnicile publicitare şi de reflexele condiţionate ale unui public lipsit de mijloacele de apărare intelectuale şi sensibile cu care să detecteze lucrurile contra­făcute şi înşelătoriile cărora le cade victimă”.

A dispărut discernămîntul, marea majoritate a populaţiei este defectivă de capacitatea de a judeca în cunoştinţă de cauză, după propriile criterii, ce merită şi ce nu merită un titlu valoric.

Context în care constatăm o extraordinară şi dominantă afirmare a muzicii, liant şi formă identitară pentru tinerele generaţii de astăzi de pe întreg globul, toate accentuînd spiritul gregar, anonimizarea în mare masă a ascultătorilor. „Trupele şi cântăreţii la modă adună la un loc mulţimi care depăşesc orice scenariu în timpul concertelor – concerte asemenea sărbătorilor pă­gâne dionisiace care în Grecia clasică celebrau iraţionalul, ceremonii colective de desfrâu şi catharsis, de cult al instinc­telor, al pasiunilor şi al iraţionalului. Acelaşi lucru se poate spune, desigur, şi despre petrecerile cu muzică electronică, aşa-numitele rave-uri, unde mulţimi de oameni dansează cu minţile pierdute, ascultă muzică trance şi îşi iau zborul dato­rită pastilelor de ecstasy. Nu e o exagerare să compari aceste celebrări cu marile serbări populare din trecut, de sorginte religioasă: ele sunt impregnate de spiritul religios secularizat, un spirit care, în consonanţă cu făgaşul vocaţional al epocii, a înlocuit liturghia şi catehismele din religiile tradiţionale cu aceste manifestări de misticism muzical unde, pe ritmul unor voci şi instrumente impetuoase, amplificate asurzitor, individul se decorporalizează şi se topeşte în mulţime, întorcându-se, în mod inconştient, la timpurile primitive ale magiei şi ale tribului. Asta e metoda contemporană de a atinge acel extaz pe care Sfânta Tereza sau Sfântul Ioan al Crucii reuşeau să-l atingă prin ascetism, rugăciune şi credinţă. La petrecerile şi la concertele cu un public foarte numeros, tinerii din ziua de azi se împărtăşesc, se spovedesc şi exultă sub for­ma aceasta intensă şi elementară a uitării de sine”.

Frivolitatea extazului provocat de muzică, de o anumită muzică, se înţelege, nu cea clasică, e însoţită de o intensă masificare, trăsătură generalizată a culturii contemporane. La muzică se adaugă sporturile, astăzi la fel de importante ca în Grecia antică. Şi Platon, şi Socrate, şi Aristotel, şi majoritatea gînditorilor din acea epocă, vedeau în cultivarea întreţinerii trupului, a sportului în genere, să ne amintim de Olimpiade, un apanaj al spiritului, cele două dezvoltîndu-se simultan, într-o binevenită complementaritate, pentru că ei credeau că cele două se îmbogăţesc reciproc.

Remarca şi aserţiunile lui Llosa dau măsura acestei răsturnări, se pare ireversibile, în defavoarea spiritului: „Diferenţa e că în epoca noastră, în general, sportul se practică pe bani şi în locul efortului intelectual. Dintre toate sporturile, fotbalul e cel mai vizibil, un fenomen de masă care, asemenea concertelor de muzică modernă, adună la un loc mulţimi de oameni şi le aprinde mai tare decât orice mobilizare cetăţenească – mitinguri politice, procesiuni religioase ori spectacole artistice. Un meci de fot­bal poate fi, pentru microbişti (sunt unul dintre ei), un spectacol extraordinar care, prin inteligenţa şi armonia echipei şi prin sclipirea individuală a unor jucători, îl entuziasmează pe spectator. Dar, în zilele noastre, marile meciuri de fotbal sunt – ca în arenele romane – în primul rând pretext şi opor­tunitate de a da frâu liber iraţionalului, de regres al indivi­dului la condiţia de membru al unui trib, de element dintr-o turmă; astfel, la adăpostul anonimatului călduţ al tribunelor, spectatorul dă frâu liber instinctului agresiv de a-l respinge pe celălalt, de a-şi cuceri şi anihila simbolic (ori uneori chiar la propriu) adversarul. Faimoasele galerii de «ultraşi» ale unor cluburi şi scandalurile pe care le provoacă şi care se lasă cu morţi, cu tribune incendiate şi zeci de răniţi arată că în multe cazuri nu practicarea unui sport adună atâţia supor­teri în tribune – mai mereu bărbaţi, deşi numărul femeilor de pe stadioane e în creştere –, ci un ritual care dezlănţuie în individ instincte şi pulsiuni iraţionale, acestea permiţându-i să renunţe la condiţia lui de om civilizat şi să se poarte, de-a lungul unui meci, ca şi cum ar face parte dintr-o hoardă primitivă”.

Masificarea este însoţită, paradoxal, de creşterea uimitoare a consumului de droguri. Consumul de droguri nu este o noutate, are o tradiţie impresionantă, dar nu era, totuşi, un apanaj al mulţimilor; consumau, unii motivat artistic, din spirit revoluţionar, sau ca o manieră de refuz rebel a societăţii momentului de unii nonconformişti.

„În zilele noastre consumul masiv de marijuana, cocaină, ecstasy, crack, heroină etc. răspunde unui mediu cultural ce-i împinge pe oameni să caute plăceri uşoare şi rapide, care să-i facă să uite de griji şi de responsabilităţi, în loc să caute întâlnirea cu ei înşişi prin intermediul meditaţiei şi al introspecţiei, activităţi emina­mente intelectuale, pe care cultura nestatornică şi de consum le găseşte plictisitoare. Dorinţa de a scăpa de golul şi de neliniştea provocate de sentimentul de a fi liber şi silit să iei decizii, de pildă ce să faci cu tine însuţi şi cu lumea încon­jurătoare – mai ales când apar provocări şi drame –, aţâţă nevoia de distracţie, motorul civilizaţiei în care trăim. Pentru milioane de oameni, drogurile servesc astăzi, ca altădată reli­gia şi cultura înaltă, pentru a alunga grijile şi neînţelegerile provocate de condiţia umană, de viaţă, de moarte, de lumea de dincolo, de sensul sau nonsensul existenţei. Drogurile, prin exaltarea, euforia sau liniştea artificială pe care le produc, îţi oferă senzaţia momentană că eşti în siguranţă, la adăpost, eliberat şi fericit. E vorba de o ficţiune, în acest caz nu benig­nă, ci malignă, care-l izolează pe individ, eliberându-l doar aparent de probleme, responsabilităţi şi angoase. Pentru că, pană la urmă, drogul îl va lua prizonier, cerându-i de fiecare dată o doză tot mai mare de rătăcire şi de surescitare, adâncindu-i vidul spiritual” (M.V.L.).

Sunt libertăţi care, cum constatăm, în lipsa unei culturi de calitate debalansează individul, individ copleşit de neantul interior, pe care se iluzionează că-l poate elimina, între altele, prin consumul de stupefiante.

Un alt efect al civilizaţiei spectacolului este generalizarea laicismului, a indiferenţei faţă de religiile tradiţionale, a redus, cel puţin statistic, numărul celor care frecventează locaşurile de cult. Ca revers, asistăm la proliferarea a tot felul de secte, de la, cum le enumeră Llosa, spiritualismul oriental, cu toate şcolile şi subdiviziunile sale – budism, budism zen, tantrism, yoga –, până la biseri­cile evanghelice care acum au năpădit cartierele mărginaşe, cu diviziunile şi subdiviziunile lor, ajungându-se până la apariţii pitoreşti precum A Patra Cale, Rozicrucianismul, Biserica Unificării – cu ai ei moonies –, Biserica Scientologică, atât de populară la Hollywood, şi alte şi alte biserici care de care mai exotice şi mai senzoriale.

O astfel de revărsare de adepţi către diverse secte şi culte, altele decît cele tradiţionale, şi de mult timp instituţionalizate îşi are explicaţia în nevoia de transcendenţă, de salvare sufletească în faţa neliniştii produse de momentul dispariţiei, al extincţiei inexorabile. „Numai cîteva minorităţi se eliberează de religie, punând, în locul gol lăsat de aceasta în viaţa lor, forme de cultură: filozofia, ştiinţa, literatura şi artele. Dar cultura care poate îndeplini această funcţie este cultura înaltă, cea care înfruntă problemele, nu le escamotează, încercând să dea răspunsuri serioase, nu distractive la marile enigme, întrebări şi conflicte de care e plină viaţa oamenilor. Cultura de supra­faţa şi de poză, de joacă şi de alint e insuficientă pentru a înlocui incertitudinile, miturile, misterele şi ritualurile reli­giilor care au supravieţuit secolelor. În societatea noastră, stupefiantele şi alcoolul oferă acea linişte de moment a spi­ritului şi certitudinile şi alinarea pe care, mai demult, oamenii le găseau în rugăciune, spovedanie, împărtăşanie şi în predicile preoţilor” (M.V.L.).

Cîntăreţii rock, vedetele de cinema, celebrităţi din fotbal, tenis şi alte sporturi sunt preferaţi de politicieni, cînd vor să se afişeze public, se fotografiază cu ei, îi însoţeşte în locuri publice etc. Ei au luat locul intelectualităţii, a oamenilor care cîndva erau îndrumătorii naţiunii. Cîntăreţii, sportivii, actorii sunt astăzi chestionaţi asupra problemelor sociale şi politice ale momentului, „opiniile” lor sunt îndrumătoare. E o situaţie în preajma hilarului, dacă n-ar fi cu totul tristă. În civilizaţia spectacolului, comicul e rege – subliniază eseistul, care respinge, de plano, ideea că recunoaşterea politică de care se bucură ei în ziua de azi ar avea ceva de-a face cu luciditatea sau inteligenţa lor. Recunoaşterea se datorează exclusiv prezenţei în mass-media şi aptitudinilor lor histrionice.

Asistăm, nu fără uimire, la dispariţia cărturarilor, a creatorilor, a minţilor luminate din viaţa publică activă. Un fenomen la care asistăm nu fără stupoare, la noi în Ţară, într-o manieră accelerată, mai ales după decembrie ’89. Iliescu prefera să-l ţină la braţ, prin anii ’90, pe cîntăreţul Michael Jackson, iar Băsescu prefera tinichigiii…

Pînă în postmodernitate, cînd multiculturalismul şi globalismul fac legea, cărturarii, filosofii, încă din antichitatea greco-romană erau cei direct implicaţi în viaţa publică, în dezbaterile politice, religioase şi de idei. Au dispărut, locul fiind ocupat histrionic de oameni fără nici o calificare în domeniu.

„În zilele noastre, intelectualul a dispărut din dezbaterile publice, cel puţin din cele care contează. E adevărat că unii încă mai semnează manifeste, trimit scrisori ziarelor şi pole­mizează, dar nimic din toate astea nu mai are repercusiuni reale asupra societăţii, iar în problemele ei economice, instituţionale şi chiar culturale decizia aparţine puterii politice şi administrative şi aşa-numitelor societăţi civile, în care intelec­tualii strălucesc prin absenţă. Conştienţi de situaţia înjo­sitoare în care au fost aduşi de societatea în care trăim, cei mai mulţi intelectuali au ales discreţia sau absenţa de la dezbaterile publice. Izolaţi în disciplina sau în munca lor, întorc spatele la ceea ce, acum o jumătate de secol, se numea angajarea civică sau morală a scriitorului şi a gânditorului în societate. Există şi excepţii, dar, dintre ele, cele care con­tează – pentru că ajung în mass-media – sunt destinate mai degrabă autopromovării şi exhibiţionismului decât apărării unui principiu sau a unei valori. Pentru că, în civilizaţia spec­tacolului, intelectualul mai stârneşte interesul doar dacă e în pas cu moda şi dacă se transformă în bufon” (M.V.L.).

Peruanul îi găseşte vinovaţi de această situaţie tot pe cărturari, generaţii de intelectuali s-au discreditat prin simpatiile lor faţă de totalitarism, fie el nazist, sovietic sau maoist, prin faptul că au tăcut şi au închis ochii în faţa unor orori precum Holocaustul, Gulagul sovietic şi măcelurile Revo­luţiei Culturale chineze.

Cred că asistăm la o exagerare, Lenin, Stalin, Hitler, Mao etc. cu sau fără intelectuali (mai ales, se ştie, cîţi dintre cărturarii opozanţi au fost închişi în lagăre, ucişi etc.; mulţi într-o tăcere suspectă a Occidentului faţă de aceste atrocităţi) s-ar fi comportat la fel.

Totuşi, Llosa este nevoit să conceadă, pînă la urmă faptul că societatea a pierdut orice interes faţă de intelectuali e consecinţa directă a rolului neînsemnat pe care-l are gândirea în civilizaţia spectacolului.

Ideile nu mai conduc lumea, le-au luat locul imaginile, asistăm la invazia omului plat, a omului redus la ecranul tv sau alteori emiţător de imagini în refuzul cuvîntului. Subiect pe care l-am abordat pe larg în numărul pe mai 2010 al Convorbirilor. Încheiam atunci cu ideea că suntem cu toţii contaminaţi de virusul mutant al noii barbarii, fiind cu toţii în curs de a fi absorbiţi în orizontul omului plat.

Deja sunt mulţi care-i cîntă prohodul cărţii, George Steiner între primii vizionari ai unei lumi fără cărţi, înlocuită de audiovizual, cinematografie, televiziune, Internet.

Este şi o exagerare în a crede că dispariţia cărţii este o certitudine. Am scris şi argumentat tot în acest spaţiu de ce cartea nu va muri. Să nu uităm că apariţia cinematografului nu a dus la dispariţia teatrului, din contră, apariţia televiziunii nu a dus la dispariţia cinematografului, din contră apariţia Internetului şi e-book-ului vedem că n-a exilat cartea în muzee, din contră.

Există pe moment şi un beneficiu în marginalizarea cărţii pe suport clasic: „Noi, iubitorii anacronicei culturi a cărţii, nu trebuie să ne lamentăm, căci, dacă se va întâmpla aşa, acea marginalizare s-ar putea să aibă un efect purificator, prin anihilarea literaturii bestseller-ului, pe bună dreptate numită gunoi, nu doar pentru poveştile sale superficiale şi prin forma nereuşită, ci şi din pricina caracterului ei efemer, de literatură de actualitate, destinată consumului şi dispariţiei, la fel ca săpunul şi apa minerală.)” (M.V.L.).

Cinematografia, poate singura dintre artele cele mai adecvate culturii imaginii, a reuşit, prin unii dintre marii ei creatori, de la Ingmar Bergman, Luciano Visconti, Luis Bunuel, Michelangelo Antonioni, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie… să realizeze opere de mare bogăţie de sensuri, idei şi frumuseţi, originale în conţinut şi formă, purtătoare ale unor mesaje puternic personalizate. „Dar epoca noastră, constatăm alături de laureatul Nobel, în pas cu presiunea constantă a culturii dominante, care pune ingeniozitatea mai presus de inteli­genţă, imaginile mai presus de idei, umorul mai presus de gravitate, banalitatea mai presus de profunzime şi frivolitatea mai presus de seriozitate, nu mai dă creatori precum Ingmar Bergman, Luchino Visconti sau Luis Bunuel. Cine e imaginea fetiş a cinematografiei zilelor noastre? Woody Allen, care faţă de un David Lean sau Orson Welles e ca Andy Warhol faţă de Gauguin sau Van Gogh în pictură, sau – cu exemple din teatru – ca Dario Fo faţă de Cehov sau Ibsen”

Efectele speciale, imaginile spectaculoase etc. toate realizate pe calculator şi care îţi oferă o aglomeraţie rapidă de imagini, de formă şi culoare, au înlocuit subiectul, nu mai are importanţă viziunea regizorală, actorii, scenariul, dominantă este tehnologia capabilă să creeze astfel de jocuri fără nici o finalitate intelectuală.

Cultura contemporană este una care încurajează tot mai puţin efortul intelectual, te face să nu fii interesat de nimic, să nu te neli­nişteşti şi, în ultimă instanţă, să nu gândeşti, ci mai degrabă, cu o atitudine pasivă, să te abandonezi stării pe care acum uitatul Marshall McLuhan – un profet perspicace în privinţa drumului pe care avea s-o apuce cultura în ziua de azi – o numea „baia de imagini“, o supunere totală faţă de emoţii şi senzaţii stârnite de un bombardament neobişnuit şi uneori strălucitor cu imagini care-ţi captează atenţia, chiar dacă ele, prin natura lor primară şi trecătoare, tocesc sensibilitatea şi gândirea publicului.

Cât despre artele plastice, au luat-o înaintea tuturor expresiilor vieţii culturale în a pune bazele culturii specta­colului, stabilind că arta putea fi joc şi farsă şi nimic mai mult (M.V.L.).

Marcel Duchamp, un artist revoluţionar a reuşit să impună ideea că un pisoar este cu adevărat o operă de artă, de aici pînă la aberaţiile diverşilor artişti, lipsiţi de geniul celui nominalizat, a fost un drum relativ scurt, nu lipsit de glorii efemere cotate pe piaţă la sume astronomice. Trăim într-un timp în care grosolănia şi fanfaronada, gestul pro­vocator şi golit de sens sunt suficiente uneori – cu complicitatea mafiei care controlează piaţa artelor şi cu aceea a criticilor complici sau creduli – pentru a impune prestigii false, conferind statutul de artist unor iluzionişti care îşi ascund nepriceperea şi zădărnicia în spatele farmecului şi al aşa-zisei îndrăzneli. Spun „aşa-zisei” pentru că pisoarul lui Duchamp avea cel puţin darul de a provoca. Astăzi, când de la artişti nu se mai aşteaptă talent, nici îndemânare, ci afectare şi scandal, îndrăznelile lor sunt doar măştile unui nou conformism. Ceea ce înainte era revoluţionar a ajuns acum o modă, un mod de a-ţi petrece timpul liber, un joc, un acid subtil care denaturează actul artistic şi îl pune m slujba teatrului Grand Guignol. Frivolitatea din artele plastice a atins cote alarmante. Dispariţia celui mai mic consens privind valorile estetice face ca în acest domeniu să domnească o totală confuzie, şi va mai domni mult timp, căci nu se mai poate discerne obiectiv cine e talentat şi cine nu, ce e frumos şi ce e urât, care operă înseamnă ceva nou şi durabil şi care e doar un foc de paie. Această confuzie a transformat lumea artelor plastice într-un carnaval, unde creatorii adevăraţi au fost amestecaţi cu cei închipuiţi şi şmecheri şi e tot mai greu să-i deosebeşti. O prefigurare neliniştitoare a hăurilor la care poate ajunge o cultură suferind de hedonism ieftin, în favoa­rea căruia se sacrifică orice altă motivaţie şi dorinţă de a distra (M.V.L.).

Este o confuzie generalizată prezentă în toate formele de manifestare ale culturii masificate, una susţinută cu program întru anihilarea personalităţii, a capacităţii de a decide conform viziunii proprii; totul îţi este servit, nu-ţi rămîne decît să consumi fără nici un efort intelectual.

În civilizaţia spectacolului, între cele intrate sub zodia banalizării este şi politica, unde publicitatea şi sloganele, cum subliniază şi eseistul, lucrurile comune, frivolităţile, modele şi ticurile ocupă aproape în întregime locul deţinut înainte de argumente, programe, idei şi doctrine. Politicianul din zilele noastre, dacă vrea să-şi păstreze popularitatea, e obligat să acorde maximă atenţie gestului şi formei, care contează mai mult decât ideile, convingerile şi principiile sale.

Imaginea de pe „sticlă” a politicianului este mai importantă decît ideile, decît viziunea sa în realizarea principiilor pe care le promovează; frivolitatea este dominantă.

Maro Vargas Llosa ţine să explice frivolitatea în propria prismă de abordare: „Dicţionarul explică frivolitatea prin neserio­zitate, uşurătate, lipsă de substanţă, dar epoca noastră a dat acestui mod de a fi o conotaţie mai complexă. Frivolitatea înseamnă să ai un set de valori răsturnat sau dezechilibrat, unde forma contează mai mult decât conţinutul, aparenţa mai mult decât esenţa, iar gestul şi provocarea – reprezentarea – ţin de multe ori loc de sentimente şi idei”.

Frivolitatea rămîne o manieră de înţelegere a vieţii, e tot ce ne înconjoară sub spectrul aparenţei, totul redus la joc, la divertisment.

Este citat Octavio Paz, care pune în lumină cu exactitate caracterul efemer, prezentist al acţiunilor politicienilor contemporani: „Dar civilizaţia spectacolului e crudă. Spectatorii nu au memorie; de aceea nu au nici remuşcări şi nici conştiinţă adevărată. Trăiesc agăţându-se de ştiri, nu contează ce fel de ştiri, important e să fie noi. Uită imediat şi trec fără să cli­pească de la scenele pline de moarte şi distrugere ale Războiu­lui din Golf la unduirile, contorsiunile şi zgâlţâielile Madonnei şi ale lui Michael Jackson. Comandanţii şi episcopii sunt osândiţi sa aibă aceeaşi soartă; şi pe ei îi aşteaptă Marele Căs­cat, anonim şi universal, care e Apocalipsa şi totodată Judecata de Apoi a societăţii spectacolului”.

Nici viaţa sexuală nu a fost neglijată de civilizaţia spectacolului. Odată cu afirmarea şi cîştigarea libertăţii sexuale, acceptarea uniunii libere, diminuarea discriminărilor privind inclusiv minorităţile sexuale (deşi, cum vedem încă sunt ţări care încearcă să le îngrădească, precum recentul referendum privind definirea căsătoriei drept unirea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie) asistăm la banalizarea actului sexual, la reducerea la o simplă împreunare, la o modalitate de petrecere a timpului liber, un sport precum gimnastica, dansul etc. „Sexul light e sexul lipsit de dragoste si ima­ginaţie sexul pur instinctual, animalic. Rezolvă o nevoie bio­logică, dar nu îmbogăţeşte viaţa sensibilă ori viaţa emoţională şi nici nu face ca relaţia dintre parteneri să fie mai strânsă, ci o menţine la stadiul de împreunare carnală; în loc să-i ajute sa scape de singurătate, actul sexual, grăbit şi efemer, odată încheiat, îi redă pe cei doi singurătăţii, dimpreună cu un sentiment de eşec şi de frustrare” (M.V.L.).

Octavio Paz, în Dubla flacără. Dragoste şi erotism (Ed. Humanitas, 2017, traducere Cornelia Rădulescu) precizează: „Sexul este rădăcină, erotismul este tulpină, iar dragostea este floare. Dar fructul? Fructele iubirii sunt intangibile. Aceasta este una dintre enigmele ei”. Totodată, poetul mexican ne spune: „Dragostea este un mod care leagă, în mod indisolubil destinul şi libertatea”, comentînd aplicat, între altele, excelenta pledoarie din Banchetul lui Platon.

Nu altfel vede Llosa: „Erotismul, care transformă actul sexual în operă de artă, într-un ritual pe care literatura, artele plastice, muzica şi o sensibilitate rafinată îl impreg­nează cu imagini de o incontestabilă virtuozitate estetică, înseamnă exact opusul sexului uşuratic, expeditiv şi pro­miscuu, care, paradoxal, e rezultatul libertăţii cucerite de noile generaţii. Erotismul e contrapartida sau opoziţia faţă de norme, sfidează tradiţiile şi tocmai de aceea presupune secret şi clandestinitate. Scos la lumină, vulgarizat, se degradează şi dispare, nu duce la bun sfârşit acea desprindere de animalic şi acea umanizare spirituală şi artistică realizate în trecut prin actul sexual. Face pornografie, vulgaritate ieftină şi stu­pidă din erotismul care în trecut a reprezentat o sursă bogată pentru nenumărate opere din literatură şi din artele plastice, domenii care, inspirându-se din fanteziile dorinţei sexuale, au produs creaţii estetice memorabile, sfidând orice statu quo politic şi moral, şi au luptat pentru dreptul oamenilor la plăcere, conferind demnitate unui instinct animalic şi trans formându-l în operă de artă”.

Jurnalismul, mai ales cel de scandal, s-a intercondiţionat cu marşul victorios al impunerii civilizaţiei spectacolului.

Pînă nu demult încă mai exista o graniţă ce despărţea clar jurnalismul serios de cel de scandal. Cu timpul graniţa a devenit tot mai permisivă, mai transparentă pînă la dispariţie. „Una dintre consecinţele transformării divertismentului şi distracţiei în valoare supremă a unei epoci e aceea că, în zona informaţiei, se produce pe nesimţite o răsturnare greu de sesizat a priorităţilor: ştirile ajung să fie importante ori secundare mai ales – sau, uneori, exclusiv – nu atât pentru însemnătatea lor politică, econo­mica, socială şi culturală, cât pentru caracterul lor de noutate, surprinzător, neobişnuit, scandalos şi spectaculos. Fără să-si fi propus aşa ceva, jurnalismul din zilele noastre urmează direcţia culturală dominantă, caută ca, informând, să distreze şi să amuze, iar rezultatul inevitabil, din pricina deformării subtile a obiectivelor lui tradiţionale, este proliferarea presei light, uşoară, simplă, superficială şi distractivă, care, în unele cazuri extreme, dacă nu are la îndemână informaţii scandaloase, le fabrică ea însăşi” (M.V.L.).

Revistele de scandal au un succes imens, sunt la fel de frecventate precum audiovizualul sau Internetul. Apar în tiraj astronomic, în timp ce publicaţiile responsabile, care au ca prioritate să informeze nu să distreze sunt muribunde şi nu-i departe ziua cînd vor dispărea cu totul. Probabil vor supravieţui numai publicaţiile culturale, subvenţionate de stat, ce se adresează unui cititor avizat, şi cu tiraje modice, singurele capabile să menţină şi să afirme cultura înaltă într-un tsunami informaţional de cea mai proastă calitate.

„Transformarea informaţiei în instrument de divertisment înseamnă a deschide încetul cu încetul uşa legitimităţii pentru ceea ce înainte îşi găsea locul doar în jurnalismul marginal şi aproape clandestin, anume pentru scandal, viola­rea intimităţii, bârfe sau, în cele mai rele cazuri, defăimare, calomnie şi linşaj mediatic.

Nu există o metodă mai eficace de a amuza şi a distra decât să dai apă la moară celor mai josnice pasiuni ale muritorilor de rând. Printre ele, un loc de frunte îl ocupă dezvă­luirea intimităţii celuilalt, mai ales dacă e o figură publică, cunoscută şi apreciată. Acesta este un sport practicat azi de jurnalişti fără nici un scrupul, sub pretextul dreptului la libertatea de informare. Cu toate că există legi privitoare la acest aspect şi uneori, arareori, vedem procese şi sentinţe judecătoreşti care condamnă excesele, e vorba de un obicei tot mai generalizat, din pricina căruia, de fapt, în vremurile noastre nu mai există intimitate, nici un ungher din viaţa unei persoane publice nu mai scapă necercetat, nearătat şi neexploatat cu scopul de a satisface această foame cumplită de distracţie şi divertisment de care ziarele, revistele şi emisiunile informative sunt obligate să ţină cont, dacă vor să supravieţuiască şi să nu fie scoase de pe piaţă. Comportându-se astfel, ca reacţie la cererea publicului, presa, fără să vrea şi fără să ştie, contribuie mai mult decât oricine la con­solidarea civilizaţiei light, care a dat frivolităţii supremaţia deţinută înainte de ideile şi realizările artistice” (M.V.L.).

Este alimentată pofta pantagruelică şi perversă de a scormoni intimităţile, viaţa intimă a diverselor personaje ce se manifestă în viaţa publică, o curiozitate malefică, una care macină majoritatea membrilor societăţii spectacolului. „Această vocaţie defăimătoare, trivială şi frivolă e cea care dă tonul cultural în vremu­rile noastre şi direcţia pe care, în diferite grade, practici şi forme, presa – atât cea serioasă, cât şi cea de scandal – e obli­gată s-o adopte.

Un alt subiect care animă viaţa oamenilor e catastrofa. Sub orice formă, de la cutremure şi tsunami până la crime în serie, mai ales dacă sunt comise cu sadism şi perversiuni sexuale nemaiîntâlnite. De aceea, în epoca noastră, nici presa cea mai respectabilă nu poate evita ca paginile sale să se um­ple de sânge, cadavre şi pedofili. Aceasta e o hrană atrăgătoare bazată pe pofta de senzaţional care pune presiune, în mod inconştient, pe mediile de comunicare în masă prin cititori, ascultători şi spectatori”.

Nu rezultă că nu sunt meserii care încercă să facă faţă presiunii dominante a frivolităţii, inclusiv riscînd să provoace cititorului, unui anumit cititor, e drept, extrem de numeros, vorba lui Octavio Paz, Marele Căscat.

Şi am dat mai sus exemplul cu publicaţiile literare şi de cultură care continuă să nu cedeze în faţa invaziei senzaţionalului şi prostului gust.

„Jurnalismul, singur, nu poate schimba civilizaţia spectaco­lului, la făurirea căreia a contribuit. Aceasta e o realitate adânc înrădăcinată în timpul nostru, locul de naştere al noi­lor generaţii, un mod de a fi, de a trăi şi, poate, de a muri al acestei lumi care ne-a fost dată nouă, cetăţenilor norocoşi ai statelor cărora democraţia, libertatea, ideile, valorile, cărţile, arta şi literatura Occidentului le-au oferit privilegiul de a transforma distracţia trecătoare în aspiraţie supremă a vieţii omeneşti şi dreptul de a contempla cu cinism şi dispreţ tot ceea ce ne plictiseşte, ne îngrijorează şi ne aminteşte că viaţa nu e numai distracţie, ci şi dramă, durere, mister şi frustrare” (M.V.L.).

Ne rămîne, în faţa aceste dezolante perspective, să facem, alături de laureatul Nobel, un scurt excurs asupra a ceea ce a însemnat cultura şi unde se află acum sub cupola fragilă a divertismentului care face legea în civilizaţia spectacolului sub privirea blazată a comunităţii globale a spectatorilor.

Revista indexata EBSCO