Nov 16, 2018

Posted by in Ex libris

Theodor CODREANU – Cercul vieții și al morții

Personalitate complexă, „accentuată” (după psihometria culturală modernă), Aura Christi este, între scriitoarele contemporane, o veritabilă „singularitate canonică”, la nivelul individualităţii artistice, pentru ca, în plan naţional, să atingă acea unitate în diversitate la care aspira Mircea Vulcănescu după Marea Unire, eveniment istoric ce adunase între noile graniţe politice particularităţile diverselor provincii care se întîlneau, pentru prima oară, într-un singur stat naţional. În 1934, în amplul eseu Generaţie, Mircea Vulcănescu sublinia necesitatea sincronizării interioare, la nivel spiritual, a diversităţilor culturale sedimentate, în sute de ani, ale românilor trăitori în state diferite: „Dacă tineretul acestei ţări nu reuşeşte ca, în această generaţie, să reducă idealurile omeneşti centrifugale ale Românilor din diferite colţuri ale ţării, într-un singur chip al omului românesc, în care să se recunoască Românii de pretutindeni, ca într-un bun al lor; dacă tipul omului rusesc, dostoyewskian şi tolstoian al basarabenilor şi omul latino-kantian al ardelenilor nu reuşeşte să dea o sinteză vie cu omul bizantin din Vechiul Regat, sinteză în care tendinţele centrifugale să nu se mai regăsească decît ca ispite de universalizare ale aceluiaş om al lui Eminescu şi al lui Creangă, – unitatea politică a acestui neam, care în clipa în care îşi dă mîinile nu se mai recunoaşte – mi se pare ameninţată”[1].

Temerile lui Mircea Vulcănescu se vor dovedi încă actuale după o sută de ani de la Marea Unire politică, tendinţele centrifugale ale unor forme culturale pe care le credeam demult istoricizate, reapărînd, după 1989, prin doctrine precum moldovenismul panslavist, în Basarabia, sau refacerea unei fantomatice Mitteleurope, în spaţiul vestic. În această ţesătură spirituală şi politică extrem de complicată, apariţia Aurei Christi în literatura de azi mi se pare demnă de a fi remarcată chiar prin prisma vizionarismului vulcănescian. Destinul ei începe cu descinderea la Bucureşti (în 1993, cînd şi-a redobîndit şi cetăţenia română), dintr-o Basarabie tot mai mult slavizată, încît omul românesc tradiţional a devenit din ce în ce mai puţin vizibil, pomenindu-se, incredibil, minoritar, deşi continuă să fie majoritar! Şi ce destin fericit, mai departe: în inima României, întîlneşte pe un ardelean de geniu, Nicolae Breban, profund ancorat în umanitatea latino-kantiană trecută prin Friedrich Nietzsche. Şi, de ţinut minte pe Vulcănescu, Aura Christi aducea cu dînsa pe omul dostoyewskian şi tolstoian al basarabenilor trecuţi prin chemarea de universalizare centripetă a omului românesc întrupat de Eminescu şi Creangă. Într-adevăr, marea salvare a Aurei Christi în sînul generaţiei sale, tot mai mult îndoctrinate corect politic, cu ameninţarea de a pierde arheitatea naţională arhitecturată de Eminescu, se datorează sintezei naţionale coagulate în jurul revistei „Contemporanul”, ethos de regăsit, astăzi, la tot mai puţine reviste de prestigiu istoric, între excepţiile fericite fiind şi cea mai longevivă revistă românească, „Convorbiri literare”. Cine citeşte cărţile Aurei Christi, de la poezie şi proză, pînă la eseistică şi jurnalism, nu poate să nu constate că modelele ei tutelare sînt Dostoievski, Nietzsche şi Eminescu, ultimul dîndu-i conştiinţa naţională şi profunda receptare muzicală a lumii nu atît prin auz, cît prin privirea de esenţă ontologică: la început a fost ochiul, este crezul genezei sale, în romanul Cercul sălbatic.

Acest roman straniu mi se pare a fi sinteza întregii opere a Aurei Christi, un roman al suferinţei ridicate la nivel cosmic/ontologic, închizînd în sine, eminescian, viaţă şi moarte: „Doi mari creatori ai lumii – unul de origine slavă, Dostoievski, iar celălalt, un neamţ pursînge, un fiu de preot, Nietzsche – elogiază suferinţa.”[2] Deşi Eminescu pare omis din ecuaţie, autoarea urmează rădăcinile arheice eminesciene, suferinţa învietoare a iubirii: „Căci te iubeam cu ochi păgîni/ Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrîni/ Părinţii din părinţi.” Se poate spune că, într-un anume fel, Aura Christi încearcă să extindă, în peste 400 de pagini, versurile din Odă (în metru antic): „Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce…/ Pîn-în fund băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare”. Sinteza răsăriteană dostoievskiană cu cea apuseană nietzscheană face şi obiectul celui mai important eseu filosofic şi estetic al Aurei Christi: Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (2013, 2017). Cu mult mai grea trebuia să se dovedească sarcina de a pune în arhitectură narativă problema atroce şi mîntuitoare a suferinţei, oricînd fiind pîndită de ispita sentimentalismului melodramatic al vechilor romane de tradiţie romantică. Subterana dostoievskiană şi kynismul nietzschean, avînd în vecinătatea directă asprimea stilistică a cărţilor lui Nicolae Breban, au „produs” chiar o romancieră, iar nu doar o exersată povestitoare, cum sînt ispitiţi a fi cei mai mulţi dintre prozatorii noştri. (Remarcă a lui Radu Aldulescu: prozatori/povestitori sînt mulţi, romancieri foarte puţini). Aura Christi are ştiinţa tehnicilor narative moderne, suprapunînd abil diverse planuri diegetice pe care le tratează „transdisciplinar”, ca diferite niveluri de Realitate, noutate care o diferenţiază de naratologia romanului realist din ultimele două secole, sporind strategiile ambiguităţii despre care s-au scris multe studii de felul celor ale lui William Empson (Şapte tipuri de ambiguitate, 1930). Cercul sălbatic are şi inflexiuni eseistice, de metaroman, dezvăluind o estetică transmodernă a unui univers care se creează din logosul scriitorului: „Realitatea există pe măsură ce o creezi; restul nu-i decît nălucire, prefigurare sau mai exact un soi de pre-realitate, aptă de a crea realitatea adevărată, cea substanţială, singura care există şi contează cu adevărat.”[3] Se evită, astfel, sofistica postmodernă a inexistenţei adevărului dedusă, abuziv, din celebra afirmaţie a lui Nietzsche că nu există fapte, ci doar interpretări. Între Dostoievski şi Nietzsche, Aura Christi regăseşte calea eminesciană şi hristică a adevărului substanţial, la care făcea trimitere şi Camil Petrescu, pe urmele lui Eminescu: „Archaeus este singura realitate pe lume”. Poetul nostru îl va numi şi substanţa imaterială din univers. Accesul la această realitate, argumentează Aura Christi, prin destinul personajelor din Cercul sălbatic, nu e posibil decît prin suferinţă, chintesenţa vieţii şi a morţii învietoare. E o întoarcere la crucificarea golgotică, total străină ethosului postmodern al generaţiei sale, ethos fundat pe un mistificator divertisment sans rivages, după cum atrăgea atenţia, încă din 1987, filosoful francez Alain Finkielkraut, confirmat, cu îngrijorare, de un Mario Vargas Llosa, în recenta sa carte Civilizaţia spectacolului (vezi versiunea românească de la Humanitas, 2017).

Aura Christi foloseşte, într-un mod absolut ingenios tehnica rebreniană a romanului rotund, atît din punct de vedere compoziţional, cît, mai ales, dîndu-i o perspectivă inedită, modernă, la nivel ontologic, simbolul central fiind cercul Sfintei Treimi, aşa cum l-a întrevăzut în capodopera sa Andrei Rubliov, (Icoana Sfintei Treimi, 1410), devenită laitmotiv în întregul roman al autoarei, pornind chiar de la titlu. Cartea începe cu întîlnirea pasivă a protagonistei Diana Belinski, studenta de la Politehnică, cu moartea brutală a Vladei, fiica artistului plastic Silviu Vilavici, aflată, la Neptun, împreună cu prietenii de-o vîrstă Lara Hrenciuc şi Dany Strungaru, răsfăţat fecior de ministru. Cazul este preluat de căpitanul Viorel Munteanu, iubitul întîmplător al Dianei, acesta fiind un bărbat căsătorit, înstrăinat de nevastă. Întrebată de Sophie de ce a ales un poliţist, pe deasupra şi însurat, Diana nu ştie ce să răspundă, singura posibilă explicaţie fiind că acesta era un poliţist atipic, care-l prefera pe Dostoievski, cel al subteranei şi cel din Crimă şi pedeapsă. Căpitanul are bănuiala că moartea Vladei a fost provocată de invidia „amicilor”, cum, de altfel, va confirma şi ultimul prieten adevărat al fetei, Titi Dumitrescu: Vlada îl iubea pe Dany, dar acesta o înşelase cu Lara, ambii fiind vinovaţi de zdrobirea fetei de stîncile de pe malul mării de la Neptun. Viorel Munteanu se vede însă nevoit să închidă cazul din lipsă de probe. Numeroase pagini vor surprinde, în schimb, prăbuşirea sufletească a familiei Vilavici, cea mai afectată fiind Ludmila, soţia pictorului, pe cînd acesta trece drept nepăsător mai ales în ochii fiicei sale de doisprezece ani, Aida, de vreme ce nimic nu-l poate smulge de la creaţie, pretinzînd că destinul său este să-şi urmeze vocaţia. În realitate, Marele urs era poate mai răvăşit decît toţi, suferinţa convertindu-se în creaţie. Vilavici seamănă, din acest punct de vedere, cu arhitectul Ioanide din romanul călinescian, cel care, în plină oroare a conflagraţiei mondiale muncea „imperturbabil” la zidirea de biserici. Aida se-ntîlneşte, în finalul cărţii, cu Diana, trecută existenţial, la rîndu-i, prin experienţa cercului sălbatic, la întoarcerea în capitală, cele două devenind prietene sub semnul memoriei morţii Vladei. Aida descoperă uimită cît de mult seamănă Diana cu Vlada, ea însăşi intrînd în cercul fiinţei, ca al treilea înger alături de Vlada şi Diana. Marele urs, arhetip al artistului, de altă factură decît călugărul Semion, care a reprodus cu atîta măiestrie capodopera lui Rubliov, promite Aidei miezul divin al lubeniţei din care gustase dulceaţa cerului şi Vlada.

De fapt, axa cercului sălbatic al întregului roman este Diana, numele străvechi al zeiţei antice, trăitoare, la început, în cercul strîmt de rezonanţă eminesciană, fără credinţă în Dumnezeu. Marele urs însuşi distinge, în faţa Aidei, „cercul strîmt al celor lumeşti” de cercul sălbatic, al suferinţei, „visînd la lumi ce nu există”, după mărturia cunoscută a lui Eminescu[4]. Cercul Sfintei Treimi rublioviene, al armoniei supreme, este cercul hyperionic, structurat în romanul Aurei Christi în trei niveluri de Realitate: primul, cel livresc alcătuit din treimea Dostoievski, Nietzsche, Eminescu, al doilea, al celor trei fete-femei (Diana este numită fata-femeie): Vlada, Diana, Aida, ambele aceste cercuri tutelate de ochiul cel mare, divin al celor trei îngeri din icoana lui Andrei Rubliov. În acest mod, cercul treimic al Aurei Christi dă şi o replică celor care acuză creştinismul că este o religie strict patriarhală. Autoarea face observaţia că Sfîntul Duh în arameica vorbită de Iisus era cuvînt de genul feminin: „Cercuri. Cercuri. Cercuri. Perfecţiunea, ca o boare ce te cuprinde cu blîndeţe şi te eliberează, îţi dă drumul schimbat: eşti parcă alt om, unul nou, surprins de triumful, ce urcă timid în afara trupului, de a păşi pe terenuri alte dăţi necunoscute. Cum să nu jubilezi şi să nu te bucuri?”[5] Secretul schimbării la faţă, al îndumnezeirii, „e să fii ferecat într-un cerc, ca făpturile din dumnezeiasca icoană. Doar că trebuie să ai un sprijin. O legătură cu lumea de sus, pe care Diana n-o avea. Se ruga rareori. De aceea era uimită de ceea ce i se întîmpla.”[6] Şi asta în ciuda faptului că, în copilărie şi adolescenţă, îi mărturiseşte ea părintelui Inochentie, întîlnit la Mănăstirea spre care o duseseră paşii atunci cînd s-a refugiat la Pensiunea „Vulcan” de pe malul Oltului, crescuse, avînd la cap, atîrnată de perete, o copie a icoanei lui Rubliov. Or, intrînd în mănăstire, descoperise minunata copie a călugărului Semion.

Diana trăise pînă atunci sub spectrul raţionalismului modern, în cercul strîmt, amintindu-şi acum spusa unui personaj din Crimă şi pedeapsă că „Raţiunea este sclavul pasiunii”, că „Excesul de raţiune naşte monştri”[7]. Interesant că titlul celebrei gravuri a lui Goya a fost vreme îndelungată răstălmăcit în favoarea raţiunii: Somnul raţiunii naşte monştri. Corectura a făcut-o Vintilă Horia, foarte bun cunoscător al limbii spaniole: nu somnul raţiunii, ci visarea/visătoria raţiunii naşte monştri, visarea luînd chipul utopiilor monstruoase de felul comunismului. Nu ştiu dacă Aura Christi a cunoscut această interpretare realistă a lui Vintilă Horia a cugetării lui Goya, dar ea merge intuitiv către o asemenea soluţie. Este şi drama existenţială a eroinei Diana care descoperă că singura cale a ieşirii din păcatul excesului de raţiune este suferinţa, suferinţa pe care contemporanii postmodenişti o resping în numele secularismului raţionalist şi al civilizaţiei spectacolului.

Intrarea în „cercul sălbatic” urmează celebrul îndemn al Sfîntului Augustin: Iubeşte şi fă ce vrei, vehiculat laitmotivic de Sophie Călugăreanu. A te încerca eminescian înseamnă a merge în linia cercului, a adevărului: „Di mergea în cerc./ Închidea un cerc, apoi deschidea altul…/…/ Cercul… sălbatic./…/ În centrul de foc al căruia era ea, Di. Minunata. Cruda Di. Cu ochii albaştri. Incredibil de albaştri./ Femeia-fată./ Cea lipsită de apărare./ Cea care slăvea suferinţa şi vina de a fi vie./ Vina de a fi.”[8] Singura fiinţă îngăduită de călugărul Semion pe tărîmul interzis celor din „cercul strîmt”. Brutalizată, violată, însîngerată de omul-animal din mercedes, Diana e salvată şi îngrijită la Mănăstire de călugăr, supravieţuind chiar prin suferinţă, ştiindu-se plină de păcate: „Atîta vreme cît suferi, exişti, simţi cu adevărat: eşti viu… pînă la tremur…, pînă la exasperare. În rest, insule albe, fără personalitate. Fără noimă. Spaţiu gol. Mai gol decît golul. Suferinţa multiplică viul; suferinţa înnobilează viaţa, ceea ce numim astfel.”[9] Şi tot suferinţa deschide ochiul al treilea, cum l-a numit Nicolae Dabija. În roman, devine apanajul ultramioapei Dana: „Ochiul – temelia a toate. Alpha şi omega. Apocalipsa şi geneza. Din obsesia ochiului, dacă ai personalitate în exces – nota bene, nu spun geniu – poţi crea o religie, cu templele ei, accesibile unor aleşi, unde ai avea şansa să te închini în faţa Ochiului, aşa cum alţii îngenunchează în faţa altarelor. Forţa de a lăuda ochiul poate întoarce corăbiile din drum drept spre matca zeilor.”[10] Tocmai un asemenea ochi e „cuprins de-adînca sete a formelor perfecte”, trimitere intertextuală la Eminescu, cel din Icoană şi privaz. Ceea ce instituie, tot pe urmele poetului, un nou canon al frumuseţii, dincolo de estetica tradiţională, clasică, a proporţiilor de forme. Eminescu rectificase esenţial canonul estetic: : „S-a zis de mult că frumuseţea consistă în proporţia de forme. Nimărui (s.n.) nu i-a venit în minte că consistă în proporţia de mişcări şi, cu toate acestea, asta e adevărata frumuseţe. Frumuseţi moarte sînt cele cu proporţie de forme, frumuseţi vii cele cu proporţie de mişcări. E evident că această proporţie de mişcare unde nimic nu e prea întins, nici prea flasc, e o stare de echilibru – fericirea”[11]. Aşa descoperise Eminescu faptul că frumuseţea adevărată e necorporală (vezi povestea frumoasei fără corp), că frumuseţea codrului stă în proporţie de mişcări (legănare „fără ploaie, fără vînt”) etc., legănare tainică, precum în somn[12], legănare nevăzută a iubirii florilor, cum va spune Rilke: „Noi nu iubim ca florile”, alt laitmotiv al romanului Aurei Christi. Diana, ai căror ochi „incredibili de albaştri” sînt, de fapt, ochiul al treilea (privirea privirilor), stătea ore întregi pe malul Oltului, „zgîindu-se la felul în care şerpuia apa”, spre a-i surprinde frumuseţea, proporţia de mişcări: „Era fascinată de acest univers fluid, unduindu-se, luînd forme de nedescris. Şedea ore întregi uitîndu-se în gol; şi pentru ca timpul să prindă substanţă, zicea, îşi propunea să descrie ce vede, ce aude, ce atinge cu mîinile sau cu privirea privirilor. Ceea ce încep să descriu, prinde fiinţă, zicea, naşte realitate. Dacă descriu, sînt vie; lucrurile atinse cu verbe sau substantive, în timp ce sînt iubite, capătă viaţă, substanţă, se transcend cu de la sine putere şi descoperă cîtă veşnicie e aşezată în noi.”[13] Iar această veşnicie este zona de maximă transparenţă a Fiinţei, a lui Dumnezeu, cum va spune Părintele Stăniloae în 1978, în marea sa Dogmatică. Diana priveşte astfel lucrurile: „Da, să laşi totul la un alt nivel al realităţii, pentru că aşa ţi-ai dorit că este cazul… Ce simplu şi transparent şi deschis e totul. Totul e la vedere, existenţa colcăie, indicîndu-ţi atîtea direcţii posibile, atîtea planuri distincte… Ai avea vreun motiv, măcar unul cît e vîrful degetului mic, să renunţi, să nu evadezi într-un alt univers, într-o realitate diferită sau pe un alt palier al acesteia?!”[14]

Aura Christi ne-a dăruit nu o imagine a suferinţei animalice, agonizante, ci una golgotică, spiritualizantă, de imitatio Christi, evitînd speculaţia argumentativă a eseului care ar fi dus-o în tezism. O scriitură complexă, arhitecturată echilibrat, încît spaniolul Héctor Briosos Santos putea conchide îndrituit: „Avem în faţă o artistă bogată în imaginaţie, liberă şi stăpînă pe propria-i artă, o surprinzătoare mistică modernă pe care o salut din Madrid”. Şi: „O urmărim pe scriitoare în zborurile şi prăbuşirile sale, în coşmarurile sale, în capriciile verbale, în căderile în gol. O însoţim în special cînd, asemeni poemului, Nu-i de făcut nimic, împărtăşeşte cu noi nemulţumirea, inerţia, criza, durerea. În acest fel, exclamă: «Geme. Scînceşte. Lasă-te-n bocet»”[15]. Cum romanul Cercul sălbatic, după cum am precizat, mi se pare a fi o sinteză a întregii opere, cuvintele profesorului de la Universitatea madrinenă Alcalá, specialist în baroc, sînt valabile deopotrivă pentru poezia, proza şi eseistica autoarei.

 

 

[1] Mircea Vulcănescu, Generaţie, în „Criterion”, nr. 3/15 noiembrie – 1 decembrie 1934.

[2] Aura Christi, Cercul sălbatic, ediţia a II-a revăzută, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2018, p. 324.

[3] Ibidem, p. 384.

[4] Ibidem, p. 323.

[5] Ibidem, p. 311.

[6] Ibidem, p. 312.

[7] Ibidem, p. 142.

[8] Ibidem, p. 421-422.

[9] Ibidem, p. 396.

[10] Ibidem, p. 356.

[11] M. Eminescu, Opere, XV, Fragmentarium. Addenda ediţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 332.

[12] Aura Christi, op. cit., p. 329.

[13] Ibidem, p. 363-364.

[14] Ibidem, p. 109.

[15] Héctor Briosos, Aura Christi văzută din Spania, „Contemporanul”, nr. 6/iunie 2018.

Revista indexata EBSCO