Nov 13, 2018

Posted by in Varia

Aura CHRISTI – Ostrovul Învierii

Poveste-i totul

 

Poveste-i totul, liniştea şi ochii tăi, în

care, fără să vreau, chipul mi l-am uitat

cât ai clipi sau cât ai bate din aripele

cu ancora în veacul celălalt.

 

Poveste-i aşteptarea ce se aşteaptă

şi răbdarea, şi roua pe înserate

oglindind razele lunii, ce despică

bolta în fâşii, vise, uitări curate.

 

Mă cauţi, te aştept, uit şi mă pierd

în ochii tăi şi în tăcerea recreând

tot ce-ai uitat să-mi spui, să cânţi,

să taci în umbrele desprinse rând

 

pe rând de noi, strivite de lumina

luminilor toate, în care-i seară,

dimineaţă, noapte – nu mai ştiu.

Nu ştiu ce-a fost să fie odinioară,

 

ce este, ce va fi, când îmi las suflarea

în duhul şi respirarea ta ori în himerele

plutind în timp ce ard de colo-colo. Sunt,

eşti. De când e lumea, noi doi emisferele

 

aceluiaşi suflet suntem: flăcări desprinse

de acelaşi trunchi, raza dumnezeiască

a aceluiaşi ochi, lumină a aceleiaşi priviri,

curgând din matricea de foc, zeiască.

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

 

Ostrovul Învierii

Aura Christi

Vina de a fi

 

Când mă priveşti fără să vezi,

se-ntorc tăcerile-n amiezi

şi zăpuşeala stă ne-nvinsă

la umbra plopului, neatinsă.

 

Când taci şi murmuri, te-nfiori

şi eşti străin de-atâtea ori,

abisuri dulci se-aud cântând

în duhu-mi alb, cel aşteptând

 

în liniştea căderii, seara,

în toamna, iarna, primăvara,

care renasc din mâna-mi suplă,

gândind târziu amiaza, după

 

ce întreb, iarăşi şi iar: să plâng,

să râd? Văd iele dulce legănând

inima-mi sfântă care cântă,

iubeşte, iartă, arde blândă

 

şi vede totul, totul, totul,

alintă vraja, aşteptarea, focul

şi macul înflorind grădina

şi ucigând vina de-a fi. O, vina…

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

 

 

Ostrovul Învierii

Aura Christi

Adierea

 

 

Şi, iarăşi, la început toamna

îşi lasă amprenta în lucruri,

poame, ierburi, gânduri, iele,

oameni… Plângi şi te bucuri…

 

Şi-o adiere ca dinspre o cu totul

altă lume te ia pe-aripa-i dulce.

O îndoială se strecoară în aerul

de august care în suflet te aduce

 

şi cu faţa te întoarce spre-o lume

care pare de altundeva venită.

Şi, totuşi, totul e iscat din cerul

dintre coaste – criptă

 

a viselor prea vii, prea coapte,

precum iubirile şi strugurii târzii.

E-atâta linişte în duh şi în destin

de când mi-ai scris şi vii, şi vii…

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

 

Ostrovul Învierii

Aura Christi

Vino şi mă ia departe

 

Vino şi mă ia departe, du-mă-n

marea-nvolburată. O, stăpâne,

dulce mire, să-ţi aduni trena

cea neagră de pe creasta nopţii

tandre, care vine, vine, vine.

 

Şi ne va-nfia, în fine, ne va duce

unde vrea, unde vede duhul tău

că e bine în oricine şi că cerul

e în noi, când lumina ta, suspine,

ne mai paşte-n Dumnezeu,

 

ne alintă, ne descântă şi frumoşi

ne face, iarăşi, şi ne umple-arar

suflarea de un cântec, sfântă boare,

care ne topeşte-ncet, în divina ei

lentoare şi în suflet, în văpaie.

 

Totul sfânt aici e, Doamne,

totul curge dinspre tine şi ne ţine

pe-o aripă nevăzută decât rar,

care-i lumea ta, lumina

şi tristeţea ta, vecine.

 

Vino, vino, dulce soare,

leagănă-mi tristeţile

şi iubirea să mi-o legeni, o,

stăpâne-al meu şi frate, tu lumina

mea-nviată, pentru toate vieţile.

 

Fragment din romanul în versuri

 

Ostrovul Învierii

Aura Christi

Eu şi vulturoaica

 

Stăm faţă în faţă: eu şi vulturoaica.

E frig. E frig de-ţi stă inima în loc.

E frig de nu mai cântă nici fazanii.

Nici iepurele meu ruginit nu mai

vine. Nici soarele. Şi tristeţile mele

colorate intens mă ocolesc. Crengile

salciei nu mişcă deloc. Şi mohicanii

 

melancoliilor stau locului printre

arbori, muguri ezitanţi şi anii

vieţilor mele de departe, undeva

într-un loc discret rămase. Aici,

pe platou, am rămas eu şi pasărea

uriaşă, cu ciocul cât pumnul şi penele

de un portocaliu timid, ca de arici

 

pregătit pentru luptă. Îi spun că nu

e cazul. Se linişteşte. Îndelung mă

fixează cu intensitate. Are ochi

de reptilă pasărea. Şi eu mă prefac

reuşit că şi ai mei sunt la fel. O întreb

dacă are un iubit. Ea îmi face un semn

spre cuibul ei. Ai pui, zic, şi fac ce fac,

 

şi mă întorc cu duhul spre ea, pasărea

păsărilor toate, care mă întreabă şi ea

dacă am un iubit şi eu îi răspund fără să

ezit. Pasărea dă înţelegător din cap, ochii

şi-i închide, se roteşte în cercuri în jurul meu

până văd rădăcinile sufletului pretutindeni.

Al cui e sufletul ştiu doar eu. Ştie şi Dumnezeu.

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

Revista indexata EBSCO