Nov 13, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Mircea Constantin Jurebie, Parfum de altădată, editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2014, 132 p. Prefață de Calistrat Costin și postfață de Violeta Savu și Cîndva…, editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2017, 144 p. Prefață de Iulian Albuț.

Rar de tot m-am întîlnit cu poeme semnate de Mircea Constantin Jurabie prin reviste, dar am avut acum bucuria de a citi cele două cărți, Parfum de altădată și Cîndva…, descoperind un poet a cărui poezie este echilibrată, tonică, cu un aer de melancolie retro, fără a fi deranjant pentru că poezia sa este scrisă într-un limbaj modern. Poezia sa, așa cum remarcă și Calistrat Costin în prefața la această carte, poate părea anacronică pentru gusturile unora dintre moderniștii și fracturiștii zilei! Dar nimic mai nefiresc într-o astfel de judecată, hai să-i spunem pripită. Poezia a fost și va rămîne mai înainte de toate cîntec, un adevărat balsam pentru suflet, ceea ce aparent poate crea o stare de melancolie care pentru unii este deranjantă. Această apelarea a lui Mircea Constantin Jurebie la versul și verbul clasice, la un lirism, așa zis de modă veche, nu face decît să dovedească știință a scrisului, respectul față de limba română, o frumusețe a sentimentelor bine strunite a gestului. Tot Calistrat Costin afirmă în prefața sa, pe bună dreptate: Fără a face revoluție în vreo direcție oarecare, poezia lui Mircea Constantin Jurebie este frumoasă, cuminte și îndrăzneață în același timp, bucurie deopotrivă a demersului auctorial și a lecturii cititorilor tot mai contrariați de ”artele poetice” ale deceniilor din urmă! Băcăuan fiind, Mircea Constantin Jurebie este adesea mîngîiat de aripa poeziei bacoviene, cu care mereu își dă mîna, semn că locul unde își duce traiul este unul eminamente poetic și acest fapt predispune la o nostalgie specială. Respectînd recuzita genialului înaintaș, în cartea Parfum de altădată are chiar un ciclu de poeme intitulat Bacoviene. Poetul este sensibil , dar și sentimental, însă fără a face exces de aceste calități. Visează Bacăul este un frumos poem, de o nostalgie aparte, în notă bacoviană, în care poetul scrie: Pe strada Lecca erau numai dughene,/ Și mici gheșefturi, și frizerii,/ Se vindea cușer un pui de lene/ Oprindu-te-n prispă la prăvălii.// E praf în aer, e praf pe stradă,/ Și mușterii sînt tot mai rari,/ Dar către seară, la promenadă,/ Ies duducuțe… Mînați birjari!// Mai sus oleacă, spre Strada Mare,/ Așteaptă crîșma La Pui de Lup,/ Te cheamă discretă la turmentare/ O ușă banală cînd sticle destup. Și poemul continuă spre o plăcută rememorare și translare în vechea și minunata atmosferă a tîrgului de altădată cu armonie minulesciană și mai ales bacoviană, iar un mesaj special un aer misterios din F. Villon, fără de care cheful, nu ar mai fi, cu adevărat chef pentru că: Plutește o boare de melancolie/ Suflată de vînt care adie trecut…/ orașul adoarme în sîn de cîmpie…/ Visează Bacăul la vremi de început. Cel de al doilea volum, Cîndva, păstrează în mare măsură nota de nostalgie caracteristică poeziei sale, dar pune accent pe idea de timp, de trecere iremediabilă a lui. Mircea Constantin Jurebie pledează pentru un optimism bine temperat așa ca în poemul Cîndva, poem care dă și titul cărții: Cîndva o altă lume va străluci aici,/ Cîndva, alte steluțe vor dărui lumină: Cîndva, frumoșii tineri vor deveni bunici,/ Cîndva, o amintire vei scoate din vitrină.// Prezentul este-o clipă privind spre viitor,/ Este ca poleială pe-o bluză cu arnica,/ Dar trece în uitare, în prea grăbitu-i zbor…/ Cîndva, o altă lume va străluci aici.//…/ Cîndva, o amintire vei scoate din vitrină,/ Cîndva, frumoșii tineri vor deveni bunici,/ Cîndva, alte steluțe vor dărui lumină…/ Cîndva, o altă lume va străluci aici. Asumîndu-și firesc această trecere iremediabilă, Mircea Constantin Jerebie încheie cartea într-un ton optimist, poezia Cîndva avînd un bogat conținut de idei pozitive privind continuarea vieții, fiind, după opinia mea, spune Iulian Albuș în prefața Glosînd despre scurgerea imanentă a timpului, cea mai frumoasă glosă din această carte. Cu siguranță, poetul Mircea Constantin Jurebie este un nume care își consolidează vocea lirică, de la carte la carte, fiind demn de urmărit în evoluția sa. Urarea de Bun venit, adresată de Calistrat Costin, unul dintre cei mai important cunoscători al creației bacoviene, își are, pe deplin acoperire. Credem în poezia lui Mircea Constantin Jurebie pentru că se ia în serios și își cîntă durerile și nostalgiile conștient de importanța acestui demers.

 

Firiță Carp, Carpe diem, editura Societatea Scriitorilor Militari, București, 114 p. Prefață semnată de Ion Dodu Bălan și Postfață semnată de Liviu Vișan.

Posesor al unor ironii destul de acide, poetul Firiță Carp scrie poezie cu multă ușurință descriindu-se, într-un fel de autoportret astfel: Sufletul tău se joacă/ Cu liniștea sufletului meu?!, știind că din această așa-zis joacă se nasc multe întrebări la care el încearcă să răspundă printr-o metaforă. Și așa cum remarcă Ion Dodu Bălan în prefața la această carte, descoperim poemele lui Firiță Carp ca fiind: un matur al frazei și metaforei, un căutător de sensuri și sentimente în lumea atît de diversă și tainică a cuvintelor… Se știe, desigur, cum că fiecare poet autentic, și Firiță Carp face parte din această galerie, este un acerb căutător de metafore pe care le scrie, fie în versuri, fie în proză. Majoritatea poemelor adunate între aceste coperte sînt semne vădite ale biruinței, reperele trecerii iscoditoare, copii ale durerii asumate ca o răsplată sau o spovedanie, ca o făgăduință a iubirii devenită fruct al tainei firii. Chiar despre o adevărată și profundă spovedanie se poate vorbi în cazul poeziei scrise de Firiță Carp, pentru că el își asumă spovedania ca pe un act de creație fără a considera că prin aceasta face un păcat. Mereu discret și delicat așezîndu-se la marginea lumii, așa cum este el însuși, poetul cel de toate zilele scriind cu patimă: „De dragul tău atîtea-s cum n-au fost/ Și soarele-i mai cald, și ziua/ mai cu rost,/Și iarba e mai verde și florile/mai multe,/ iar cei ce nu voiau, acum vor să/ m-asculte spune el într-un poem”, sugestiv intitulat De dragul tău. Multe dintre poeme au un caracter confidențial, dar o confidențialitate lirică, cu multă deschidere pentru viața de zi cu zi, căreia, cu discreție, Firiță Carp i se dăruie și de care, aparent, se lasă supus și cotropit spunînd: „De ce te-oi fi ales pe tine/ Din vasta galerie de femei/ Nu știu exact acum a-ți spune,/ Deși e-n toate un temei”. Există, așa cum se poate vedea din acest poem multă sinceritate, multe întrebări, dar și foarte mult romantism. Răspunsul la această fundamental întrebare se regăsește în chiar titlul poemului din care am citat, Răspunsul, concluzionînd, ca o adevărată sentință de condamnare la dragoste: Și de mă-ntrebi ades, șăgalnic,/ Spunînd de ce? cu ochii doar,/Am să-ți șoptesc la fel de tainic: Tu ești răspunsul, nu ți-e clar?! Poezia lui Firiță are în structura ei multă oralitate, părînd un dialog continuu fie cu persoana iubită, mai ales, sau cu cititorul pe care îl ia drept participant la trăirile sale. El îi spune iubitei, desigur, liric: Mi-e dor de tine ca de-o zi cu soare/ După o noapte lungă de frig/ și-nsingurare./ Mi-e dor atît de tare, cum poate/ numai luna/ Tînjește după soare și-l caută întruna/ Mi-e dor de tine, dragă, cît nici/ nu pot să spun,/ Așa cum călătorului mereu îi e de drum. Poetul Liviu Vișan descoperă în poemele lui Firiță Carp existența unei ființe timide, retrasă, cu o anume sfială de a se arăta ca atare. Fiind poeme sincere, deschise ca o respirare peste cîmpie, atunci cînd roua spală aripi de fluture și privirile spală aripi de înger pentru că el este în viața de zi cu zi un poet incurabil. Fiindcă poemele sînt sincere și dominate de oralitate, Firiță Carp a considerat, și rău a făcut, că poezia sa trebuie să mai locuiască un timp în sala de așteptare înainte de a lua drumul tiparului, dar gestul său cred că i-a adus mai multe pagube. Decizia de a publica acest volum, Carpe Diem este una firească, natural și necesară. Multe dintre poemele sale nu-și pierd, nici după atîta timp, prospețimea, devenind un adevărat susur de izvor ce se pregătește să devină torent. El chiar spune: Există rosturi pentru toate/ Se-nfoaie un stejar bătrîn/ Bînd cu nesaț eternitate/ Din cupa cerului senin./ E rostuit să țină cerul/ pe fruntea lui de vreme grea/ Cum ești și tu să-mi ațîți dorul/ Mereu aprins de vraja ta. Poezia lui Firiță Carp este de cele mai multe ori, deschisă și mai ales sinceră, așa cum este și poetul cel de toate zilele cu o inimă mare cît un univers.

 

Alexa Pașcu, La braț cu viața, editura Studis, Iași, 2018, 186 p.

Alexa Pașcu nu este chiar un necunoscut în literatură pentru că încă din 1999, cînd a debutat editorial, cu volumul de versuri Libertatea zborului, și pînă în anul 2018 își face simțită prezența, mai ales în zona suceveană, de unde provine, publicînd cărți de versuri, teatru, proză scurtă și romane, cărți cu care a avut suficient succes la public, încercînd să se impună în fața cititorilor, dar și a criticii literare. Acest nou roman al său, La braț cu viața, aduce în prim plan destinul, destul de alambicat al unui adolescent fălticenian, devenit, grație unui șir amplu de întîmplări, un cunoscut om de afaceri. Avînd un destin complex dar și complicat, prin foarte multe etape ale vieții chiar provocator, acest erou reușește să-și contureze un statut aproape de invidiat. Purtat parcă de o forță magică dominatoare, adolescentul Toni Drăgan, aflat în pragul examenului de bacalaureat, împins de destin spre necunoscut, decide să ia viața de la început și părăsește orașul natal, acel oraș lipsit de asperități, tipic tîrgurilor de provincie și ajunge, fără nici o țintă în Constanța. Paradoxal, ajutat de o vreme cîinoasă, dar avînd un caracter încărcat de umanism, întîlnește o tînără doamnă, aflată și ea într-un moment de cumpănă. Întîlnirea dintre cei doi, Toni și Rosemary are loc într-o dimineață de iarnă cînd femeia se chinuia să scape de troianul de zăpadă ce se depusese chiar în poarta e de unde voia să-și scoată mașina, punînd stăpînire pe ieșirea din curte. Toni văzînd această situație, dar și lipsit de alte treburi presante, se oferi să dea o mînă de ajutor. Femeia își aminti deodată ceea ce îi spusese soțul ei înainte de a muri, și anume: La ceas de dimineață, din îndepărtata zare, adus de vîntul ce va spulbera zăpada, un pescăruș înfrigurat veni-va către tine. Iar tu, îl vei primi cu drag în casa ta, îl vei hrăni și-l vei iubi așa cum ai făcut cu mine. Oare să fi fost adevărata premoniție a lui Leonard?! Cine știe?! Dar se pare că lucrurile se întîmplau aproape aidoma. Cîntăreață de mare succes, în țară și în străinătate, Rosemary cu adevărat se îndrăgostește de Toni de la prima vedere și îl păstrează alături de ea. Deși era cu peste 15 ani mai mare decît el, femeia știut cum să procedeze ca să formeze un redutabil cuplu de invidiat în lumea cunoștințelor comune. Posesoare a unor averi de invidiat, Rosemary face din Toni un om de afaceri cu reale calități manageriale, reușind astfel ca acesta să-și construiască un adevărat imperiu financiar dar și să-și trăiască viața cu destulă boemie. Dar, așa cum spune chiar din titlu autorul, romanul La braț cu viața se derulează după niște scenarii, parcă scrise demult cu o serie de destine, nu totdeauna fericite. Rosemary este, la rîndul ei, răpusă de o boală necruțătoare, aducîndu-l pe Toni la disperare, pentru că o iubea cu o forță aproape nefirească. Încetul cu încetul, el încearcă după mai multe peripeții să-și refacă viața. Întîmplarea fericită îi scoate în cale un medic de notorietate, pe Larisa. După o alergătură prin toate colurile lumii, Toni ia, încă odată, viața de la început. Și așa cum spune autorul în finalul romanului: …indiferent de ce s-ar fi întîmplat, bine sau rău, viața trebuie să meargă înainte, asemenea rîului care, începînd de la izvorul din munte și pînă ajunge să se verse în mare, nu curge doar drept și lin, uneori, săltînd în cascade, mai mult sau mai puțin zgomotoase, la coborîșurile ce le are de făcut printre stînci. Romanul La braț cu viața al lui Alexa Pașcu constituie o bună lectură, cu aspect educativ-moralizatoare care dovedește, fără de tăgadă, că așa este viața, încărcată cu bucurii și tristeți, cu împliniri și eșecuri. Alexa Pașcu reușește să incite cititorul spre o lectură agreabilă.

 

Gheorghe Andrei Neagu, Dialoguri (din lumea mea), editura Studis, 2018, 382 p.

Poet, prozator, conducător de cenaclu literar, director de revistă și formator de opinie, Gheorghe Andrei Neagu a adunat, de prin uitate cotloane, o serie interviuri, cu el sau despre el, cu personalități remarcabile ale culturii românești. Sigur, cel mai nimerit să scriu despre cartea lui Gheorghe Andrei Neagu ar fi să evidențiez intenția lui, care spune într-un preambul: Volumul de față dorește și să aducă mărturie, intenții de asumare a unor proiecte care au eșuat peste voința mea, Vrancea rămînînd fără nici un festival literar de anvergură sau o revistă a vrîncenilor, care să promoveze tineri și talente necunoscute din acest județ și din alte zone geografice. Se poate sesiza cu ușurință și nemulțumirea, dar și caracterul polemic al autorului, tentă ce se va putea descoperi din majoritatea interviurilor. Am descoperit în această carte o adevărată istorie literară și politică în care oameni de o valoare inestimabilă se exprimă, coerent și cu multe argumente, despre destinul României contemporane, despre trecutul zonei Vrancei, așa ca Zoe Dumitrescu Bușulenga, cea care spune: Dacă e vorba să fac confesiuni, le fac, pentru că sînt într-un loc unde de fapt mi-am început confesiunile. Bunicul meu a fost preot peste 50 de ani la Mărășești. Era născut la Crucea de Sus. Deci în inima Vrancei. Mă simt ca atare, cum spuneam, îndreptățită să fac această mică spovedanie și în fața dumneavoastră. Din lumea literară sînt evidențiate foarte multe personalități: de la Ion Rotaru, Dumitru Radu Popescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ștefan Mitroi, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Cezar Ivănescu, Cassian Maria Spiridon, Culiță Ioan Ușurelu, pînă la Viorel Dinescu, Constantin Ghiniță, Dumitru Pricop, Gabriel Funica, Ion Popescu-Brediceni, Olimpian Ungherea, Pavel Coruț, Vasile Spiridon, Ion Filipciuc, Dinu Grigorescu sau Florentin Popescu și lista ar putea continua. Dintre oamenii politici se pot remarca interviurile cu: Adrian Năstase, Radu Cîmpeanu, Mircea Ioan Pașcu etc. Din interviurile acordate de Gheorghe Andrei Neagu diverselor publicații centrale, televiziunilor naționale și locale, studiourilor de radio se poate descoperi, cu multă ușurință o adevărată radiografie a vieții și operei personalității celui intervievat și opiniile sale pertinente, mai ales despre instituțiile de cultură care funcționează, au funcționat sau ar trebui să funcționeze în Vrancea, nemulțumirile la opacitatea cu care privesc politicienii locali și factorii de decizie activitatea cultural-artistică din această zonă, dovedind că dintr-un loc unde evenimentele literare de mare amploare erau numeroase, acum (este vorba de perioada cînd se desfășoară interviurile, dar nu știm dacă între timp s-a schimbat ceva) totul a devenit o imensă Sahara. Am și o mică nedumerire în ceea ce mă privește, și anume că, deși am fost invitat de nenumărate ori la activitățile cultural organizate de Gheorghe Andrei Neagu și de revista Oglinda literară, la Focșani și la Mărășești, unde venea și autorul acestei cărți, totuși, cu e delicatețe demnă de o cauză mai nobilă, numele meu este trecut în… uitare. În fine! Cred că e doar o scăpare și nu e o chestiune programată.

 

Dumitru Manolache, Absconditus, editura Detectiv literar, București, 2018, 256 p.

Provenind din profesia de jurnalist de investigație, ceea ce se poate observa destul de rapid și de clar, în acest nou roman al său Absconditus, Dumitru Manolache scrie o proză parabolic, cu trimiteri livrești deși prioritară este lumea satului, unde miturile sînt mult mai pronunțate și au o viață mai stabilă. Personajele din roman devin aproape mitologice, fiind posesoare ale unor trăiri dincolo de limita realului, cu un comportament pe care l-am putea numi, bizar. Romanul de față, spune poetul și criticul literar Florin Dochia, într-o scurtă notă de prezentare pe coperta a treia, este o pledoarie pentru salvarea omului, dintr-o lume absurd (care nu este mereu absurd, fiind dominată de multe legi ce sînt în fond niște cutume, pe care trebuie să le cercetezi cu multă meticulozitate), prin spirit, prin de atracția (cătușa) mundană și mărturisirea de sine ca recunoaștere a eșecului, a ratării existenței în absența adevăratei credințe. Cale deloc ușoară pentru omul aflat sub vremi, abandonat voluntar în voia valurilor din timpuri tumultoase, nesigure, cu false repere. Chiar despre această cale, deloc ușoară, se face vorbire în prima parte a acestui roman-mărturisitor în care se descrie treptele unei decăderi programate, dar și creșterea unui imperiu al groazei, al atrocităților maxime, imperiu construit de și din oameni lași, slabi și primitivi ca și comportament. Cele cîteva închisori comuniste sînt descrise, cu maximă precizie, urmărindu-se ororile schingiuirii aproapelui, pentru a-l determina să se lepede de Dumnezeu. Și acest experiment, de cele mai mute ori dă roade. Meritul, sau mai bine zis unul dintre meritele prozatorului Dumitru Manolache constă în aceea că a surprins pînă la detaliu acest fenomen al detenției comuniste. Deși se lasă să se creadă că întregul roman își desfășoară traiectoria la o margine de lume, totul se petrece chiar în central lumii, cu toate că: La Crainici, pămîntul înghite timpul cu totul. Aceasta nu poate face să înghită și rănile din sufletele celor care au pătimit întru Iisus Hristos, ducîndu-și pînă la capăt crucea. Dar dincolo de tezismul procreștin pe care îl urmărește autorul, trebuie remarcate multiplele destine ce compun acest roman, pentru că personajele par niște purtătoare de destine, aproape fantomatice. În cele trei părți ale romanului se pot descoperi unele personaje cu nume aproape reale, personaje pe care le putem identifica. Proza lui Dumitru Manolache se situează la limita dintre real și fantastic, dintre logică și ilogică, limită în care fenomene stranii, ritualuri aduse din timpuri ancestrale se suprapun pe întîmplări cotidiene, de care se leagă aproape ombilical. În satul Crainici lumea, deși reală pare mai mult una de basm. O sumă de meditații despre viață și despre moarte, dar mai ales despre lumea de afară și din lăuntru, despre libertatea interioară și cea exterioară, o viață a contrastelor, compun ansamblul unui roman provocator, cu toate trăirile sedimentate, cu multă atenție ca în niște straturi din siturile arheologice. Romanul Absconditus este construit, în cele trei părți ale sale, pe o multitudine de întrebări despre dumnezeire și despre îndumnezeire, pornind de la întrebarea: A fi sau a nu fi, cînd personajul din interior (adică din închisoarea de la Pitești) spune: Și că acel Dumnezeu care nu i se arată încă este, Cel pe lîngă care trecuse adesea și nu-l văzuse. Pe acela îl aștepta să vină. Este o întrebare cheie a cărui răspuns se regăsește în acest roman al marilor drame ce încă așteaptă să se facă dreptate. Dumitru Manolache chiar asta dorește, să facă dreptate pentru cei oropsiți în acele închisori, și recunoașterea torționarilor care încă mai sînt în viață, că despre morți numai de bine.

 

Elena Stredie, Iubire târzie, editura Opera Magna, Iași, 2018, 190p.

Există creații literare, mai ales în proză, care definesc un anumit mediu social, cum ar fi: citadin, rural, psihologic dar și acela care are drept model viața din micile orașe-târguri provincial. Unul dintre aceste romane ce se ocupă îndeaproape de atmosfera și de frământările, adesea foarte complexe, din mediul locurilor unde, aaparent, asșa cum spunea Sadoveanu, nu s-a întâmplat nimic, este și romanul Elenei Stredie, Iubire târzie. După cum se poate înțelege chiar din tiplul propus de autoare, intriga romanului are la bază unele întâmplări care duc, inevitabil, la o iubire pasională, la o iubire ce va provoca multew împliniri dar și suficiente sacrificii. Proza Elenei Stredie  este una a detaliilor ce întregesc și nuanțează viața unor personaje dintr-o stațiune, unde se deapănă  amintiri și se fac previziuni pentru viitor. Ilinca, personajul principal al romanului, în jurul căreia se împletesc diferite scene surprinse cu lux der amănunte de autoare, după  promovarea cu success a examenului de definitivat în învățământ își deapănă trăirile, pregătindu-se intens, așa cum spune autoarea, pentru recuperarea capitolului vieții, capitol la care rămăsese corigentă. O întâmplare fericită, deși pe fondul unei furtuni, care poate premonitoriu avea să vestească furtunoasa iubire pe care urma să o trăiască, o pune pe Ilinca în ipostaza de a lua apărarea unui artist care indifferent de cum era vremea, se urca pe munte și interpreta, cu mult patos și har, la trompetă, melodii de mare răsunet. Unii ascultau cu emoție ceea ce interpreta iar alții, superficiali, nu găseau decât cuvinte reprobabile la adresa artistului. Cu un asemenea personaj se confruntă Ilinca, luându-I apărarea, fără a ști că artistul cu pricina este chiar în rândul ascultătorilor, dar din modestie nu se arată la față. După puțin timp el își ocupă scena favorită și își derulează, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, spectacolul. Mihai- trompetistul, o caută pe Ilinca și îi mulțumește pentru faptul că i-qa luat apărarea, fără a-l cunoaște. Între Mihai și Ilinca se naște o iubire pătimașă. Desigur  ar fi urmat căsătoria, dar după cele două săptămâni când ar fi trebuit să se reîntâlnească, Mihai nu mai vine. Află că între timp el fusese arestat pe motive politice. De aici o serie de drame care vin în cascadă. Ilinca se căsătorește și se mută din Slănic Moldova într-un sat lângă Iași pierzând orice speranță  de a se căsători cu cel pe care îl iubea cu adevărat.  După ani și ani se reîntâlnește cu Mihai și deși ea este singură acum nu se mai poate recăsători cu el pentru că și acesta la rândul său era căsătorit. Făcând o excursie la Slănic retrăiesc iubirea de altădată. Dar cum valurile vieții sunt mereu necunoscute și în romanul Elenei Stredie apar diferite variante. Ilinca se îndrăgostește de Romeo, desigur, tot într-o stațiune și cei doi își unesc singurătățile într-o altfel de iubire. O fi procedat bines au nu, asta este întrebarea finală a romanului. Proza Elenei Stredie, din romanul Iubire târzie, așa cum spunea și mai sus, este și una a detaliilor și a nuanțelor dovedindu-se este atractivă la lectură și încărcată de probleme existențiale.

Revista indexata EBSCO