Nov 13, 2018

Posted by in Varia

N. SAVA – Curier de ambe sexe

„Bună ziua. Numele meu este Adriana Gava, am 21 de ani și sunt studentă în Constanța la Academia Navală „Mircea cel Bătrân”. M-am născut în Galați la 12 martie 1997. Am absolvit cursurile Colegiului National „Gheorghe Șincai” din București. Îmi place să scriu poezii și proză, lucru pe care l-am descoperit în clasa a 12-a cînd învățam pentru Bacalaureat. În scris îmi găsesc pacea interioară, exteriorizîndu-mă pe hîrtie. Într-o zi ploioasa îmi place să citesc o carte bună alături de o cană de ceai negru. Sper să vă placă ceea ce v-am trimis atașat! Aștept răspunsul dvs.” – Adriana, preocupările tale sînt onorante, dar nu ne-a plăcut în mod deosebit ceea ce ne-ai trimis. Deocamdată.  Dar nu e timpul pierdut. Îți lipsesc lecturile din poezia românească și cea universală. Nu sînt decît jocuri de cuvinte astfel de texte fără fior liric: „am amuțit la auzul/ vorbelor fine/ alunecă-n timpan/ cum se strecoară felinele printre gratii/ un joc hain/ cuvinte pudrate cu praf de pușcă/ pregătite în act a exploda/ – actul de pe scena cu replici spontane”; în alt text: „unghere ale minții/ crime ale ființei/ zori ai lumii/ fumuri de străini/ arme roșii, grele, matinale/ cadre de lumini cu umbriri în stele/ suflete trunchiate-n speranțe calme/ tencuială aruncată pe pereții neființei/ urme albe-nconjurate în căi de oceane/ scufundate-n lacrimi de adâncuri…” – Nu aș afirma că nu ai talent pentru poezie, pentru că te-aș nedreptăți. Sfatul meu e sa te întorci în bibliotecă în iarna asta. Iar mai încolo, abia spre primăvară, să mai revii la noi.

 

„Am trimis și eu un text despre prima iubire (m-am gândit mult până să trimit textul)  cu destul de multe emoții. Cu mulțumiri, Turcu  Roxana (Galați)” – Roxana, pentru un început e bine, dar e cam puțin pentru a putea da un verdict. Dacă ar fi să-ți reproșez ceva la textul trimis e faptul că un subiect atît de generos precum prima iubire e expediat în cîteva rînduri, aproape telegrafic, încît cititorul nu are timp să savureze sentimentele eroilor implicați în idilă. În rest e bine, știi să scrii corect în limba română, ceea ce nu e puțin lucru. Cred că îți lipsesc și ție lecturile. Mai treci pe la noi și cu alte proze.

 

„Bună  ziua. Mă  numesc  Moldovan  Florin  George, sunt  profesor  și  sunt  din  Rodna, jud. Bistrița-Năsăud. Îmi  cer  sincer  iertare  pentru  că   vă  trimit  din  nou  câteva  materiale. Cred  că  ultimele  materiale  nu  v-au  parvenit  căci  nu  am  primit  nici  un  mesaj  de  confirmare. De  aceea  vă  rog  să  mă  iertați  că  îndrăznesc  din  nou. Fac  aceasta  numai  și  numai  din  dorința  de  a  afla  părerea  dumneavoastră. Vă  mulțumesc  mult.” – Florin s-au ajuns scrisorile una cu alta, iar reproșul tău cu privire la lipsa unui răspuns e puțin grăbit. Ți-am răspuns în luna august, iar în acest număr publicăm, așa cum am promis, una din prozele tale. Cît despre versurile trimise acum răspunsul este negativ. Ești prea logoreic și astfel riști să spui, într-adevăr sorescian (dar departe de talentul lui Marin Sorescu), doar banalități: „suntem  atît  de mulți  pe  pămîntul  ăsta/ atît  de  înghesuiți/ cu  atîția  ochi/ cu  atîtea  urechi/ cu  atîtea  guri/ încît/ facem  dragoste  pe  unde  apucăm/ la  răscruci  de  drumuri/ în  rouă/ în  lumină/ prin  poduri  fără  fîn/ pe  pînze  de paianjen/ prin  ungherele  părăsite  ale  cerului/ pe  bănci  și  dușumele/ pe  iarbă  sau  gazon  sintetic/ pe  gresie/ noaptea ori ziua/ ziua  ori noaptea/ în  pauza  de  masă/ în  somn/ ori cînd  servim  o  cafea/ după  o  slujbă  de  duminică sau/ după o  înmormîntare/ suntem  atît  de  mulți/ încît/ facem  dragoste/ în  liniște/ înăbușit/ prelung/ fără prezervativ/ numai  să  putem/ savura/ în  doi/ doar  în  doi/ orgasmul  singurătății.”

 

„Buna ziua. Sînt la început de drum și nu mă las pînă nu reușesc. Aș dori să vă întreb dacă susțineți tinerele talente prin publicarea creatorilor în revista dumneavoastră.  Vă las aferent blogul meu personal unde veți regăsi poeziile mele și veți aprecia dacă merită atenția dumneavoastră. Emanuela Crina Bucur” – Emanuela, dacă vei citi arhiva revistei noastre vei vedea că susținem tinerele talente. Tu ne-ai trimis niște poze cu floricele la care erau anexate astfel de catrene: „Și ce să fac acum dacă-mi ești drag/ Nimic din ce e azi n-am vrut să fie/ Mi-ai devenit salvare dar și iad/ Și te numesc pedeapsă, fericire”; „Aș vrea mâinile tale să-mi atingă trupul/ Pe pietre mărunțite de bucium de apă/ În tăcerea unde doar marea și vântul/ Risipesc plăcerea, cumplită turbată”; „N-ai uitat nopțile în doi/ Tăvăliți prin sudoare și rouă/ Mă gândesc la ele cînd noi/ Tăvălim alte paturi ce plouă”. Pozele sînt frumoase dar textele nu au, din păcate, nici o legătură cu poezia. Cît despre trimiterea la blogul personal…

 

Curierul de ambe sexe este al cititorilor care doresc să se afirme în literatură. Cei care au îndrăzneala să ne convingă că au ceva de spus, cu talent pentru asta, trebuie să ne trimită cîteva texte (poezie, proză, teatru, eseu critic), scrise citeţ, lizibil, cu respectarea normelor gramaticale clasice, pe suport de hîrtie sau electronic (obligatoriu cu diacritice –  TEXTELE FĂRĂ DIACRITICE NU SE PUBLICĂ!)  şi să aştepte un răspuns, care nu va întîrzia foarte mult. Ne interesează şi cîteva date despre autor. Cei ale căror texte ne vor convinge prin originalitate, concizie şi, mai ales, talent literar, vor intra în atenţia noastră, promovîndu-i la “Antologia curierului”. Manuscrisele se pot trimite pe adresa poştală, la sediul redacţiei, sau pe două e-mail-uri, nicu_sava@yahoo.com sau  convlit@mail.dntis.ro. Toate scrisorile îşi vor afla răspuns doar în paginile revistei.

 

 

Antologia curierului : FLORIN GEORGE MOLDOVAN

 

Părintele  Gheorghe  și  fiara

 

Părintele  Gheorghe  iubea  icoana  aceasta  cu  Sfîntul  Gheorghe. Iubea  pe  Sfîntul  Gheorghe. Dar  acum  privea  balaurul. Era  respingător. Și,  mai  ales,  mare. Prea  mare. Uriaș. Poate  pictorul  țăran  făcuse  o  greșeală  dînd  fiarei  un  spațiu  așa  de  generos  într-o  icoană  cu  un  sfînt. Balaurul ocupa  aproape  jumătate  din  registrul  inferior  al  icoanei.  Sau, poate, pictorul  nu  greșise. Tocmai  așa  intenționase  să  zugrăvească  fiara: imensă, îngrozitoare… Aceasta  avea  o  burtă  enormă, lacomă,  ca  a  unei  balene  nesătule. Se  zvîrcolea, amenința  clănțănind  din  fălci  și  reușise  cu  coada-i  de șarpe   să  încolăcească  singurele picioare care  rămăsese  pe pământ ale calului  alb,… maiestuos,… de  basm. ,,Calul  lui  Făt – Frumos!” gîndi  părintele. Își  aminti acum că, în  vremea  cît  soția  sa  fusese  însărcinată – se  știe, în  astfel  de  perioade  femeile  sunt  mai  sensibile  – aceasta chiar  îl  rugase  să  scoată  icoana  din  dormitor  și  s-o  pună  în  altă  parte. Nu  putea  privi  fiara… Simțea  că  pruncul  din  pîntece  îi  era  amenințat  ori  de  câte  ori  privea balaurul. Și  privirea  numai  acolo  i  se  oprea. Pe  balaur… ,,Dar  de  ce  te  uiți  numai  la  balaur?” îi  spuse părintele atunci, neînțelegîndu-și soția.  Și  mai  ales  că  mutarea  icoanei  îi  apăruse  ca  o  lepădare  de  Sfîntul  iubit. „De  ce  nu  cauți  spre  Sfînt?”, o  povățuise  profesionist  părintele  care,  dintr-o  dată,  intrase în  rolul  de  duhovnic.  „Trebuie  să  gîndești  pozitiv „…și  urmară, ca  de  obicei,  cîteva  ziceri  memorabile  de  la  părintele  cutare, o  istorioară  de  folos, un  îndemn… Dar  acum  părintele   era  și  el  într-o  perioada  grea. Parcă  era  și  el mai  sensibil. Și  perioada  aceasta  se  lungea, se  lungea, … iar  el  simțea  că  nu  mai  are  putere. „Pățesc  și  eu  ca Ana” se  căia  părintele  amintindu-și  că  atunci  nu-și  înțelesese  soția. Parcă  nu-și  putea  desprinde  mintea  de  la  balauri. De  ce  îi  era  mai  frică  de  ei, de  aceea  nu  scăpa. De  ce  îi  ocolea,  de   aceea  ei îi  țâșneau  înainte  de  nicăieri, de oriunde. Epuizat, se  prăbușise  înaintea  icoanei. Ceruse  ajutorul  protectorului  său… După  lungi  destăinuiri  ale  neputinței  sale  își  ridicase  ochii  spre  icoană. Așteptase  un  răspuns, o  soluție, chiar  o  minune… Și  atunci, pentru  prima  oară, zări  sulița  sfîntului. Era  incredibil  de  subțire. Cum  să omori  o  fiară  așa  de  puternică  cu  o  suliță  cît  paiul? Sulița  era  de  fapt  o linie  tremurîndă  trasată de  iconarul  țăran  cu  o  pensulă  fină  făcută  din  păr  de  pisică. Gîndi  părintele: „Un  păr  din  coada  unei  mîțe era  deajuns  pentru  un  țăran  să  creeze  instrumentul  ucigător  al  unor  fiare  uriașe,  înspăimîntătoare. Cît  aș  da  să  fiu  și  eu  țăran. Să  am  mintea, simplitatea țărănească. De  ce  sunt  așa  de  complicat? De  ce  despic  firul  în  patru, în  o  mie?…” Apoi  căută  spre  fața  sfîntului. Și  rămase  mut  de  uimire. Cum  de  nu  observase  pînă  atunci? Sfîntul  său  protector  avea  o  față  fină, de  om  tînăr. Nici  o  cută  pe  ea,  nici  un  rid. Dar  nu  atît  că  era  fața  unui  om  tânăr  îl  uimea. Asta  corespundea  realității. Sfîntul  Gheorghe  fusese  un  om  tânăr. Pînă  la  moarte. Și  în  veșnicie. Altceva  îl  uimea  la sfînt:  avea  fața  senină, liniștită, chiar… surîzătoare. „Și  aici  o  fi  fost  neputincios  iconarul, gîndi  părintele. Cum  să  ai  înaintea ta  o asemenea  primejdie, o  asemenea  ispită, cît  un  balaur, și  să  ai  fața  surîzătoare… E  limpede, o  atingere  greșită  cu  firul  de  pisică  și  fața  sfîntului  în  loc  să  iasă  încruntată, înverșunată, a ieșit  senină. Dar  de  ce  pictorul  n-a  corectat?…”

În  acea  clipă  o  rază  de  lumină  se  strecură, sfioasă, prin  perdea,  în  cameră. Sticla  icoanei  se  transformă  pe  jumătate  în  oglindă. O  oglindă  neclară, e-adevărat , dar  oglindă.   Părintele  se  văzu  pe  sine  în  icoană. Chipul  său  se  amesteca  cu  fața  Sfîntului, cu  picioarele  calului, cu  ochii  încinși  ai  balaurului… Dar  fața  sa  nu  era  angelică. Nici  senină. Ce  să  mai  vorbim  de  surîs? De  cînd  se  lupta  și  el  cu  șerpii, cu  scorpiile, cu  balaurii  i  se  sculptase  pe  fața  îmbătrînită  înainte  de  vreme  o  tristețe, o îngîndurare. O  neliniște… Și  acum, prin  comparație  cu  fața  Sfîntului, se  vedea  mai  bine:  cît  era  de  trist, de  obosit, de  vlăguit  de  putere! Da, se lupta  cu  șerpii, cu  scorpiile, cu  balaurii. Cu  aspida  și  vasiliscul, cum  scrie  la  Sfînta  Carte. Dar  aceștia  nu  erau  burtoși, nu  clănțăneau  din  dinți, nu  aruncau  foc  pe  nări. Dimpotrivă  erau  subțiri, diafani, mieroși, șerpoși… ademenitori, insinuatori, chiar…, uneori,… încântători. Îi  ucidea  în  fiecare  zi, chiar  în  fiecare  clipă, dar  aceștia  aveau  sute, poate  mii  de  vieți. Ori  poate  erau  nemuritori…Îi  lovea. Cu  sete, cu  ură, cu  înverșunare. Cu  un  ciomag  cît  toate  zilele. Dar  ei renășteau, înviau, se  strecurau  printre  lovituri  și, cel  mai  tragic,  i  se  încolăceau, șerpește, pe  picioare, pe  mijloc, pe  minte. Atunci  ciomagul  nu-i  mai  era  de  nici  un  folos. Nici  ura, nici  rîvna, nici  înverșunarea. Nici  măcar  înțelepciunea … nici  teologia…

Raza  de  lumină, nehotărâtă,  se  retrase  într-o  clipită. Chipul  părintelui  dispăru  din icoană. Se  uită iarăși  îndelung   la  sulița  fină  a  sfîntului. Totuși, nu  era  o  greșeală. „E  aici  o  taină!” își  zise  părintele. Și  în  clipa  următoare  zări  crucea. În  vîrful  suliței. Fină  și  ea,  aproape  insesizabilă. Ai  spune: neostentativă. Pictată  și  ea  la  fel  de  tremurîndă, cu  același  păr  moale  de  pisică. Nu  era  nici  măcar  strălucitoare, nu  era  împodobită  cu  diamante. Cu  aur. Era  simplă. Smerită. Aproape  că  n-o  observai  în ansamblul  icoanei. Cît  de  mare  era  balaurul  și  cît  de  mică  era  crucea! Și, da,  balaurul era  jos, călcat  în  picioare, și  acum  se  zvîrcolea. Murea. Crăpa. Iar  fața  sfîntului  era  senină. Liniștită. Smerită… Din  cruce  izvorîse,  ca  o  apă  vie,  sulița  aceea  subțire  care  ucidea  balaurii. Părintele  simți  că-l  năpădesc  lacrimile. Îi  răsuna  în  minte  un  Cuvânt  ca  un  ecou, dar  care   parcă  nu se  îndepărta, nu  slăbea, ci  se  apropia, tot  mai  puternic, tot  mai  cu  înțeles: „Crucea, crucea, crucea!…”  și  abia  apoi, după  ce  lacrimile  îl  răcoriseră, cuvîntul se  auzea altfel  și  totuși  același, dar  depărtându-se, micșorându-se: „smerenia, smerenia, smerenia!”. „Crucea! smerenia!” Cînd  părintele  ridică  privirea din  nou  spre icoană, crezînd  că  înțelese  totul, rămase  cu  gura  căscată  de  uimire: Domnița! Da, domnița. Era  și  ea  în  icoană. „Pictorul  ăsta, țăran  cum  fusese, știuse  el  ce  știuse”, se  mustră  singur  părintele. Da, domnița  nu  era  în  icoană  de  florile  mărului. Sfîntul  privea  la  ea. Numai  la  ea. Nu  la  balaur. Și  plutea  peste  balaur  cum  mantia, roșie,  ca  sângele, îi  plutea  pe  umeri. Privi  mai  atent. Domnița  nu  era  frumoasă  ca  domnițele  din  povești. Avea  trupul  gros  și  mîinile  butucănoase. Și  le  ținea  ridicate  spre   cer. A  spaimă? Sau  adorație? Ce  mai  conta? Era  acolo. Și  sfîntul  avea  să  o  salveze.  În  mintea  părintelui  ecoul  se  întoarse cu  același  înțeles  dar  în  altă formă: iubirea…

Lumina invadă camera. Icoana  strălucitoare  îl  orbi  pentru  câteva  clipe. Căzu cu  fața la  pământ. Cînd  deschise  ochii  raza  de  lumina  era  din  nou  acolo, dar  blândă, îngăduitoare. Fața  părintelui era  amestecată  iarăși  cu  a  sfîntului. Dar  ceva se schimbase. Nu  știa  ce. O  mică  speranță îi  însenina  inima: Oare, cîndva, va începe  să  semene  cu  Sfîntul? Va  avea  și  el  vreodată  fața  senină? Și chipul  angelic? Și, odată, cu un  surîs  în  colțul  gurii, va  ucide  balaurul…? Deocamdată  era  fericit  că  fața sa  se  luminase  în  icoană. Parcă  un  pictor  contemporan,  cu  o  pensulă   fină, cu  o  adiere  îngerească,  se  apucase  să  zugrăvească… fețe  de  sfinți… și  păcătoși.

Revista indexata EBSCO