Nov 13, 2018

Posted by in Varia

Valentin TALPALARU – Compresa revistelor

Iată-ne și în ajunul sfințirii sale, tulburelul, cînd multe din cele strîmbe se vor îndrepta, măria sa  cititorul va plînge pe umărul poetului iar criticii, într-un moment de sinceritate, se vor lăsa lepăda de trei ori de zavistia la care metaharisăsc și ne vor decreta pre toți geniali, chiar și pe cei care au deprins cu chiu cu vai azbuchea. Na, că au ajuns și aici aburii cei vestitori de toamnă coarnă așa încît, cu ultimul strop de luciditate – care nu va ține cît turnul Goliei – deschidem o jună revistă care calcă apăsat pe urmele glorioasei Echinox. Editată de studenții de la Universitatea „Babeș Bolyai”, care au adăugat o interesantă și interpretabilă siglă a mamutului pe prima copertă. O revistă vie, cu multă literatură a noului val, printre care mai pigulim numele lui Mălaicu-Hondrari, Claudiu Komartin, Dan Coman, Doina Ruști, Vakulovski&Vakulovski et alii. Poezie și proză de calitate, astfel încît ne grăbim să vă facem părtași la lectura noastră din poemele semnate de Moni Stănilă: „Toate rugămințile noastre seamănă cu lătratul/ câinelui plictisit și sătul. Tot ce vrem/ noi e atât de nu. Lătratul la lună. Măreții/ mărunte ce n-au nicio treabă cu mila.// Mila e de fapt tot ce ne trebuie,/ tot ce uităm să cerem,// Rușinea când mă doare coloana între T3 și T7. Apăs/ și simt oasele strivite. Și zic Doamne Isuse Hristoase,/ ține-mă sănătoasă.// Și uit atunci pe moment cum ai murit Tu și la ce vârstă./ Și uit atunci pe moment că voi învia.” O surpriză plăcută ilustrațiile și designul Andradei Haș, ca întregul număr al revistei, căreia îi dorim viață lungă și frumoasă de student veșnic! A ajuns la noi și Steaua lui Adrian Popescu et co. Pe fondul revoltei din ce în ce mai neluată în seamă privind batjocorirea limbii române in vario stile, vorba lui Petrarca, este brodit și editorialul semnat de Adrian Popescu: Elogiul limbii române. „Despre batjocura la care e supusă limba noastră de oameni nepregătiți intelectual, oameni politici, persoane publice, maneliști, mulți cu o educație precară, nu are rost să mai vorbim, este de domeniul evidenței și ne arată proporțiile unui dezastru cultural.” Fără comentarii. Un grupaj care marchează un important eveniment care a avut loc la Cluj-Napoca sub auspiciile Universității „Babeș Bolyai” a fost Conferința Internațională a Centrului European de Studiere a Modernismelor. Aflăm că au participat peste 80 de invitați de la mari universități din Europa și SUA, printre care Declan Kiberd de la Universitatea Notre Dame din SUA, Randall Stevenson de la Universitatea din Edinburgh, Christian Moraru de la Universitatea din North Carolina, Jean-Michel Rabaté de la Universitatea din Pennsylvania, Patrick McGuiness de la Oxford. Cîteva fragmente din comunicările lor le veți găsi în paginile revistei. Zăbovim și la paginile de traduceri din engleză, bulgară, cehă. Mai facem o mențiune privind o nouă lucrare aparținînd lui Aurel Sasu: Cum mor scriitorii români. Peste două sute de scriitori sunt prezentați prin grila unei întîmplări, unei drame, unui episod care au „netezit” calea lor spre eternitate. Și gata, facem și ceva exerciții de atletism intelectual cu Discobolul condus de Ion Pop. Unde suntem invitați să ne alăturăm Rugăciunii lirice a lui Mircea Bârsilă: „Încă îți sunt un prieten ambiguu, Iisuse. Încă mă tem să nu-mi cadă mâna, când vreau s-o întind către Tine. Poate că în ochii Tăi nu sunt decât un călător într-o corabie purtată de valurile suprapuse ale vigurilor desfășurate pe tejgheaua vânzătorilor de stofe: nici vâsle, nici cârmă, nici busolă.”  De la poet la poet: în acest an, Emil Brumaru a fost cel care a primit laurii Premiului Național de Poezie „Lucian Blaga”, într-o selectă și elitistă concurență cu Ana Blandiana, Gabriel Chifu, Ileana Mălăncioiu, Ion Mureșan și Nicolae Prelipceanu. Facem un popas în poemele sale, îngînînd și noi, în gînd un „Ziurel de ziuă”: „Am învățat cu greu să fac și rouă/ Și curcubee duble-n cer, tot greu…De-aceea mă/închin lui Dumnezeu,/ Dînsul le face simplu pe-amîndouă/ Și mai frumos și mai fără habar/ Numai mișcînd un deget la-ntîmplare:/ Iscă stupi plini de mir, fine mărare.” Facem și un scurt inventar cu cîteva dintre cărțile care ni se propun spre lectură: Al Cistelecan girează pe Ilie Zanfir cu al său Dicționar al scriitorilor gălățeni, Nicolae Oprea pe Marta Petreu și romanul său Supa de la miezul nopții, Cornel Nistea pe Nicolae Prelipceanu cu Roman sub acoperire, asta ca să ne oprim, subiectiv și telegrafic doar la cîteva dintre ele. Ajungem la Viața Românească unde găsim aceeași revoltă împotriva „stricătorilor de limbă” în editorialul lui Nicolae Prelipceanu, Ravagiile ignoranței. Scrie autorul: „Nu credeam să-nvăț ci să constat, că românii,dragii mei concetățeni, nu știu, sau nu vor să știe, limba română. Am mai semnalat de multe ori aproximațiile care bântuie această biată limbă în spațiul public al patriei sale. Campioanele sunt, desigur, televiziunile de știri, pentru că astea împrăștie asupra noastră cele mai multe propoziții și fraze.” Și urmează argumentele, cu decupaje desprinse dintr-un manual de gramatică original, marca tv. Ce urmează? Există vreo șansă cît de mică pentru aceste semnale să ajungă unde trebuie? Din păcate vor ajunge degeaba, mama agramaților – parafrazînd un banc mai vechi – fiind mereu gravidă… Revenim la numărul pe care îl avem în față, un sumar variat, de la teatrul kabuki, deslușit pentru neinițiați de Florin Toma, la o poveste a „oii dogmatice”și povestea ei labirintică  în mitologie și folclor, grație lui Radu Cernătescu. Marian Drăghici ne propune un nume și o investiție de perspectivă: Florin Caragiu: „Dumnezeu și-a înfipt colții în mine/ ca o lună în urletul lupului/ la etajul treișpe al lumii/ javra asta cu coada ridicată/are o privire de om/m-ai găsit, dragoste, în noroi/ca pe un bănuț de argint găurit/pe care l-ai dat vieții”. Numărul proaspăt din Argeș ne ține la curent cu evenimente din viața literară dar ne oferă și o pagină de  aforisme marca Gheorghe Grigurcu: „Sunt un conservator întrucît socotesc conservatorismul însuși drept un progres sui generis, un progres static.” Liviu Ioan Stoiciu este mereu în plină revoltă, mai ales cînd vine vorba despre libertatea de exprimare. Leo Butnaru ne oferă o pagină de traduceri din lirica lui Giuseppe Ungaretti, schimbînd azimutul de la poezia rusă. Ne oprim și la confesiunile lui N. Georgescu privind editarea lui Eminescu, cu avertismentul subînțeles că ele vor continua: „…Mi-e în gând să împărtășesc publicului cititor de la noi câteva din frământările prin care am trecut ediția Eminescu pe care am scos-o în 2012 (și pe care mult mai doresc s-o reiau într-un tiraj mai larg, pentru că a avut, mari și late, 130 de exemplare).” Nu ieșim din paginile revistei înainte de a vă invita să o redescoperiți pe Maria Pal: „desculț/ nimicul umblă prin timpul care nu-i mai/ aparține/ și croncănește nemulțumit// nu-l mai amuză zâmbetul viței – de – vie/ când își saltă picioarele din calea gâzelor/ nici haina ta cu miros de drumuri ce/ mângâie cerul// vrea doar arborele în care crește regatul/ soarelui/ într-o singură bătaie de inimă” (Arborele în care crește regatul soarelui). Din sumarul bogat al României literare reținem reverența lui Ion Buzași în fața memoriei lui Dimitrie Vatamaniuc, alegînd ca temă a articolului cercetarea ardelenismului eminescian al lui Eminescu, temă generoasă și predilectă a eminescologului moldav. Monografia Eminescu și Transilvania, Sfântul pământ al Transilvaniei, lucrări de referință ale lui D. Vatamaniuc la care adăugăm numeroase articole pe aceeași temă sunt tot atîtea argumente care susțin alegerea lui Ion Buzași: „D. Vatamaniuc lasă amintirea unui istoric literar extrem de laborios; exemplar în probitatea și exactitatea datelor de istorie literară și, în sfârșit, în pasiunea de-o viață pentru cercetarea vieții și operei lui Eminescu – ceea ce îi conferă, mai mult decât altora, onoranta denumire pentru istoric literar – de eminescolog.” Ce s-ar mai putea scrie despre Shakespeare? De pildă următoarele: „Despre ediția in – quarto de la 1608 a Regelui Lear(Q) se crede că are la bază un manuscris auctorial, un text anume conceput pentru reprezentare, dar fără nicio revizuire sau adnotare realizată în urma montării. În 1619, la trei ani după moartea lui Shakespeare, apare o a doua ediție in – quarto (Q2), copie aproape fidelă a ediției princeps.” Acesta este începutul eseului lui George Volceanov care pledează pentru două versiuni diferite ale celebrei piese. Argumentele vă așteaptă în paginile revistei. Bucovina literară are o rubricație stabilă cu care ne-a obișnuit: poemul cu dedicație – de data aceasta semnat de Constantin Abăluță, pagina de cogitații a lui Gheorghe Grigurcu și mereu ancoratul în realitate, cu pixelii în bandulieră, Liviu Ioan Stoiciu. Iată și o inedită problemă propusă de Matei Vișniec: Despre ștergătoarele de picioare, din punctul de vedere al aricilor: „Cînd un arici ajunge în fața unui ștergător de picioare, mai ales cînd acesta este făcut din zimți și perii, în mod automat varsă o lacrimă și simte un nod în stomac. Pentru arici ștergătoarele sunt niște foști arici ale căror piei cu țepi au fost întinse în fața unor uși prin care oricum nu e bine să intri.” În mod firesc, un segment al revistei este dedicat memoriei lui D. Vatamaniuc. Semnează Alexandru Ovidiu Vintilă și Theodor Codreanu. Nu ne despărțim de revistă, pe care vă invităm să o parcurgeți ad integrum, înainte de a face un popas în poezia Tincăi Antim: „nu mai pot nici să scriu/ mi s-a cutremurat ființa lacrimii/ până la strigăt/ și teamă îmi este/ să nu îți știrbească din stea/ mi-e frig în inimă/ cocorii din lăuntrul meu vor mai fi plecând?” (nu mai pot nici să scriu). Închei cu un mesaj venit de la românii abandonați practic din regiunea Odesei, deși formal ne îngrijim (???) instituțional de soarta lor. Vadim Bacinschi, poetul și gazetarul care scoate cu mari eforturi o modestă publicație sud – vest, atrage (a cîta oară?) atenția asupra modului în care, prin lipsa de reacție, le jucăm în strună oficialilor ucraineni deciși să dărîme și ultima rezistență a celor care mai apără valorile naționale românești în zonă. A fost inventat un Centru de Informare al României la Ismail care este destinat, după explicațiile bîlbîite ale onor Domnului Consul General Emil Rapcea „…celor care vor să știe ceva despre România, vor să învețe limba română.” Să nu vă treacă prin cap că ar fi un Centru pentru Cultura Română (precum „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți, scotocit și umilit de ucraineni – apropo, au găsit ceva incriminator, că nouă nu ne-a spus nimeni nimic?) Evident că acest Centru este administrat de partea ucraineană! Lupul, paznic la oi! Ar mai fi multe de scris și oftat dar vorbitul în deșert e la modă. Vom reveni, poate, cu alte detalii.

Revista indexata EBSCO