Nov 20, 2018

Posted by in Istorie literara

Constantin CLOȘCA – Rezistența românească pe frontul Iași-Chișinău (1944)

Prin durata îndelungată  ( a doua jumătate a lunii martie – 20 august, 1944), cât şi prin însemnătatea lui strategică, Frontul Iaşi-Chişinău[1] se înscrie pe linia marilor confruntări militare ale celui de-al doilea război mondial, apreciat de beligeranţi ca fiind  de o importanţă deosebită. A fost una dintre cele mai mari ofensive, declanşată în cursul celui de-al doilea război mondial. O ofensivă de proporţiile celei de la Stalingrad – apreciază istoricul Gh Buzatu, referindu-se  la ofensiva din 20 august 1944.

Acest aliniament de luptă constituia un tronson din marele Front de răsărit, care se întindea de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Spaţiul românesc era străbătut, începând din munţii Bucovinei, la vest de oraşul Rădăuţi, până aproape de Târgul Neamţ,    la vest de Fălticeni şi care afecta: Paşcanii, Târgu–Frumos şi Iaşi, continuând până la Dubăsari (nord de oraşul Chişinău), apoi pe Nistru, sfârşindu-se la Marea Neagră. Judeţe ca Cernăuţi, Hotin, Dorohoi, Botoşani, Soroca, Bălţi, Orhei au fost în întregime  ocupate de armata sovietică. Alte judeţe precum Rădăuţi, Suceava, Baia şi Iaşi au fost ocupate parţial (în mare parte) de aceleaşi trupe, ruse.

Referindu-se la luptele de pe teritoriul României, Alexei Antosiak (istoric basarabean) arată că acestea „au fost lupte îndârjite, sângeroase …”,  şi că „amploarea lor rezultă din pierderile mari declarate de sovietici, respectiv 16 170 militari ruşi morţi, şi  62 478  răniţi[2] .

Dimensiunile, sus amintitului aliniament de lupă, nu au fost, multă vreme, suficient şi limpede evaluate de către istorici. Importanţa acestui front s-a pierdut în hăţişul „prieteniei” româno-sovietice din perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial. Semnificaţia frontului la care ne referim a fost ostentativ diminuată doar la momentul prăbuşirii lui, începând cu data de 20 august 1944; semnificaţia lui a fost raportată, din păcate, la aşa-zisele merite ale ofensivei  Armatei Sovietice.

Socotim că a sosit timpul să se ştie că asemănător marilor bătălii din vara anului 1917, ce au avut loc în sudul-Moldovei, de data aceasta bătălii la fel de mari  au fost purtate în nordul aceleiaşi provincii istorice româneşti – Moldova, încercându-se de către trupele româno-germane stăvilirea înaintării armatelor URSS, şi respingerea lor peste graniţele istorice ale României. Vreme de cinci luni de zile armata română, sprijinită de trupe ale aliatului iniţial – Germania, a rezistat cu eroism în faţa unui inamic supra-puternic. A fost o bătălie continuă  cu intensificări ale luptelor dese şi puternice, angajând în confruntări  peste două milioane de oameni, de ambele părţi, şi o tehnică de război dintre cele mai avansate .

În total, de partea româno-germană, erau 47 de divizii (25 germane şi 22 româneşti), dintre care trei de tancuri  şi una motorizată; cinci brigăzi de infanterie (române). În afară de acestea, în zonă mai acţionau de partea românească, 15 regimente şi 32 de batalioane  independente. Totodată, în dotarea armatelor româno-germane intrau 7 618  tunuri şi aruncătoare de mine, 400 de tancuri şi tunuri de asalt, 810 avioane  etc. Aceste efective militare, cunoscute şi sub denumirea de Grupul de armate „Ucraina de sud”, depăşeau cifra de 900 000 de oameni, soldaţi şi ofiţeri.

De cealaltă parte (Armata Roşie) operau: fronturile 1 şi 3 „Ucrainean” cu un efectiv de peste 900 000 de militari în zona operaţiilor, la care se adăugau  1 250 000 în cea a etapelor. În dotarea celor două fronturi ruse intrau 16 000 tunuri şi aruncătoare de mine, peste 1 870 de tancuri şi autotunuri, 1 760 de avioane etc. Faţă de armatele româno-germane, sovieticii aveau în zona luptelor o superioritate de 1,4 ori în privinţa oamenilor; de două ori mai multă artilerie şi aviaţie; de 4,5  ori mai multe tancuri.

Concentrarea unor impresionante forţe militare sovietice în spaţiul românesc ocupat de acestea explică importanţa şi semnificaţia frontului, numit Iaşi-Chişinău, dar care se desfăşura de la Cernăuţi până la Marea Neagră.

Generalul sovietic, N. Zamiatin a calificat Frontul Iaşi-Chişină drept  „una din cele mai însemnate operaţii ale anului 1944”. Potrivit opiniei acestui general, Frontul Iaşi-Chişinău „constituie un model al unei moderne operaţii ofensive în vederea încercuirii unei mari grupări inamice”, şi că  „va intra în istoria militară alături de operaţii ca acelea de la Stalingrad, Korsum-Secenkovski şi din Bielorusia”. În acelaşi sens este şi aprecierea lui Constantin, I. Kiriţescu, potrivit căreia  Operaţia Iaşi-Chişinău a fost „una din cele mai mari concentrări de foc ce s-a realizat vreodată în acest război”[3]. Autorul citat mai surprinde faptul că „după Stalingrad şi Crimeia, Iaşii vin să adauge un nou capitol dramatic. De a-r fi ultimul! Conchide îngrijorat  C.I. Kiriţescu.

S-a scris puţin şi deformat despre acest front, şi anume, ca fiind un fapt banal. S-a scos în evidenţă aspecte ireale, potrivit cărora armata română a fost chipurile descurajată, aşteptând momentul salvator, acel 23 august, atât de controversat. Astăzi, după 7o de ani, (iată, în 2018 se împlinesc 74 de ani) privind cu detaşare evenimentele din vara anului 1944, se poate afirma, cu certitudine, că era apriori exclus ca armata română să cedeze fără luptă în faţa unui invadator. Istoria oglindeşte, cu prisosinţă, faptul că românii în toată existenţa lor s-au opus, cu mari sacrificii de fiecare dată, împotriva invaziilor din afară.

Eroismul legendar al armatei române, în primul război mondial, a fost răsplătit prin victoria Antantei (din care făcea parte şi România), cu urmări fericite, de împlinire naţional-statală, şi anume realizarea Statului român întregit. Aceleaşi acte de eroism au probat ostaşii români şi în vara anului 1944, cu deosebirea că de această dată  nu au mai fost răsplătiţi printr-o dreptate istorică. Dimpotrivă, victoria Aliaţilor asupra Germaniei naziste şi a sateliţilor acesteia au făcut inutile toate eforturile şi sacrificiile româneşti în cel de-al doilea război mondial. Aşa se explică şi acea estompare în scrierea istorică a  actului românesc de rezistenţă împotriva expansiunii comunismului sovietic, a cărui forţă a pus, la un moment dat, sub semnul pericolului întreaga Europă. Ca şi în atâtea  alte rânduri românii au încercat să stea stavilă la graniţele de est ale continentului european. Au fost însă trădaţi prin abandonarea lor în spaţiul Uniunii Sovietice de către aliatul de conjunctură,  SUA şi Marea Britanie.

Din păcate, istoria imediată consemnează, în astfel de situaţii, faptele evaluate prin viziunea învingătorului, şi mai puţin prin aceea a adevărului  şi dreptăţii. Totuşi, ca o palidă consolare, timpul scoate, puţin câte puţin la suprafaţă şi adevărul, contribuind, cel puţin, pe această cale, la a se face lumină şi o fărâmă de dreptate.

Despre ultima rezistenţă română, în primăvara şi vara anului 1944, pe aliniamentul la care ne referim, trebuie ştiut că ea a fost reală, că luptele de pe frontul Iaşi-Chişinău trebuie să aibă o semnificaţie asemănătoare celor din vara anului 1917, de  la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Ca şi atunci, în 1944, rezistenţa în faţa ocupantului a fost la fel de puternică şi hotărâtă, cu deosebirea că frontul românesc Iaşi-Chişinău s-a prăbuşit, făcând loc invaziei trupelor sovietice. Un rol negativ l-a avut constituirea alianţei SUA-Anglia-URSS, ceea ce a încurajat şi dat puteri sporite ruşilor în reuşita lor pentru penetrarea frontului Iaşi Chişinău.

Să  amintim şi faptul că în prealabil evenimentelor la care ne referim, sovieticii au obţinut din partea americanilor şi englezilor, acordul ca Basarabia şi nordul Bucovinei să rămână la URSS[4]. Considerăm acest gest ca o acceptare a faimosului Pact Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Rezultă întrebarea dureroasă pentru români, ce este de condamnat? Înţelegerea germano-sovietică din  1939 sau concesia făcută URSS de anglo-americani? Credem că ambele deopotrivă. Chiar dacă odată cu prăbuşirea URSS, Basarabia a dobândit independenţa, faptele au rămas  prin neeliberarea întregului spaţiu românesc de la est de Prut şi a Bucovinei de nord.

Speranţa românilor, a soldatului român a fost, în oprirea înaintării ruseşti pe teritoriul României prin preconizata debarcare a trupelor aliate în Balcani, cu înaintarea pe direcţia nord, direcţie pe care se afla şi România. În aceste condiţii nu ar fi mai existat  Frontul Iaşi-Chişinău, iar România nu ar mai fi fost nevoită să poarte lupte îndelungate cu armatele ruseşti, şi nu ar mai fi intrat sub acel blestemat procent de 90% influenţă/ocupaţie sovietică. Nu a fost aşa. Anglo-americani, după cum bine se cunoaşte, au debarcat în Franţa, deschizând cel de-al doilea front, nu în sudul (Balcani), ci în vestul Europei. Consecinţele pentru România sunt cunoscute: lupte îndelungat pe aşa-numitul front din Moldova, şi ocuparea României în cele din urmă de către Aliaţi (a se citi URSS).

În 20 august 1944 a fost declanşat năprasnicul atac al armatei ruse cu 90 de divizi de infanterie şi 1750 avioane, soldându-se cu ruperea frontului din Moldova în zona Iaşi. Copleşită, armata română, nesprijinită eficient de trupele germane, a cedat. Aceasta şi pe fondul evenimentelor ce se pregăteau privind ieşirea României din războiul dus alături de Germania. Nu excludem sabotaje, saturaţia de război, speranţa într-o ieşire onorabilă din acel război, fie şi prin întoarcerea  armelor împotriva fostului aliat. Atunci se vorbea mai mult cu înţelesul Aliaţi, adică anglo-americanii plus  URSS, decât despre ocupaţia rusă.

Spicuind din numeroasele mărturii „de la faţa locului”, privitoare la rezistenţa românească, am reţinut câteva exemple edificatoare. Astfel, în ziua de 23 aprilie s-au purtat lupte puternice în zona Răuceşti, Târgu Neamţ. Rezultatul a fost acela că românii, cu sacrificii mari au stăvilit asaltul încercat de armatele sovietice. Monumentul ridicat în anii din urmă la Răuceşti, dă dimensiunea reală a acelor confruntări din care desprindem rezistenţa eroică a armatei române, sprijinită de localnici.

Abordând pe larg confruntarea militară sovieto-română din zona Târgu Neamţ, Dumitru Stan evidenţiază, în cartea sa, Război blestemat, puterea de voinţă a armatei române. Autorul amintit subliniază: „Nu numai că trupele sovietice au fost ţinute în loc, dar în numeroase rânduri au fost nevoite să se retragă temporar, pentru a-şi relua insistent ofensiva …”[5].  Numai în luptele de pe valea Culeşa din aceeaşi zonă – scrie D. Stan – au căzut aproape 14 000 de militari, din care 10 000 ruşi şi 4 000 români[6]. Acest aspect dă dimensiunea doar a unei bătălii; altele au fost la fel de dure. Rezistenţa românească din zona Târgu Neamţ a durat până la 23  august 1944, când România a ieşit din războiul dus alături de Germania, alăturându-se Coaliţiei anglo-ruso-americane.    De asemenea, tot în aprilie, pe data de 26,  o divizie sovietică, sprijinită de numeroase care de luptă şi avioane de asalt, după o puternică pregătire de  artilerie, a încercat să  pătrundă în pădurea de lângă şoseaua  Iaşi-Horleşti-Tăuteşti. A fost o luptă „extrem de înverşunată şi strânsă”, atacul rusesc fiind respins.

O consemnare din ziua de 2 iunie confirmă faptul că pe frontul din Moldova „luptele se dau între puternice contigente de blindate, formaţiuni ale ambelor tabere fiind susţinute de aviaţie. Urmărind să arunce trupele ruseşti peste Nistru, comandamentul româno-german a creat în zona Iaşilor o grupare puternică, în componenţa căreia intrau zece divizii, între care patru de tancuri.

Gazetarul francez, Rene Hanin a petrecut  15 zile pe frontul din Moldova, în mijlocul trupelor române, consemnând următoarele pentru ziarul parizian „Le Matin”: „Două zile de lupte înspăimântătoare, în cursul cărora tancurile s-au înfruntat în exploziile grenadelor şi obuzelor, în vreme ce pe cer avioane de vânătoare atacau bombardierele sovietice. Câmpul de luptă oferea un spectacol extraordinar…”[7].

Numeroase alte mărturii conţin ştiri despre intensitatea luptelor şi rezistenţa românească. Adesea se întâlnesc descrieri zguduitoare: „ardea  cerul şi era răscolit pământul. Totul se transformase într-un infern. Moartea-i pretutindeni…”. Aşa a fost pe întreaga lungime a frontului din Moldova, din primăvara şi  vara anului 1944. Redând cu fidelitate realităţile de pe frontul amintit, ziarul bucureştean „Curentul” din 17 mai 1944 îndemna la rezistenţă, scriind: „Fărădelegile bolşevice nu ne descurajează, ci ne îndârjeşte şi mai mult, ne încleştează mâna pe arme şi mai tare, în hotărârea de a nu ne îngădui tihnă până nu le vom smulge din ghiare pământul cotropit, până nu vom zvârli peste hotarele străbune vrăjmaşul de moarte din Răsărit”.

Pe linia întregului front, de la Cernăuţi la Marea Neagră, rezistenţa a fost aceeaşi. La 18 august 1944, trupele române au respins un atac masiv lângă Tighina, iar pe 19 august s-au dat lupte aprige la sud-vest de Tighina şi în regiunea Iaşi – consemnează acelaşi Dumitru Stan – valorificând mărturii documentare de necontestat[8].

Fiindcă s-a întâmplat, din nefericire, ca ocupaţia sovietică în România să fie socotită pe nedrept eliberatoare, adevărul istoric a cunoscut o transfigurare flagrantă, potrivit voinţei ocupantului. Reconstituirea adevărului în acest caz este o îndatorire pe cât de necesară, pe atâta de urgentă a istoriografiei româneşti. ”Lovitura de stat de la 23 august-apreciază istoricul Gh. Buzatu- a însemnat, pentru cei care au pregătit-o, un fel de act al voinţei naţionale. Dar nu şi pentru întreg poporul român” – conchide istoricul ieşean.

Cinci luni de lupte permanente pe un front de aproape 300 de kilometri dovedeşte o aprigă rezistenţă şi dăruire în luptă. Pierderea acestei bătălii nu scade cu nimic din importanţa şi dimensiunea sacrificiilor armatei române, care la fel ca şi în vara lui 1917 a dovedit spirit de sacrificiu în războiul de apărare din anul 1944.
Amintitele confruntări militare au lăsat în urma lor pagube uriaşe, precum şi suferinţe umane greu de descris. În cele 15 judeţe ale Moldovei s-a înregistrat distrugerea completă a peste 22 000 de case dintre care cele mai mari pierderi le-a avut judeţele: Baia-7602; Iaşi-6323; Suceava-2424; Rădăuţi-1665. În restul judeţelor, cifra locuinţelor distruse oscilează între, trei-Tecuci şi 925-Roman. Oraşele Fălticeni şi Paşcani au fost complet distruse; Iaşul- peste 50%; localităţi rurale „rase” de pe suprafaţa pământului[9].

Un exemplu edificator privind dezastrul din Moldova îl reprezintă situaţia comunei Popricani. Redăm dintru-un memoriu al primăriei, adresat primului –ministru, în februarie 1946: „Comuna Popricani, cu toate satele pendinte, în număr de şase, a fost timp de cinci luni teatrul operaţiunilor de război. Din frumosul sat Popricani  nu a rămas o singură casă (subl. în orig.), care cel puţin prin reparaţie să poată fi locuită. Totul a fost ras (subl. în orig.) de pe pământ; astfel că la reîntoarcerea locuitorilor din refugiu, cu greu s-a putut delimita hotarele ce le-au avut gospodăriile înainte de război…”[10].

Concluzionând, susţinem că prăbuşirea frontului Iaşi-Chişinău, la 20 august 1944, nu s-a datorat lipsei de voinţă sau incapacităţii armatei române, ci dezastrul produs a fost urmarea manevrelor politico – diplomatice din interiorul şi din afara României, socotite ca o necesitate pentru „salvarea” statului român. Totodată trebuie luat în calcul şi faptul, amintit deja, că Sovieticii „au apreciat la justa ei valoare importanţa frontului din Moldova şi Basarabia, precum şi însemnătatea strategică a bătăliei ce se va da aici, de aceea Comandamentul sovietic a sporit la maximum puterea de luptă a forţelor sale din sectorul de atac…  Ofensiva din 20 august  s-a efectuat cu o masă de artilerie şi de tancuri excepţională, una din  cele mai mari concentrări  de foc ce s-au realizat vreodată în acest război”[11].

Că au existat şi manifestări de  trădare ale elementelor comuniste din interior,  este adevărat, dar ele nu au avut o dimensiune hotărâtoare. Lucru ştiut, evoluţia nefavorabilă României s-a datorat mersului general al evenimentelor, controlate de marile puteri SUA şi Anglia, care, cu prea mare uşurinţă, au sprijinit excesiv voinţa acaparatoare, expansionistă a URSS.

Rezultatele  se cunosc acum, după aproape şapte  decenii, în care o parte a Europei de răsărit a stat sub dominaţie exclusiv sovietică vreme de  45 de ani.

 

Consecințe ale războiului pe teritoriul Moldovei:                                                        

 

Tragedia evacuărilor

Prin forța împrejurărilor, poporul român a cunoscut, nu de puține ori, amărăciunea evacuărilor, dintr-o parte în alta a țării. Numeroasele războaie de cotropire ce s-au revărsat nemilos asupra teritoriului românesc, din cele mai vechi timpuri, au adus cu ele groaza  și retragerea inevitabilă a populației din calea invadatorilor, ca apoi aceasta să revină la  locurie de baștină pentru a reface distrugerile lăsate de cotropitor.

În timpul celor două războaie mondiale, evacuările pentru români au constituit părți importante ale sistemului operațional de stat și militar. Din nefericire, în ambele cazuri România avea să îndure povara grea a refugiului. La numai 24, respectiv 28 ani de la retragerea din sud, sud-vestul țării în Moldova (1916-1917), fenomentul s-a repetat în sens invers, când populația de la est de Carpați a fost aceea care a trebuit să ia cale  pribegiei în sud și sud-vestul țării. Mai întăi refugiul din vara anului 1940 a populației din Basarabia și Bucovina, ca urmare a invaziei armatelor URSS, aspect asupra căruia nu insistăm acum, și o a doua operațiune de evacuare, cea din anul 1944.

O nouă și puternică ofensivă sovietică pe frontul de răsărit a fost declanșată în adoua jumătate a lunii decembrie 1943. Succesele înregistrate de aceasta au făcut ca ofensiva începută să continue, și în luna următoare: ianuarie, februarie și martie 1944. În acele împrejurări, teritoriul României a fost expus confruntărilor militare, frontul stabilindu-se la est de Carpați pe aliniamentul arătat mai sus. Stabilirea frontului pe teritoriul Moldovei a determinat masive evacuări ale populației, dar și de bunuri materiale; întreprinderi, instituiții cu inventarul lor , din zona de operații militare.

Privite sub aspectul desfășurării operațiunilor de luptă, acestea au fost dramatice și costisitoare pentru Moldova și întreaga Românie. Adevăriri necesare cunoașterii atunci când evaluăm momente din istoria noastră națională.

 

R E Z U M A T

 

 

Lucrarea  abordează un subiect neglijat de istoriografia românească,  capitol peste care s-a trecut cu multă uşurinţă. Este vorba despre un segment de timp şi spaţiu din vremea celui de-al doilea război mondial, respectiv Frontul germano- sovietic din estul Europei.

În ofensiva din anul 1943 – începutul anului 1944, armata URSS a pătruns  pe teritoriul  României. Înaintarea sovietică a fost oprită pe un aliniament care se desfăşura din nordul României, începând cu vestul oraşului Cernăuţi, trecea pe la vest de Rădăuţi şi Suceava; afecta oraşele Fălticeni, Paşcani şi Iaşi, derulându-se mai departe spre râul Nistru, la nord de Chişinău, prelungindu-se pe malul stâng al Nistrului până la vărsarea în Marea Neagră.

Acest segment de front (de circa 300 km) de pe teritoriul României, făcea parte din marele Front de Răsărit ce cuprindea distanţa de la Marea Baltică în nord, până la Marea Neagră în sud.

Lucrarea subliniază rezistenţa armatei române timp de cinci luni, în faţa invaziei sovietice. Se insistă pe luptele aprige ce s-au desfăşurat, timp de cinci luni pe aliniamentul enunţat, şi intrat în analele istoriei cu denumirea restrânsă de Frontul Iaşi-Chişinău.

Sunt, de asemenea, înserate date privitoare la concentrarea masivă de forţe militare, de ambele părţi, ceea ce pune în evidenţă importanţa strategică deosebită a Frontului Iaşi-Chişinău din 1944.

În conţinutul lucrării sunt cuprinse  şi momente dramatice privitoare la dezastrul produs pentru aşezările din această parte a României, ca urmare a puternicilor confruntări militare desfăşurate din martie până în august 1944.

Finalul acelei rezistenţe româneşti, îndârjite nu a fost unul fericit din cauză că armata rusă, sprijinită moral de alianţa URSS-SUA-Anglia, a reuşit să înfrângă rezistenţa românească în zona Iaşi, printr-o ofensivă deosebit de puternică, conjugată şi cu pregătirile de la Bucureşti privitoare la lovitura de stat din 23 august 1944.

 

 

 

 

                                                                   _   /// _  

[1]  Pe larg, Constantin Cloşcă, România în infernul marii conflagraţii, Edit. Sedcom Libris, Iaşi, 1997, pp. 53-108.

[2]  Antosiak Alexei,  Lupta pentru libertatea României, Chişinău, 1995, pp. 68-70.

[3]  Const. Kiriţescu, România în al doilea război mondial, vol. II, Bucureşti, 1996, p. 180.

[4] Ap. Ioan Scurtu şi Const. Hlihor, Complot împotriva României, Edit. Academiei de înalte studii militare, Bucureşti 1994, p. 140

[5] Dumitru Stan,  Război blestemat, Edit. Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ 2009, p. 172.

[6] Ap. Ibidem, p. 176

[7] Însemnări din data de 19 iulie 1944.

[8] Dumitru Stan, op. cit., p. 184

[9]  Pe larg, Const. Cloşcă, România în infernul marii Conflagraţii. pp. 108-120.

[10] Ibidem, p.114. [10] Dumitru Stan, op. cit., p. 184

[10] Pe larg, Const. Cloşcă, România în infernul marii Conflagraţii. pp. 108-120.

 

[11] Constantin Kiriţescu, op. cit. , vol. II, p.179. A se vedea şi Florin Constantiniu şi colab. România în război, 1941-1945.

Revista indexata EBSCO