Nov 20, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Năluca, un roman de Caliopia Tocală

După apariţia simultană a celor trei volume intitulate În captivitate, Simfoniile destinului şi Gemenii, Caliopia Tocală revine pe scena prozei actuale cu un suflu proaspăt şi incitant, propunându-ne, în micromanul Năluca (unul ce promite, în final, o continuare), o ipostaziere la feminin a uneia dintre temele probabil cele mai ,,vânate”, deci şi greu practicabile din literatura română postdecembristă. Dezrădăcinarea forţată a intelectualităţii în perioada regimului comunist prin transbordarea ei de la sat la oraş şi, evident, de la oraş înapoi la sat, căci despre ea este vorba, prin cunoscuta practică a repartiţiilor, în fapt un soi de diabolic exil interior este supusă unei analize lucide, aproape chirurgicale, iar noutatea vine din faptul că tocmai conştiinţa-reflector a acestei realităţi este de gen feminin. Surprinde, în romanul despre care facem vorbire, delimitarea strictă a unei convigătoare identităţi feminine, cea care nu se lasă lezată, viciată de tarele unei societăţi dictatoriale şi opresive, preferând, bovaric şi aproape schizoid, să fugă în magma imaginarului decât să vieţuiască în lumea ostilă a maturităţii cenuşii.

Îndatorat şi temei dublului, microromanul Năluca se bazează pe confesiunea tensionată a tinerei (la început) profesoare Casandra, atrasă de nobila vocaţie a dascălului, dar şi de mirajul unei cariere într-un oraş cultural cum este Iaşul, protretizat de multe ori în scene plastice, cu umor sau duioşie. În scrierile anterioare, Caliopia Tocală urmărea îndeosebi reliefarea acelei dimensiuni tragice a existenţei omului modern, fără a fi neapărat interesată de valenţele cathartice ale acesteia, nuanţă la care nu renunţă nici acum. De această dată, protagonista traversează o serie de metamorfoze care o poartă dinspre copilărie, una marcată de dorinţa continuă a scufundării în ficţiune, a plonjării în propriul abis, spre maturitate, trecând printr-o forţată adaptare la real, pe care însă îl repudiază, considerându-l absurd. Ceea ce trebuie subliniat este meritul autoarei, care reuşeşte să îmbine, pentru a scoate mai bine în evidenţă trăirile acestui eu dominant în naraţiune, procedee specifice modernismului, cum ar fi monologul interior, cu strategii postmoderne, precum fragmentarismul sau pluriperspectivismul, îmbinare ce conferă tensiune, dramatism şi chiar o doză de stranietate neliniştitoare discursului epic.

Un posibil model al acestui tip de proză ar fi Virginia Woolf, excepţionala romancieră care, din Marea Britanie, a produs un val de semnificative mutaţii în întreaga proză a lumii într-o perioadă destul de tulbure a secolului XX. Capacitatea inovativă a acesteia se resimte şi la prozatoarea ieşeană, al cărei discurs literar îşi clarifică semnificaţiile de adâncime prin folosirea tehnicii monologului interior şi a reprezentării fluxului conştiinţei (acel stream of consciousness cu care se impunea odinioară Virginia Woolf). Astfel, un rol decisiv le revine, la nivelul construcţiei textuale, pasajelor subliniate chiar de autoare, evidenţiate tipografic prin folosirea italicelor, în care este ipostaziat eul scindat al protagonistei Casandra, cea care, umilită la propriu de o realitate crudă, atât în perioada regimului comunist, cât şi în deceniile postdecembriste, pare să se refugieze, salvator şi paradoxal, în maladiv: ,,Este evident că fetiţa, care am fost, construia scenarii imaginare, înlocuind în mare parte realitatea, dar nu mi-am explicat niciodată de ce, spre deosebire de ale altor copii, ele erau primejdioase, traumatizante, obilgând mica făptură să stea la pândă continuu. Copilăria a fost pentru ea locul, timpul şi prilejul unei singurătăţi de neimaginat şi ale unui supradimensionat sentiment al pericolului. Lumea înconjurătoare era compusă din formele materiale, atât de multe şi de diverse, ale unui singur conţinut: ameninţarea fiinţei mele” (pp. 70-71). 

Autoarea nu renunţă nici aici la tema bolii, pe care a practicat-o şi în volumele anterioare, doar că de această dată vorbim despre o boală extinsă, un rău pe scară largă, care macină umanul şi distruge, progresiv, toate clasele sociale, începând cu ţăranii, care îşi dau ,,de bună voie”, cum ironic subliniază romanciera, pământul la CAP şi copii la canal sau la facultate, totul în folosul şi pentru progesul patriei… Năluca este şi un text mărturisitor al cruzimii vremurilor prin care protagonista trece, la fel ca eroinele Virginiei Woolf, acoperită (poate chiar protejată) de vălul propriei conştiinţe şi de o anume fragilitate emoţională care, paradoxal, îi conferă putere şi distincţie. De la descrierile cu accente tragi-comice ale vieţii universitare din Iaşul comunist (,,nu m-a surprins când am constatat că era aceeaşi care urmărea din boscheţi cum studentele noastre se sărutau cu tineri africani, arabi, libanezi, dar m-a surprins când pe holul Universităţii, prin faţa uşii pe care scria Facultatea de Drept, Decan, a ieşit o secretară care a spus: am înţeles, doamna decan, şi prin uşa întredeschisă am văzut că bătrânica dintre tufişuri era aceeaşi care instiga şi profera acuzaţii la adresa regimului comunist şi a lui Ceauşescu (…). Se pare că aveau un grafic, în seara următoare pândea prin tufişuri doamna decan de la biologie, ghinionul ei, au recunosctu-o studentele de la chineză” [pp. 82-83]) la înfierarea societăţii româneşti postdecembriste nu era decât un pas, pe care, de altfel, prozatoarea îl face curajos, radiografiind acele aspecte ale realului condamnate să rămână de neclintit, după cum inspirat notează ea la pagina 42 a volumul recent apărut la Editura Timpul: ,,Contradicţiile stau la baza progresului, dar ce te faci când acestea se adună în sufletul unui tânăr aflat în momentul devenirii sale ca individ social, moral, profesional şi descoperă că toate mecanismele pe care se fundamentează relaţiile dintre oameni pe orice palier, social, profesional, matrimonial poartă amprenta compromisurilor şi toate valorile morale, sociale sunt răsturnate: cretinii, bâlbâiţii, handicapaţii urcă uşor treptele sociale şi de acolo persiflează”.

Ea abordează într-un mod inspirat, căci autoasumat, problematica timpului şi a memoriei, ceea ce o determină să nu pună accentul pe intrigă, ci mai degrabă să urmărească reacţiile protagonistei în dezacord cu realul şi mutaţiile pe care acesta le provoacă unei conştiinţe extrem de sensibile, pasionată de literatură şi care se refugiază în lectura unor romancieri canonici precum Dostoievski sau F.S. Fitzgerald ori a absurdului existenţial din piesele lui Eugène Ionesco. Fără îndoială, autoarea dezvoltă aici tehnica fluxului de conştiinţă, dobândită prin impresii subiective diferite, aparţinând însă aceleiaşi persoane, surprinsă în faze temporale diferite. Iată, spre exemplificare, două pasaje care surprind cel dintâi primul moment în care tânăra profesoară este trimisă, la început de carieră, să facă apostolat într-un sătuc uitat de lume (,,Am ajuns la o adresă, o gazdă lăbărţată, cu un rânjet masculin, ce mă analiza ca pe un cal de rasă, dus la târg pentru vânzare, mă cântărea să vadă cât valorez, apoi am fost introdusă într-un viespar, vreo 15 mamaie, care cochetau şi ele pe ultima sută cu catalogul, dornice să afle răspunsuri la întrebări gândite şi negândite. Mă aflam în faţa Curţii Marţiale a mamaielor şi din privirile aruncate pe furiş, una alteia, cu discreţie, înţelesesem că valoram suficient pentru prima evaluare, apoi, îmbrăţişându-mi părinţii, am rămas plângând în faţa blocului în care urma să-mi încep noua mea viaţă, cu un pepene verde în braţe, din grădina noastră, care să-mi îndulcească despărţirea, imagine devenită obsesivă pentru părinţii mei, dar şi pentru mine” [p. 27]), iar cel de-al doilea, degringolada de după decembrie 89, cu toate faliile şi mistificările ei: ,,Când au venit specialiştii şi în inocenţa lor au început să producă vagoane, vapoare şi acum chiar şi vipuri, tatăl faraonilor a scuipat în făclia spiritului românesc şi a zis. de azi, voi veţi fi scursurile Europei, adică veţi recicla tot ce se scurge din Europa, de la carne, la fructe şi de la peşte cu viermi, specii rare, domnule!, la babalâci!”.

Dacă naraţiunea ar rămâne cantonată la acest prim nivel, am avea de-a face cu o relatare subiectivă a unor istorii de viaţă dintr-o Românie fatalmente condamnată la eşec; lucrurile nu stau însă aşa, Casandra se vrea a fi desprinsă dintr-un scenariu iniţiatic, ea refăcând traseul eternei reîntoarceri despre care vorbea Mircea Eliade, interesată de sacralitatea arhetipală a sinelui.

În jurnalul ei, Casandra actualizează stări existențiale străvechi aflate într-un stadiu latent şi reiterează scenarii inițiatice, astfel încât încercările prin care devine conștientă de limitele și de posibilitățile sale  amintesc de experiențe plasate în illo tempore. Inconştientul îi furnizează tiparele pe care experienţa le completează cu datele necesare decriptării universului lăuntric, astfel încât întrezărim, printre rânduri, acea iniţiere simbolică pentru care istoricitatea este doar un pretext. Relaţia cu sacrul este recuperată pe alt plan, prin artă, în scopul reconstruirii propriei fiinţe: ,,răsfoiesc o carte, pică geană pe geană, e linişte, nu aud nimic, nu simt nimic şi mă văd într-un univers paralel, altul decât cel în care trăiam, am senzaţia că zbor, dar sunt şi pe pământ, un fel de ubicuitate, aud un fel de cântec, un murmur ca-n triburile indiene, o muzică destul de monotonă, în limita unei octave grave, cred că e un fel de ceremonie pentru un şaman, aud rostindu-se: şaman… şaman… şaman… imaginile devin mai clare, pe tron e un bărbat foarte bătrând, dar mă identific cu el, îi înţeleg gândurile, îi simt ritmul inimii, parcă am fi siamezi, privirea lui se prelinge în fiinţa mea, ochii, dar mai ales strălucirea din ei îmi pare cunoscută, nu mai ştiu cine şi unde sunt, sunt multe persoane în jur, fără chip, care rostesc abia perceptibil şaman… şaman… şaman…(…) e un fel de identificare cu întreg universul” (pp. 62-63).

Protagonista parcurge volutele existenţiale cu nonşalanţă, trecând peste perioada studenţiei, a iniţierii militare obligatorii, peste marile închipuite iubiri care îşi află începutul şi sfârşitul la ,,balena” studenţească din Copou, peste vizitele medicale obligatorii şi peste bolile închipuite şi neînchipuite, peste anii de început de carieră, peste Cernobâl, Europa Liberă, peste toate formele de manipulare ale prezentului ş.a.m.d., amintindu-ne că cea mai mare temere a sa poate fi, la urma urmelor, şi a noastră. Ancoraţi în cultură, intelectualii de azi, asemeni celor de odinioară pot rata osmoza dintre cele două naturi ce le sunt indispensabile: cea umană și cea prefabricată, erudită.

Revista indexata EBSCO