Nov 16, 2018

Posted by in Panoramic editorial

I.HOLBAN – „Acasele” Mariei Elena Cușnir

“Doar o umbră timidă a rămas la marginea apei;/ Ca într-un somn se furişează printre îndoielile mele…/ Pleacă cocorii şi mă întreb/ Încotro se îndreaptă./ Crescuse­ră în copacul de la răscruce,/ Acolo, la marginea apei./ În umbra amurgului aripile lor foşnesc neliniştit:/ Zbor înveşmîntat în re­grete şi lacrimi;/ Aidoma unei corăbii în înălţimea frigului/ Se-nalţă odată cu florile neînsămînţate./ Cerul unduieşte luminînd şi umbrind/ Trecerea deasupra unui drum cu copaci/ La răscruce/ Strigăt întunecat/ Drum nins…/ Cocostîrcii şi cerul/ Făgăduinţă şi vîntul/ Visul şi rana”. Un bun început pentru cel mai recent roman al Mariei Elena Cuşnir, Din depărtări și din adîncuri (Editura Opera Omnia, 2018) este un poem al Vianei, protagonista poveştii, o romantică rătăcită în vremuri confuze, căutînd mereu versurile ca pe un leac împotriva neliniştilor; departe de “lumea decadentă, de scrîşnetul maşinilor”, Viana este, în buna tradiţie a (neo)romanticilor, un alter ego al autoarei, primind licenţa poetică a Mariei Elena Cuşnir din Depărtările visului, de exemplu; e o legătură de sînge între autoare şi personajul său, în tonurile elegiei; astfel îi răspunde din trecut, de cînd va fi scris volumul Depărtările vi­sului, Maria Elena Cuşnir: “Dacă vor veni din nou ploile/ Vei sădi flori,/ Vei smulge plînsul/ Din abisul necunoscut al soarelui/ Și vei pleca odată cu îngerii/ Pînă ce fiinţele se vor topi/ Între pămînt şi cer/ Să-ţi mîngîi faţa./ În cadenţa zborului,/ N-ai uitat să vezi/ Pe aceea?/ Aşteptînd în genunchi,/ Cu palmele întinse/ În noaptea cu plîns de clavecin/ Într-un vis/ Călătoreşti purtat stră­fulgerat de cîntec/ Pînă ce fiinţa se va topi/ Între pămînt şi cer / Cînd ne prefacem în rugă/ În depărtările asfinţitului” (Ploi).

Proza Mariei Elena Cuşnir, jurnalele, confesiunile şi romanele sale, Dialog cu umbra mea (2010), Eu şi umbra mea (2012), Dialog cu umbra mea, III (2013), Orele toamnei (2015), Un pas spre cer (2017), ca şi poezia, se structurează în paradigma reveriei, a melancoliei, visării şi în categoria departelui; nu întîmplător, romanul recent, cu un titlu apăsat poematic, Din depărtări și din adîncuri, revendică simbolul tutelar al cocorilor, dar nu în ţipetele pline de viaţă ale sosirii în lumina primăverii, ci în zborul “înveşmîntat în regrete şi lacrimi” al toamnei, al plecării departe, altunde­va: cocorii, toamna, figurează starea fiinţei din vers şi lăuntrul personajului din proza pe care o structurează o evidentă dimensiune poematică.

Din depărtări şi din adîncuri se subintitulează “roman”; totuşi, personaje fără profiluri care să se reţină – Viana, Virgil şi, poate, cu excepţia pictorului Călin care, şi el, e într-un portret “poetic” (“Deschise uşa atelierului cu emoţia care îl cuprindea de fiecare dată cînd intra. Bău o cană cu apă, îşi făcu o cafea tare apoi se aşeză în faţa şevaletului. Ochii, mîinile, mai ales sufletul au îngenuncheat, după atîtea luni, în faţa suprafeţei goale a pînzei ca într-o rugăciune. Se confrunta cu o realitate pe care o credea pierdută. A intrat în transă, într-o lume imaginară în care a rămas cufundat multe ceasuri. S-a înserat, parfumul florilor de tei emana de pretutindeni, culorile suprarea­liste, puternice, în nuanţe violet, se revărsau într-o viziune ar­tistică pe care n-o avusese pînă atunci. Doi ochi verzi pierduţi între flori şi un petec de cer dădeau tabloului o notă tulburătoare. Erau ochii lui, iscoditorii lui ochi, ce vedeau dincolo de aparen­ţe. Erau ochii ce puteau vedea dincolo de orice obloane şi uşi ză­vorîte”) -, o intrigă foarte subţire, în fond, o poveste de dragos­te obişnuită, într-un tipar posibil oriunde, oricînd şi un “suport social” aproape inexistent nu susţin romanul. Și, atunci, ce este Din depărtări și din adîncuri? Cartea Mariei Elena Cuşnir este un eseu romanesc despre acasele sale. Două sînt acestea: casa părintească, locul naşterii, matricea fiinţei, în viață, iar în literatură, poezia, discursul liric în versurile din cărţile de început, împli­nite estetic în Depărtările visului, poemul în proză, jurnalul intim, confesiunea, reveria, formele literaturii subiective în cele trei volume ale unui Dialog cu umbra mea, Orele toamnei şi Un pas spre cer. Structura textului, paradigma de sensibilitate a persona­jului şi problematica din cartea recentă se cristalizează în jurul temei-pivot a eternei reîntoarceri la rădăcini; “robia” trecutului, cu imaginea tutelară a “micului paradis” care “nu se va ofili niciodată” reprezintă, în fapt, “secretul” vieţii Vianei, al rezistenţei sale în faţa încercărilor la care o supune relaţia complicată cu Virgil şi cu textura socială: casa copilăriei, la care revine mereu este spaţiul de identificare, protector şi, deopotrivă, (re)formator. În această opţiune tematică a prozatoarei se distinge o expli­cită intenţie polemică față de o anume direcţie a mişcării ideilor, azi, sintetizată, de exemplu, în opiniile lui Jean Starobinski şi G.Bachelard, doi străluciţi gînditori contemporani. Astfel, Jean Starobinski, în prefaţa la volumul Anatomia melancoliei al lui Richard Burton: “Cuvîntul nostalgie va dispărea în Europa Occidenta­lă, privirea înspre satul natal nu se mai îndreaptă cu amărăciune, întoarcerea nu mai are niciun efect curativ, ea denumeşte tot mai mult şi mai peiorativ regretul inutil după o lume socială sau un mod de viaţă trecut, a cărui dispariţie e zadarnic s-o deplîngi”. Aşadar, e sfîrşitul acestei acasă, al nostalgiei după locul naşterii, după locul copilăriei, spune Jean Starobinski. Gaston Bachelard, în Aerul și visele, crede altceva: “Casa adăposteşte reveria, casa îl ocroteşte pe visător, casa ne îngăduie să visăm în pace. Locuinţele din trecut sunt în noi nepieritoare pentru că amintirile vechilor locuinţe sunt retrăite ca reverii”; casa, spune el mai de­parte, este ca un pîntece matern, ca un leagăn. Cine, atunci? Jean Starobinski sau Gaston Bachelard?

Opţiunea Mariei Elena Cuşnir din eseul său romanesc e cît se poate de limpede: desprinderea de rădăcini “lasă uneori urme adînci” care nu se pot vindeca decît prin replierea sub “fasciculul de lumină al copilăriei”. Acasa e, mai în­tîi, un peisaj a cărui revedere oferă personajului punctul de spri­jin “în haosul vieţii”: iată: “Privind cerul, brusc, Viana s-a simţit copleşită de bucurie. Zări cocorii în depărtarea albastră. Soa­rele lumina partea sudică a terasei din jurul casei. Oare de ce se simţea fericită cînd soarele se revărsa alungînd norii stingheri? Magia acelor clipe era întregită de pîlcurile ce se pierdeau în abis. Ziua era călduţă, zi de vară înfiorată doar de foşnetul domol al vîntului şi mirosul florilor de trandafiri şi al crizantemelor ce înfloriseră prea devreme. Pe apa din iazul grădinii, florile de nufăr galbene şi albe clipoceau, strîngîndu-şi petalele ca şi cum s-ar fi apărat de ceva nevăzut. Pentru cîteva clipe trăi sentimen­tul că totul s-a întors cu privirile spre ea ca într-un rămas bun. Nu-şi amintea ca, în anii anteriori, trandafirii galbeni şi cei cu petalele de culoarea zmeurei să fi înflorit din mai şi pînă în sep­tembrie. Luminau cu un zîmbet al lor, cu petalele lor lucioase. Cîţiva granguri ciuguleau de zor din merele coapte înainte de vreme. Nu culesese nicio poamă căci ei fuseseră mai harnici şi, după ce le ciuguliseră, căzură toate la pămînt. Dintre crengile sălciilor ce străjuiau iazul, o privighetoare îşi înălţă cîntecul strecurat pînă la terasă. Viana simţi că ceva imaterial s-a strecurat în su­fletul ei. După multe zile de suferinţă şi îndoieli s-a simţit năpădită de un val de speranţă, cu senzaţia ademenitoare că viitorul o aştepta”.

Acesta este spaţiul de identificare, matricea, zona de protecţie a Vianei: în prezenţa covîrşitoa­re a părinţilor, sub apărarea florilor, “fragililor salcîmi” şi nu­cilor care “s-au înălţat în ultimul an”, din “micul paradis”, sufletul se îngemănează cu cel al grădinii copilăriei şi timpului său “nesfîrşit”, al locurilor tale. “Raiul” casei părinteşti din Depărtări şi din adîncuri se identifică în toate cărţile Mariei Elena Cuşnir cu “colţul copilăriei din Maramureş”, cu dealul Arşiţa şi pădurea de acolo, poreclită “Gropile”, casa din Vişeul de Sus din Dialog cu umbra mea şi Orele toamnei sau cu “pădurea fermecată” din Un pas spre cer. Mai mult încă, personajul caută zona sa de protec­ţie în “raiul” extins cu spaţiile conexe ale Bucovinei, cu drumurile “peste Măgura, peste Mestecăniş, peste Trei Movile”, prin văile de la poalele Obcinelor şi prin “împărăţia pădurilor” de acolo sau în “colţul umbros” de la Chiosa: călătoria mereu reluată –  o cale a (re)iniţierii, în fond – spre casa părintească şi în spaţiul sigur al Bucovinei – este o perpetuă căutare a texturii amintirilor şi a magiei locurilor, pentru reîncărcarea cu sens a fiinţei înseşi.

Cealaltă acasă a personajului este poezia, descoperită de Viana cu lectura literaturii lui Rainer Maria Rilke; elegiile sale duineze sau o “constatare” cu miez (“«Să nu credeţi că soarta e altceva decît condensarea copilăriei»”) trimit la titlul cărţii, îl formulează, conturînd mai mult decît o zo­nă securizantă: poezia e un spaţiu de expresie a lăuntrului, Viana punctînd fiecare eveniment al relaţiei problematice cu Virgil printr-un poem: “În cădere lumina se risipeşte…/ Pleoape cu surîs răsfrînt peste umbre…/ Despre nimicitoarea vreme/ Ştiai încă din făgăduinţele copilăriei./ Ţipătul păsării vesteşte destinul/ Celor întîrziaţi/ Temători ne agăţăm de clipa de mîine/ Nepătrunderile dimineţii atunci te dezmiardă./ Vor izbuti să-ţi îndrepte umerii şi ochii căzuţi?/ Cîntecul serii a rămas mut!/ Uimiri în adierea ani­lor tremură printre ramuri./ Departe sunt toate! În goană s-au stins. Au amuţit sărbătorile şi jocul./ Nu crede în cîntul zădăr­niciei./ Nu vezi? Aripi de zbor te-nalţă/ Spre ziua de mîine./ Cîntecul nostru: jocul de-a viaţa”, scrie Viana, iar Maria Elena Cușnir îi răspunde, în ecou, cu un poem din Depărtările visului (“Începe un alt anotimp, cel cu stolurile trase;/ Magic ecou, suavă dezamăgire/ Spune-mi:/ «De ce curcubeul mi-e acum necunoscut?»/ În dimineaţa aceasta ceţoasă/ Tandra putere a soarelui/ Pîlpîie doar în unghiul acela…/ Sufletul meu izgonit acolo-i/ În spatele zidului cu rădăcini înfipte/ În luminile zăpezii./ Dimineaţa cărun­tă anevoie îşi închide/ Pleoapele/ De-aceea mi-e somn, mi-e atît de somn -/ Fila albă rămasă în poala mea./ Toate anotimpurile s-au scurs nepăsător/ Printre degete, acum vlăguite./ Alt chip au bătăi­le clopotelor/ Dor tremurător pe-un drum nesfîrşit” – Dor tremură­tor), în aceeaşi toamnă a jocului de-a viaţa.

De cruzimea acestuia, personajul şi autoarea se apără retrăgîndu-se între contraforţii micului pa­radis al copilăriei şi ai literaturii înseşi.

Revista indexata EBSCO