Nov 16, 2018

Posted by in ARTE

Dragoș COJOCARU – Plácido – 150 și Festivalul de la Salzburg

Cel mai prestigios festival muzical al planetei a găzduit şi în acest an o serie de evenimente remarcabile, dintre care debutul lui Plácido Domingo în rolul cu numărul 150 al unei cariere incomparabile a motivat prezenţa la Salzburg a „Lornionului galactic” în ultima săptămână a lunii august. Pentru acest moment de o semnificaţie simbolică, Marea Sală a Festivalului a reprezentat un spaţiu cum nu se poate mai potrivit, ţinând seama atât de dimensiunile cuprinzătoare ale auditoriului, cât şi de calitatea sa acustică. Opera aleasă de eroul nostru şi confirmată de conducerea festivalului a fost Pescuitorii de perle a lui Georges Bizet, titlu frecventat deja de Maestru mai întâi ca tenor (rolul Nadir), în primii săi ani de carieră petrecuţi la Opera din Tel Aviv, şi mult mai recent de pe poziţia pupitrului dirijoral, într-o serie de reprezentaţii ale Operei din Los Angeles, comentată de noi la vremea respectivă. Acum, fireşte, în cele două spectacole programate, rolul abordat a fost Zurga, scris pentru bariton, în conformitate cu linia vocală susţinută de Regele Operei în actuala sa etapă de interpretare. În luna iulie, Domingo efectuase un neoficial antrenament în materie de repertoriu francez, prin două spectacole concertante cu Thaïs de Massenet la Teatro Real din Madrid şi la Festivalul de la Peralada, ambele susţinute la nivel înalt şi soldate cu succese triumfale, deşi, din păcate, nu au intrat în agenda parcursului nostru cronicăresc.

În noua versiune de concert a operei timpurii a lui Georges Bizet, Superman s-a prezentat din nou, cu ambele ocazii, într-o formă fizică şi vocală incredibilă, nu numai pentru vârsta sa înaintată, ci după orice standarde posibile ale domeniului. Vigoarea neobişnuită a emisiei vocale din momentele de forţă, alternată genial cu subtilitatea pasajelor meditative, frumuseţea incomparabilă a timbrului, variat şi el de la catifelarea expresiei tandre la asprimea protestatară a intervalelor de frustrare şi la oţelirea implacabilă a ipostazelor autoritare amintind inevitabil de verdianul Otello (replica „Arrêtez!” a sunat, clar şi probabil intenţionat, ca un „Abbasso la spade!”): toate aceste resurse, aparent inepuizabile, au contribuit la crearea dramatică a unui personaj complex, jucat ca într-o montare propriu-zisă, cu o expresivitate facială şi corporală senzaţionale şi cu o ştiinţă a frazării şi a accentelor de care numai eroul nostru a fost şi este capabil în mod constant.

În jurul protagonistului real şi regal al evenimentului, încă foarte tânăra soprană Aida Garifullina şi încă tânărul tenor Javier Camarena au alcătuit o companie de înaltă ţinută vocală şi interpretativă: ea de o graţie feminină creatoare de probleme respiratorii, el simpatic foc la modul masculin, ambii posesori ai unor voci dintre cele mai frumoase de pe mapamond. Şarjele mai puţin reuşite în care s-au lansat (în cazul ei, o supra-acută un pic ţipată la premieră; în cazul lui, un diminuendo riscant în maniera lui Miguel Fleta chiar pe ultima notă a romanţei, uşor împiedicat pe traseu, în ambele reprezentaţii) nu au umbrit performanţa remarcabilă a celor doi solişti. Basul Stanislav Trofimov a completat distribuţia, cu voce şi prezenţă fizică impunătoare. Corul vienez Philarmonia şi orchestra salzburgheză Mozarteum au evoluat la parametrii cunoscuţi, creând minuni de expresivitate sub bagheta avântată a şefului său, spectaculosul dirijor italian Riccardo Minasi.

Primul spectacol a fost transmis la radio pe primul post austriac şi va constitui, de aici înainte, un reper istoric. Dar, după felicitările şi fotografiile de rigoare, cu faţa spre viitor, noi suntem obişnuiţi să aşteptăm deja cu nesaţ următoarele performanţe ale sărbătoritului Maestru Galatic, Plácido Domingo…

 

***

Un alt moment de referinţă pentru „Lornion” este intrarea în paginile noastre a primei montări propriu-zise a unui spectacol de operă. Şi nu se putea găsi o împrejurare mai potrivită decât cea mai jucată operă a lui Mozart la el acasă: Flautul fermecat. Acest titlu a fost onorat aici, la Salzburg, printr-o frecventare aproape neîntreruptă, susţinută mai bine de un deceniu prin producţia acum istorică a lui Jean-Pierre Ponnelle, în care Ileana Cotrubaş a strălucit, tot aproape neîntrerupt, în diferite distribuţii de lux şi sub cele mai importante baghete dirijorale ale vremii. Sigur, din punct de vedere vocal, la ora actuală nu am mai avut prilejul să ascultăm voci de calibrul artistei românce, al basului Kurt Moll sau al sopranei Edda Moser. Însă montarea a fost una interesantă: opera a fost încadrată într-o mică „dramaturgie” potrivit căreia un bunic (marele actor Klaus Maria Brandauer – ce plăcere să-l vedem pe scenă timp de aproape trei ore!) dintr-o familie cu trei copii rămaşi fără tată le citeşte acestora povestea despre flautul fermecat. Cei trei copii vor fi ei înşişi spiritele angelice călăuzitoare ale prinţului Tamino, întrupat dintr-un soldăţel de lemn de pe raftul cu jucării; mama isterică se va preschimba imaginar în Regina Nopţii, iar cele trei Doamne salvatoare se vor trage din figurile celor trei guvernante ale familiei. Papageno va prelua chipul ucenicului de la măcelarie, iar prinţesa Pamina şi înţeleptul Sarastro se vor întruchipa, familiar pentru copii, din figuri impresionante cunoscute în lumea circului: ea, o atletă cu paiete strălucitoare; el, un director cu joben. Reşedinţa familiei se preschimbă şi ea în spaţiul feeric al povestirii, dezvăluind mecanismele psihologice ale fanteziei, prin intervenţia unei cohorte de acrobaţi, clovni, dresori (nu lipsesc animalele reprezentate simbolic şi caricatural), aruncători de cuţite, pitici, contorsionişti şi halterofili, care de care mai coloraţi şi mai ciudaţi. Poate că mai puţin ciudată este extracţia extrem-orientală a (doar) unuia dintre nepoţii bunicului Brandauer, o soluţie neîndoielnic corectă politic şi muzical, dar care introducea involuntar problema de unicitate, mai curând decât de identitate, a paternităţii acestor copii… Voci mici dar actori bine formaţi au acoperit mai toate rolurile: sopranele Christiane Karg (Pamina), Albina Shagimuratova (Regina Nopţii) şi Maria Nazarova (Papagena); tenorii Mauro Peter (Tamino) şi Michael Porter (Monostatos); başii Matthias Goerne (Sarastro) şi Tareq Nazmi (Crainicul). În acest context, baritonul Adam Plachetka (Papageno) a sunat vocalmente predominant, fapt dublat şi de cunoscuta sa dezinvoltură scenică, iar cele trei Doamne (Ilse Eerens, Paula Murrihy şi Geneviève King) au făcut sarea şi piperul unei reprezentaţii oricum strălucitoare vizual, ele detaşându-se atât prin simpatica expresivitate individuală, cât şi prin coerenţa uluitoare a spectaculoasei lor acţiuni de grup. Păcat că, în oferta oficială de pe site-ul Festivalului, nu li s-a asigurat, împreună, o fotografie de presă aparte…

Ireproşabilă, dacă mai încape vorbă, a fost execuţia muzicală a tradiţionalelor ansambluri vieneze sub conducerea maestrului Constantinos Carydis. Şi, aşa cum lăsam să se înţeleagă, printre decoruri, costume, lumini şi proiecţii video impresionante, atractivă şi îmbucurătoare a fost tratarea scenică de către regizoarea Lydia Steier a acestei poveşti care, pe mine unul, nu numai copil fiind, chiar şi filtrată prin viziunea unor genii precum Bergman sau Ponnelle, mă adormea mereu fără scăpare…

 

***

A treia semnificativă „cucerire” a „Lornionului galactic” din recent încheiata ediţie a Festivalului de la Salzburg a constituit-o, ca premieră pentru cronica noastră, producţia capodoperei lui Ceaikovski Dama de pică, inspirată după antologica nuvelă a lui Puşkin. Iar în cadrul acestei premiere, o altă noutate a fost prezenţa la pupitru a marelui şef de orchestră Mariss Jansons, aflat acum, din păcate, într-o condiţie fizică precară, ceea ce nu a împiedicat spectacolul să evolueze muzical la cele mai înalte cote, după cum a încurajat publicul să îi acorde la final o foarte emoţionantă ovaţie în picioare.

Producţia a fost una mai puţin fericită din punctul nostru de vedere, vorba fiind de una din acele opere în care mai puţin contează „umanitatea universală”, spaţiul şi timpul în care sunt plasate acţiunea precumpănind în înţelegerea dramei. În fine, un Gherman echipat mai curând ca un instrumentist de fanfară, mereu cu pieptul dezvelit integral, este pus să alerge de colo până colo (chipurile, în conformitate cu ritmurile trepidante ale partiturii), să se târască şi să se semeţească în fel şi chip, pentru a dispărea în cele din urmă înghiţit de masa verde de joc, în caraghios contrast şi inadecvat simbolism faţă de fundalul muzical al rugăciunii ortodoxe intonate de cor pentru mântuirea sufletului său chinuit…

Ca atare, pe lângă imensele dificultăţi vocale ale rolului, tenorul american Brandon Jovanovich a avut de înfruntat şi vicisitudinile unei concepţii regizorale anapoda, unde copii închişi în cuşti se alternau cu gloate proslăvind moartea personificată (înlocuitoarea, în acest nefericit context, a ţarinei), bătrâna contesă avea încă ambiţii fizice (şi costumaţie şi perucă de târfă de trotuar), dându-se la el cu sfruntare, iar alergăturile lui prin oraşul de pe Neva se petreceau, efectiv, pe o bandă mobilă, e drept, mai mare decât cele din sălile de exerciţii fizice, dar cu acelaşi principiu fizic (şi cu acelaşi efect vizual)… A scăpat nevătămat, dar situaţiile prin care a trecut nu l-au avantajat niciodată într-o perspectivă estetică.

Interpretele feminine au salvat şi ele puţinul care se putea salva pe cont propriu. Tânăra Evgenia Muraveva a fost o Liza decentă vocal şi frumoasă scenic, iar veterana Hanna Schwarz a caricaturizat-o pe Contesă punându-şi la bătaie experienţa îndelungată şi vocea încă răsunătoare la modul straniu, în timp ce mezzo-soprana Oksana Volkova şi-a etalat timbrul senzual (şi picioarele bine făcute) cu considerabilă graţie în rolul Polinei. Margarita Nekrasova a fost o Guvernantă, totuşi, respectabilă, în timp ce Vasilisa Berzhanskaya a rezolvat fără stridenţe micul rol al Maşei.

La capitolul „băieţi”, lucrurile au stat şi mai bine din punct de vedere vocal şi scenic, ei fiind (cu oribila excepţie a protagonistului) mai puţin afectaţi de impertinenţa abordării regizorale. Cei doi baritoni importanţi ai distribuţiei – Contele Tomski, întruchipat de Vladislav Sulimski, şi prinţul Ieleţki, interpretat de Igor Golovatenko – au evoluat admirabil, primul dintre ei relatând o poveste pariziană a contesei şi a celor trei cărţi de joc câştigătoare cu adevărat ridicătoare de păr măciucă, iar al doilea intonându-şi marea arie de declaraţie amoroasă cu o demnitate realmente princiară. Personajele care gravitează în jurul lor (Cekalinski: Alexander Kraveţ; Surin: Stanislav Trofimov; Narumov: Gleb Peryazev şi Ceapliţki: Pavel Petrov) au fost şi ele bine conturate, în spiritul unei aristocraţii ostentative şi abuzive, dar nu până la capăt.

Contribuţia umană şi însuşirile artistice individuale ale artiştilor au echilibrat astfel, în bună măsură, o reprezentaţie care a stat sub semnul reuşitei muzicale precumpănitoare, reuşită realizată sub bagheta expertă a admirabilului maestru Mariss Jansons.

Atât producţia de Flautul fermecat, cât şi cea de Dama de pică au fost filmate (în reprezentaţii precedente faţă de acelea la care am asistat în teatru) şi transmise, între timp, de principalele posturi austriece şi germane. Să sperăm că Flautul… va apărea şi pe DVD, într-o regie de televiziune care să nu nedreptăţească prea mult (deloc, nu se poate) luxurianţa felliniană a fanteziei regizorale implicate în acest proiect…

 

Bizet: Les pêcheurs de perles. Versiune de concert. Salzburg, Grosses Festspielhaus. 23&26.08.2017. Leila: Aida Garifullina; Nadir: Javier Camarena; Zurga: Plácido Domingo [debut în rolul cu numărul 150 din carieră]; Nourabad: Stanislav Trofimov. Corul Philharmonia Viena. Orchestra Mozarteum Salzburg. Dirijor: Riccardo Minasi.

Mozart: Die Zauberflöte. Salzburg, Grosses Festspielhaus. 24.08.2018. Tamino: Mauro Peter; Pamina: Christiane Karg; Sarastro: Matthias Goerne; Regina Nopţii: Albina Shagimuratova; Papageno: Adam Plachetka; Papagena: Maria Nazarova; Monostatos: Michael Porter; Prima Doamnă: Ilse Eerens; A doua Doamnă: Paula Murrihy; A treia Doamnă: Geneviève King; Crainicul: Tareq Nazmi; Al doilea preot/Primul bărbat în armură: Simon Bode; Papagena bătrână: Birgit Linauer; Bunicul: Klaus Maria Brandauer; Trei băieţi: Corul de Băieţi din Viena. Asociaţia de Concert a Corului Operei de Stat din Viena. Dirijorul corului: Ernst Raffelsberger. Orchestra Filarmonicii din Viena. Dirijor: Constantinos Carydis. Scenografie: Katharina Schlipf; Costume: Ursula Kudrna; Lumini: Olaf Freese; Video: fettFilm; Dramaturgie: Ina Karr. Regie: Lydia Steier.

Ceaikovski: Pikovaia dama. Salzburg, Grosses Festspielhaus. 25.08.2018. Gherman: Brandon Jovanovich; Tomski/Plutus: Vladislav Sulimski; Ieleţki: Igor Golovatenko; Liza: Evgenia Muraveva; Polina/Daphnis: Oksana Volkova; Contesa: Hanna Schwarz; Cekalinski: Alexander Kraveţ; Surin: Stanislav Trofimov; Narumov: Gleb Peryazev; Ceapliţki: Pavel Petrov; Guvernanta: Margarita Nekrasova; Maestrul de ceremonii: Oleg Zaliţki; Maşa: Vasilisa Berzhanskaya; Chloe/Prilepa: Yulia Suleimanova; Pastorala (balet): Imola Kacso, Márton Gláser, Juan Aguila Cuevas. Corul de copii al Festivalului din Salzburg. Dirijorul corului de copii: Wolfgang Götz. Asociaţia de Concert a Corului Operei de Stat din Viena. Dirijorul corului: Ernst Raffelsberger. Orchestra Filarmonicii din Viena. Dirijor: Mariss Jansons. Scenografie: Christian Schmidt; Costume: Reinhard von der Thannen; Lumini: Stefan Bolliger; Video: Nicolas Humbert, Martin Otter; Coregrafie: Teresa Rotemberg; Dramaturgie: Yvonne Gebauer. Regie: Hans Neuenfels.

Revista indexata EBSCO