Nov 16, 2018

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Omul balcanic din Bacău

În cărţile poeţilor contemporani din Bacău, cititorii amatori de poezie, criticii literari, ficţionarii caută, cel mai adesea, pastişe, teme, motive, influenţe, semne bacoviene; lirica lui Ovidiu Genaru, Sergiu Adam, Calistrat Costin, Val Mănescu, Dumitru Brăneanu, George Calcan, Victor Munteanu, Olguța Luncașu Trifan, Dan Bogdan Hanu, Dan Petruşcă este citită, mereu, în orizontul paradigmei Bacovia, al operei strălucitorului genius loci, preferîndu-se, în fond, con­figurarea unui continuum decît o lectură a diferenţelor specifice, căutîndu-se corbii pe cerul întunecat şi gol, zburînd spre abatoare pustii şi cimitire, singurătatea de plumb, ploile nesfârşite, zăpe­zile murdare, surparea în mineral. Nu e mai puţin adevărat că poe­ţii din trei generaţii asumă semnele bacoviene, le folosesc drept relansatori textuali, ca un model productiv, alimentînd acest nivel al receptării cărţilor lor; realitatea poeziei autorilor din orașul lui Bacovia, unde duratele se amestecă şi istoria se tulbură – Bacovia a dat numele oraşului ori Bacăul, pentru a deveni (şi) un topos literar, va fi “selectat” un poet care să-i dea nume în literatură? -, presupune, mai degrabă, o lectură în dublu registru: replierea sub “mantaua” de plumb şi consolidarea stilistică a unei paradigme poetice clasicizate şi, cu o sintagmă (prea bine) cunoscută, despăr­ţirea de Bacovia.

Din această perspectivă, un foarte instructiv “caz” îl reprezintă poezia lui Dan Petruşcă din Poezia îmi stătea pe genunchi (2005), Toate-s cam de pe cînd (2008), Și toate celelalte cuvinte (2011), Oarecum anacronic (2018), în care poeme explicit bacoviene se ascund în cartea de debut; două sînt acestea: “Mai întîi ploua undeva dedesubt/ de zile întregi oraşul era răsturnat/ în octombrie nu mai ştiu în noiembrie/ un cer noroios spart/ într-un loc/ geamul ei respingea lumina/ cu limba scoasă la spectatori/ nu puteam să mai joc/ o comedie finală/ ea bătea aberant din picior/ pe un coridor îngust al memoriei/ nu se puteau împărți/ nişte arbori o stradă comună/ ura selectă/ aduna şobolanii în turme/ mă gîndeam ce-ar fi să găsesc/ un soț pentru o amantă/ de care m-am săturat/ următoarei să-i strecor în ureche otravă/ dulcea­gă aromitoare o moarte penibilă/ în sfîrşit eu altcineva/ în fața unei uşi/ lîngă nişte sandale/ fumînd” (Întors) şi “Se răsturnau în sfîrşit zăpezi/ peste praf în ianuarie după ploi/ în oraş în abatoare/ nu mai era loc/ decît pentru cuvinte decapitate/ mergînd în convoi/ rămîneam cu cerul gol dintr-odată/ fără ziduri împrejur de cetate/ fără armate strălucitoare şi prăzi/ cu o spaimă hipnotizată/ purtat pe umeri eram de vocabule seci/ într-o procesiune solemnă/ vîntul stătea nemişcat/ surd într-un colț al retinei/ stins păduri uriaşe foşneau/ sub pleoape/ ea frumoasă şi moartă/ dispărea înghiţită de nişte imagini/ în tablouri extatică forma ei ardea/ înăuntru dinco­lo de foliculină/ totuşi era o poartă/ foarte de sus dinspre vitra­lii/ cădea o ninsoare/ prima ninsoare ascult-o îi spuneam/ îi stri­gam cu ochii închişi/ clopote-n fulgii de nea dormitează/ oare auzi încercam s-o întreb/ iar cuvintele mi-acopereau gura/ cu tăcere” (Cuvinte în iarnă). De altfel, nici în cele două cărţi de “eseuri aproximative”, Mister şi literatură (2009) şi Semne din cărţi (2013), Dan Petruşcă n-a scris vreun text despre Bacovia, spre care trimite, poate, totuşi, subtitlul volumului din 2013, “simptome, nelinişti, paradoxuri, deriziuni”.

Cam atît cu şi despre Bacovia în literatura lui Dan Petruşcă. Intenţia “despărţirii de Bacovia” e cît se poate de explicită pentru că, iată, poetul se reinventează, încă din prima sa carte, în structura temei balcanismului şi în figura tutelară a omului balcanic: un Don Juan “scălîmb şi le­vantin”, “român sadea” prin Istanbul, “cam grecotei bulgar ori sîrb”, rumegînd “o tăcere uriaşă”, cu prietenii, la o cafea, închinînd versuri “eternei Pena Corcoduşa”, cu “porniri perverse din Le­vant”, în poeme precum Și te iubeam răsăritean, Într-un oraş în mahala, Fulguia în iulie, Făceam icoană să mă-nchin, Trebuia să dorm ferice, Avatar, E dimineaţă e august, Balada studenților cărunți în­chide cercul morţii, erosului şi poeziei înseşi, ca în lucrările de nepovestit din ciclul Erotica al lui Mihai Chiuaru care ilustrează toate cărţile de poezie: începutul e aici, într-un poem din Poezia îmi stătea pe genunchi: “Și te iubeam răsăritean/ şi cu sutană de satan/ jucat la zaruri cu un înger/ pe brînci suit în turle sînger/ şi te-adunam floral în cuget/ pîndit de carne şi de muget/ de ţîţe coapse să te scuturi/ de-atîtea zeci de mii de fluturi/ care îmi zboară pe sub pîntec/ lasciv cu zoaie şi descîntec/ şi sudui cînd mă rog în lanţuri/ legat şi leneş prin Bizanţuri/ luat în poală şi în cîrcă/ mult domnişoară şi prea hîrcă/ şi te iubeam răsăritean/ şi cu sutană de satan/ cu ploconeli cu frunţi pe lespezi/ de mine să nu te lepezi/ şi cu biserici în surghiun/ şi cu moschei dormind în scrum/ cu sinagogi prin testament/ lăsate mie pentr-un cent/ din banii lumii cu-mprumut/ cît să o iau de la-nceput/ şi ca un şarpe să mă tîrîi/ şi ca un cîine-apoi să mîrîi/ iar ochiul meu să mă privească/ din scorburi luminînd de iască/ şi braţul să mă zboare-ntruna/ pînă mă soarbe mătrăguna/ picioarele să mă alerge/ pînă ce viermele va mer­ge/ e cercul care nu se-nchide/ decît cu moartea şi cu tine” (Și te iubeam răsăritean).

Într-o altă ordine, despre balca­nism şi omul balcanic s-au scris tot felul de studii şi însemnări, începînd cu G.Călinescu, cu o privire cam de deasupra, care spune că balcanismul e o ipoteză morală, cu “lucruri mărunte” provenind dintr-o Turcie fanariotă sau dintr-un Fanar turcit, continuînd cu Ortega Y Gasset şi Emil Cioran care identifica omul balcanic în ceea ce el numea “omul adamic”, cel care începe totul cu mare entu­ziasm şi nu termină niciodată marile proiecte, pînă la rafinatele studii ale Antoanetei Olteanu (Homo balcanicus) şi Zvetlozan Igor (Homo balcanicus. Omul la răscruce) ori vorbele lui Dan Bitman dintr-un cîntec, Sunt un balcanic. Dar primul ideal-tip al lui homo balcanicus îl face Panait Istrati într-o carte foarte interesantă, Trecut și viitor, publicată în anul 1925, azi, trecută în uitare. Aici se află portretul omului balcanic, creionat de el însuși, în figurile lui Nikos Kazantzakis, golanul grec şi Panait Istrati, golanul român. Ei sunt nişte revoltaţi sau, altfel, încep prin a se revolta, dar sfîrşesc repede în condiţia de rătăcitori nemulţumiţi, oameni care nu îşi găsesc lo­cul. Iată ce spune autorul Chirei Chiralina despre Nikos Kazantzakis, numindu-1 golanul grec: “Cretan dintr-o familie foarte înstărită s-a născut la Heraklion în 1895, singurul băiat între două fete, singura mîndrie a părinţilor săi, oameni simpli, mai ales tatăl, un fel de haiduc grec, taciturn, violent, cu o forţă fizică legendară, care visa să facă din feciorul său un alt mare cretan şi pe care Ni­kos l-a dezamăgit repede căutînd să-şi croiască drum în hăţişul spiritului de care marii cretani habar n-au, spre fericirea sufletului omenesc. Golanul grec este un contemplativ sfios căruia îi place să fie ascultat. El te ascultă cu atenţie deoarece, fiind prietenos, e plin de afecţiune debordantă, foarte idealist, hrana e pentru el un lucru secundar, mort de foame, preferă tot timpul mesei să-ţi vorbească despre antichitate decît să îmbuce dublu. Dacă-1 întrerupi îşi continuă firul vorbelor în gînd iar dacă faci aluzie la sta­rea lui devine un mucalit tragic. Nu despre el este vorba în zicala fiecare grec îşi aşteaptă englezul său, ci de grecul cu mătănii. Golanul nu aşteaptă niciodată această salvare, el este numai spi­rit, nu-i e foame, ci numai sete, sete de a contempla, ceea ce m-a făcut să cred adesea că oamenii ăştia au un al doilea creier în lo­cul stomacului”. Iată şi golanul român pe care Panait Istrati îl găseşte într-un cizmar, Gheorghe Ionescu din Paris: “prietenul meu Gheorghe Ionescu cizmarul din Paris care s-a unit cu Romain Rolland să mă îndemne la scris e cel mai mare golan din cîţi cu­nosc, inepuizabil în tandreţe, neobosit în flecăreala de una de alta, băutor pătimaş care nu trișează o clipă, visător cu mintea înţesată de optimism şi tînăr în ciuda vîrstei pe care şi-o ascun­de ca o femeie. Astea sunt calităţile golanului pe care-l prefer cu condiţia desigur ca să nu devină un mare cizmar cu prăvălie proprie şi care să nu-mi mai facă nazuri cînd îl părăsesc pentru alte orizonturi”. Sunt nişte sentimentali prin excelenţă, spune Istrati despre golanul grec şi cel român, adică, de fapt, despre omul balca­nic, un profesionst al libertăţii cu orice preţ.

Sentimental, băutor pătimaş, visător, neobosit în flecăreala de una de alta, setea de a contem­pla, idealist, povestaş, profesionist al libertăţii cu orice preţ, tandru, delicat, stăpînit de stihiile erosului şi contestaţiei “go­lăneşti”, nevoia mistuitoare a prieteniei, revoltat, sîngele pasio­nal, tînguirea manelei turceşti (dar nu aceea din mahalaua bucureşteană de azi), cafeaua şi narghileaua care te apără de “demonul amiezei”, societatea de tip bazar, deznădejdea, hedonismul, tempera­mentul vulcanic dar şi detaşarea în iubire şi pasiune pentru fru­mos – aproape fiecare dintre aceste defecte/calităţi ale omului balcanic se regăsesc în admirabilul profil poetic al acestuia din poe­zia lui Dan Petruşcă, de la Dezlegare la femei, O grădină de muiere, Să mă mai joc, Zvon din Levant din volumul Toate-s cam de pe cînd, în Balcani, unde “timpul nu trecea de ani”, într-un “parfumat şi trist Bizanţ”, continuând cu Înspre o mie una de nopţi, O întîmpla­re cu rapsod, Avatar, Zvon din Levant, E o propunere de din cartea anului 2011, la petreceri cu şalvari, povestind în aerul aromitor al Levantului, în lenea amiezei ori lăsîndu-se cuprins de erosul pătimaș, pervers, amintind de lirica lui M.R.Paraschivescu şi  George Astaloş, căutînd alte timpuri, cu chipuri mişcîndu-se într-un carusel care nu se mai opreşte ori făcînd, uneori, “propuneri de plic­tis”, cu “sfîntul bețiv şi povestaş” din Oarecum anacronic, visă­tor şi stăpînit de stihia erosului: “Căzut cumva de-a berbeleacul/ prin răsărit pe-aproape veacul/ trist mi-l făceam părea că n-ar/ fi praf din Pera din Fanar/ trăiam prin tîrguri cu fast-food/ cu ea-mbrăcată şi cam nud/ ştiusem nu să mă descurc/ drept lefegiu sau rob la turc/ cu ea în braţe cu un gîde/ la cîţiva pași dar care-mi rîde/ avînd securea-n mîini încît/ simţeam tăişul ei pe gît/ să ies din farmec să scap cum/ cînd latră sînii ei în drum/ şi coapse dulci şi cu duhoare/ juram pe sfinţi că-i fată mare/ o cîntam parc-ar mai fi/ jivină fragedă/ -ntr-o zi/ demult eram printre levenţi/ cu fraţi părinţi indiferenţi/ şi cu-n cercel în lobul stîng/ eram puternic şi nătîng/ băteam Levantu-n lung şi-n lat/ cînd copilandru cînd bărbat / ajuns uituc la pasvangii/ tăiam creştini furam copii/ cu soare-n ape năucit/ credeam că sunt tătar turcit/ un albanez un grecotei/ mă potrivisem din mişei/ din neam grăbit de sarazini/ pe brînci că­deam la muezini/ şi temător pe la muftiu/ bolnav pe moarte totuşi viu/ şi cu plocon pe la imam/ din vreme dat la bairam/ că o simţeam ca un blestem/ pe ea din toate în harem/ apoi întors smerit la cle­rici/ îngenuncheam pe la biserici/ făceam din schit în schit mătă­nii/ din mine alungam dihănii/ şi beat de ea şi de păcate/ trăiam din plin pe jumătate/ reaua jumătate bună/ doar o zi din săptămînă/ jumătatea bună rea/ o ţineam doar pentru ea/ capul meu adus pe tavă/ buzei dulci şi cu otravă/ fără ea nu mă năşteam/ înc-o dată într-un an/ ca s-ajung la Dunăre/ să beau apă tulbure/ şi-un izvor de gheaţă pur/ s-o ating şi s-o înjur/ cînd pe-un scaun de la bar/ geme trupul ei barbar/ şi-n icoană fără lege/ e frumoasă se-nţele- ge/ cum să mint cînd ea mai este/ doar cu mine în poveste/ între ea şi între eu/ stă s-adoarmă Dumnezeu” (Zvon din Levant).

Cu poezia, homo balcanicus are o relație în aceeași cheie:în patimă și plictis, revoltă și contemplare, visare și deznădejde, fie că se întoarce spre timpul aedului, cu poveștile sale despre Agamemnon, Ahile, Briseis, apoi, cu Enkidu şi Diotima, rămasă “fără serviciu”, în nostalgia vremurilor de demult pînă la blugii generaţiei care va fi căzut în proză: starea de gra­ţie a trecutului şi lipsa de semnificare a prezentului, ironic, cu prima, sarcastic, cu cealaltă: “Să te mînjeşti cu simboluri nu e bine/ nici măcar cu cele ivite subit/ în context/ atingi tasta com­puterului dai click pe next/ şi te răstorni într-o/ atît de nouă bizară banală realitate/ îmi zic unde trăieşti în concretul/ fără semnificaţie/ nu mai cauţi nici măcar starea de graţie/ cînd te-ai răsucit din tată în fiu/ din pasăre în ou/ din fluture în crisalidă/ și tot astfel din bătrîn/ într-o femeie gravidă/ din matur în copil/ momentul era dacă nu chiar este/ penibil şi inutil/ fiindcă de mult fugisem de lîngă Parmenide/ să fiu frumos asemenea unor efemeride/ ducîndu-mă plecînd de la serviciu/ să mă scutur să mă umplu de viciu/ şi să nu privesc în zare fără obiect/ să nu înfăptuiesc nicio nuntă/ cu sufletul/ cu intelectul select/ la discotecă la bar la restaurant/ mitocan s-ar spune că eram şi galant/ cînd de ea mai ales şi de ele/ începeam să mă îndepărtez/ de-atunci din ce în ce mai des/ se întîmplă să mor să mă nasc/ fără miez/ ar trebui să nu mai spun niciodată/ despre ea că este/ să rămîn mă întreb sau să ies/ din poveste” (Să rămîn să ies din poveste). Pînă la jurnalul liric al zilelor poetului şi al relaţiei sale problematice cu poe­zia din Oarecum anacronic, consemnînd zile incerte şi mahmure, fără memorie, peticite, în eşecul repetat şi din ratarea succesivă a “marilor” subiecte, Dan Petruşcă s-a (re)construit ca poet în acest autoportret liric din cartea de debut: “Sînt plin de imagini care nu sunt/ în mine cu gheare tremură crunt/ umbra marilor sănii de vid/ mă răscoleşte şi mă deschid/ cîmpii rotitoare îmi curg în auz/ caii nechează prin frunze confuz/ de lemn pescăruşii prin visce­re ţipă/ dinţii din cariu se-nfig în aripă/ mîinile mele spasmodice forme/ vor să cuprindă lumina enorme/ ziua şi noaptea totuna-s şi sure/ stele pe cer încîlcită pădure/ dorm cu capul pe zăpezi de piatră/ din univers un cîine mă latră” (Plin de imagini). Plecînd de aici, poezia lui Dan Petruşcă va fi una a lipsei mesajului pen­tru că, iată, poetul trăieşte în interiorul poeziei, nu vrea şi nici nu poate avea ceea ce se numeşte efect de distanţă: scrie că nu poţi să scrii, strigă Dan Petruşcă în Și toate celelalte cuvinte, căutînd poezia pentru o nouă poveste de dragoste în bibliotecă (“Parşivă imorală incestuoasă/ poezia îmi stătea pe genunchi/ cu brațe înconjurîndu-mă/ de jur-împrejur cu aripi/ zbătîndu-se leneş în faţa oglinzii/ pe umărul meu cu fruntea/ cu părul arzînd/ ea în tot întunericul/ goală/ pe genunchi îmi şedea languroasă/ scîncea ca un prunc/ fiica mea sora mea ai fi zis/ era o măicuţă sfioasă/ în patul unui unchi/ prima dată/ degetele mele/ coborau de pe creştet/ spre buze pe umăr/ pe pîntecul ei în frisoa­ne/ ea mişca pleoape grele mioape/ în ochii mei cu privirea/ de-aproape/ mă minţea mă adormea mă trăia/ parşivă imorală incestuoasă/ poezia” – Poezia îmi stătea pe genunchi) sau pentru polemici privind paradigmele poetice de azi: “Mi-a apărut mai întîi/ în vis, scuipînd într-o parte/ apoi mi-a trimis un e-mail/ cît se poate de ironic şi licenţios/ într-o zi mi-a dat un telefon/ dintr-o biseri­că, în timpul unei/ întruniri, pe cînd tocmai ţinea/ un discurs din amvon/ lăsînd telefonul deschis/ ca să aud rumoarea de după/ cuvintele lui memorabile/ într-o altă zi, în sfîrșit, mi-a apărut/ în faţă, oprindu-mă pe stradă/ mi-a zis: ştii că există/ în Bucu­reşti în locul acela/ un club al studenţilor/ unde pe un perete era / una din poeziile tale/ cam lungă şi cam penibilă/ cu un aer înde­părtat şi cam expirat/ amintind parcă de alţi poeţi/ mi-a spus: la­să naibii dulcegăriile/ şi alte asemenea/ mă privea cu detaşare/ celălălt/ avea un soi de secure în mîna/ şi dintr-odată mi-a tăiat la întîmplare/ ochiul urechea nasul limba/ amintirea unei atingeri cu ea/ celălalt/ mi-a tăiat în două la întîmplare/ chiar ziua în care m-am născut/ şi mi-a mai spus, printre altele: prozaismul/ concretul cotidianul strada cluburile/ înseamnă mult mai mult/ decît blegul tău aer metafizic/ scrie despre cum te tîrăşti la serviciu/ cu autobu­zul, cu tramvaiul, cu taxiul/ scuipă şi priveşte apoi de aproape/ scoate limba, îndură/ bate-le cu palma peste fese/ pe Beatrice, pe Laura/ şi pe toate celelalte femei de care/ pretinzi că ai fost în­drăgostit/ furios bagă mîna sub fusta/ metaforei şi smulge-i desuurile/ ehei, ce ştii tu, mi-a mai spus/ încearcă să scrii despre as­ta/ iar dacă afirmi că nu poţi/ înseamnă că n-ai să scrii nicioda­tă/ poezie” (Celălalt). Celălalt îl învaţă că lumea e expirată, iar solemnitatea începuturilor e definitiv risipită, în distanţa care separă pe Sexy Brăileanca de Diotima, iubirea, ca şi poezia, miroa­se a hoit; omul balcanic, însă, mai caută prima ninsoare de iulie şi poezia “printre picioarele pieţarilor” ori pe terenul viran dintre piaţă şi calea ferată, într-un joc fermecător cu fantasma, ca în antologicul poem Vedeţi auziţi vă întreb.

Într-o caldă prezentare de pe coperta a patra a cărţii de debut, Gheorghe Iorga (pre)vedea în poezie noima viitorului lui Dan Petruşcă; previziunea s-a adeverit, poezia lui Dan Petruşcă fiind o lume (încă) de explorat.

Revista indexata EBSCO