Aura CHRISTI – Ostrovul Învierii
Poveste-i totul
Poveste-i totul, liniştea şi ochii tăi, în
care, fără să vreau, chipul mi l-am uitat
cât ai clipi sau cât ai bate din aripele
cu ancora în veacul celălalt.
Poveste-i aşteptarea ce se aşteaptă
şi răbdarea, şi roua pe înserate
oglindind razele lunii, ce despică
bolta în fâşii, vise, uitări curate.
Mă cauţi, te aştept, uit şi mă pierd
în ochii tăi şi în tăcerea recreând
tot ce-ai uitat să-mi spui, să cânţi,
să taci în umbrele desprinse rând
pe rând de noi, strivite de lumina
luminilor toate, în care-i seară,
dimineaţă, noapte – nu mai ştiu.
Nu ştiu ce-a fost să fie odinioară,
ce este, ce va fi, când îmi las suflarea
în duhul şi respirarea ta ori în himerele
plutind în timp ce ard de colo-colo. Sunt,
eşti. De când e lumea, noi doi emisferele
aceluiaşi suflet suntem: flăcări desprinse
de acelaşi trunchi, raza dumnezeiască
a aceluiaşi ochi, lumină a aceleiaşi priviri,
curgând din matricea de foc, zeiască.
Fragment din romanul în versuri
Ostrovul Învierii
Ostrovul Învierii
Aura Christi
Vina de a fi
Când mă priveşti fără să vezi,
se-ntorc tăcerile-n amiezi
şi zăpuşeala stă ne-nvinsă
la umbra plopului, neatinsă.
Când taci şi murmuri, te-nfiori
şi eşti străin de-atâtea ori,
abisuri dulci se-aud cântând
în duhu-mi alb, cel aşteptând
în liniştea căderii, seara,
în toamna, iarna, primăvara,
care renasc din mâna-mi suplă,
gândind târziu amiaza, după
ce întreb, iarăşi şi iar: să plâng,
să râd? Văd iele dulce legănând
inima-mi sfântă care cântă,
iubeşte, iartă, arde blândă
şi vede totul, totul, totul,
alintă vraja, aşteptarea, focul
şi macul înflorind grădina
şi ucigând vina de-a fi. O, vina…
Fragment din romanul în versuri
Ostrovul Învierii
Ostrovul Învierii
Aura Christi
Adierea
Şi, iarăşi, la început toamna
îşi lasă amprenta în lucruri,
poame, ierburi, gânduri, iele,
oameni… Plângi şi te bucuri…
Şi-o adiere ca dinspre o cu totul
altă lume te ia pe-aripa-i dulce.
O îndoială se strecoară în aerul
de august care în suflet te aduce
şi cu faţa te întoarce spre-o lume
care pare de altundeva venită.
Şi, totuşi, totul e iscat din cerul
dintre coaste – criptă
a viselor prea vii, prea coapte,
precum iubirile şi strugurii târzii.
E-atâta linişte în duh şi în destin
de când mi-ai scris şi vii, şi vii…
Fragment din romanul în versuri
Ostrovul Învierii
Ostrovul Învierii
Aura Christi
Vino şi mă ia departe
Vino şi mă ia departe, du-mă-n
marea-nvolburată. O, stăpâne,
dulce mire, să-ţi aduni trena
cea neagră de pe creasta nopţii
tandre, care vine, vine, vine.
Şi ne va-nfia, în fine, ne va duce
unde vrea, unde vede duhul tău
că e bine în oricine şi că cerul
e în noi, când lumina ta, suspine,
ne mai paşte-n Dumnezeu,
ne alintă, ne descântă şi frumoşi
ne face, iarăşi, şi ne umple-arar
suflarea de un cântec, sfântă boare,
care ne topeşte-ncet, în divina ei
lentoare şi în suflet, în văpaie.
Totul sfânt aici e, Doamne,
totul curge dinspre tine şi ne ţine
pe-o aripă nevăzută decât rar,
care-i lumea ta, lumina
şi tristeţea ta, vecine.
Vino, vino, dulce soare,
leagănă-mi tristeţile
şi iubirea să mi-o legeni, o,
stăpâne-al meu şi frate, tu lumina
mea-nviată, pentru toate vieţile.
Fragment din romanul în versuri
Ostrovul Învierii
Aura Christi
Eu şi vulturoaica
Stăm faţă în faţă: eu şi vulturoaica.
E frig. E frig de-ţi stă inima în loc.
E frig de nu mai cântă nici fazanii.
Nici iepurele meu ruginit nu mai
vine. Nici soarele. Şi tristeţile mele
colorate intens mă ocolesc. Crengile
salciei nu mişcă deloc. Şi mohicanii
melancoliilor stau locului printre
arbori, muguri ezitanţi şi anii
vieţilor mele de departe, undeva
într-un loc discret rămase. Aici,
pe platou, am rămas eu şi pasărea
uriaşă, cu ciocul cât pumnul şi penele
de un portocaliu timid, ca de arici
pregătit pentru luptă. Îi spun că nu
e cazul. Se linişteşte. Îndelung mă
fixează cu intensitate. Are ochi
de reptilă pasărea. Şi eu mă prefac
reuşit că şi ai mei sunt la fel. O întreb
dacă are un iubit. Ea îmi face un semn
spre cuibul ei. Ai pui, zic, şi fac ce fac,
şi mă întorc cu duhul spre ea, pasărea
păsărilor toate, care mă întreabă şi ea
dacă am un iubit şi eu îi răspund fără să
ezit. Pasărea dă înţelegător din cap, ochii
şi-i închide, se roteşte în cercuri în jurul meu
până văd rădăcinile sufletului pretutindeni.
Al cui e sufletul ştiu doar eu. Ştie şi Dumnezeu.
Fragment din romanul în versuri
Ostrovul Învierii