Nov 13, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Marius CHELARU – Edituri moldave, autori moldavi

Riza Fazîl, Safter Nogaev, Istoria literaturii tătare crimeene), versiunea română de Güner Akmolla, prefaţă şi note: M. Chelaru, Editura StudIS, Iaşi, 2017, 664 p.

 

Cu ceva timp în urmă semnalam (transpunerea în limba română era în lucru) apariţia în România a unei ediţii transcrisă în alfabet latin (cea originală era în alfabetul rus/ ucrainean), dar în limba tătară, în versiunea semnată de Guner Akmolla, a unei cărţi considerată un eveniment nu doar de către tătarii din Crimeea, apărută la Simferopol, pe atunci în Republica Autonomă Crimeea, Ucraina, în 2001, anume Qırımtatar  edebiyatının tarihı (Istoria literaturii tătare crimeene), autori: R. Fazîl, S. Nogaev.

Pe scurt, reamintesc, autorii abordează Istoria literaturii tătare crimeene împărţind-o „în mod didactic” în perioade „dependente de istoria pe care a cunoscut-o poporul tătar crimeean de-a lungul secolelor”, astfel: 1. Epoca veche: de la începuturi şi pînă la invazia mongolă; 2. Epoca Imperiului Oastei de Aur/ Altîn Ordu (de la invazia mongolă pînă la Hanatul Qîrîm); 3. Literatura Hanatului Qîrîm (de la începutul sec. XV pînă la ocupaţia rusă); 4. Literatura tătară crimeeană sub stăpînirea rusă (din 1783, anul ocupaţiei ruse, pînă la apariţia revistei „Translatorul/ Tercüman”); 5. Renaşterea literară (de la apariţia revistei „Translatorul” la epoca sovietelor); 6. Literatura tătară crimeeană în era sovietică (de la 1921 pînă la surghiunul din 18 Mai 1944) – a) scriitorii care s-au afirmat în epoca de dinainte; b) scriitorii anilor  treizeci; 7. Literatura surghiunului tătar crimeean (1944-1987); 8. Literatura revenirii în Patrie (de după 1987).

Sînt prezentaţi 260 de scriitori, poeţi, personalităţi culturale. Scopul mărturisit de autori: „să dezvelim, dînd perdeaua deoparte, literatura noastră extinsă pe multe secole, să lăsăm deschisă calea pentru cei de după noi, sprijinind activitatea celor care vor cerceta fenomenul literar, uşurînd lectura cititorilor, în acelaşi timp, să informăm cît mai bine despre perioada de vîrf a literaturii noastre, considerînd că noi avem o asemenea misiune.”

Privit din afară, cum vorbeam şi cu R. Fazîl, şi cu G. Akmolla, nu e un lucru lesne de descîlcit în trecutul unui spaţiu atît de vast ca acela al popoarelor de limbi turcice. Dincolo de convingerile autorilor, de felul în care au abordat o cale sau alta de a prezenta/ explica o epocă/ un scriitor, criterii, momentul în care a fost scrisă cartea şi situaţia Crimeii atunci, au fost situaţii în care documentarea pe care o puteau avea cei doi, din varii motive, s-a oprit la un moment dat sau s-a putut face în funcţie de cum era „trendul” în fosta U.R.S.S. ori accesul la surse şi după ce Crimeea a devenit parte a Ucrainei. Căutînd să mă lămuresc în legătură cu o operă anume, o „întîietate” sau un demers cultural/ social/ politic ori o personalitate sau alta, cum a fost, de pildă, cu Ismail Gasprinsky, am ajuns şi la casa sa memorială, din Bahcisaray, dar şi la cărţi/ reviste din Turcia/ nordul Africii, ori la Paris sau Londra ş.a.. Una din problemele legate de stabilirea apartenenţei, cel puţin în fazele incipiente, a unui autor la un spaţiu sau altul de pe arealul vast al popoarelor convertite la islam a fost faptul că foloseau (şi) limba arabă sau/ şi persana. Exemple sînt multiple, cu nuanţe particulare de la caz la caz, de la Jalaluddin Rumi, Muhammed Fuzûlî, cunoscut după pseudonim: Fuzûlî (Gură slobodă) (de peste 500 de ani versurile lui, scrise în azeră, persană, arabă, sînt recitate pe un teritoriu întins de la Taşkent la Bagdad, de la Baku la Istanbul ori Cairo ş.a.) ori, de pildă, Mahmud „Kaşgarlî”. Ca să nu mai vorbim despre aezii rătăcitori, acei „aşik”. Un exemplu l-ar putea constitui discuţiile legate de originea/ operele „poeţilor rătăcitori”. Subiectul a fost abordat de Riza Fazîl cu două exemple pe care le-a socotit edificatoare: doi „poeţi ai sazului”, Aşîq Umer, Mustafa Gevheri.

Multe comori ale acestei literaturi s-au pierdut în timp, parte arse de ruşi, comunişti/ ţarişti (după cum mi-au zis intelectuali crimeeni, unele au fost salvate de literaţi ruşi şi înapoiate tătarilor), altele nu pot fi citite/ cunoscute de tinerii tătari de azi şi din cauza schimbării alfabetului arab, de către bolşevici, cu cel rusesc. A fost interesant, în măsura în care am găsit documente sau am putut afla din discuţii, şi cu Riza Fazîl, să descopăr „povestea” felului în care s-a petrecut această schimbare, opiniile literaţilor/ politicienilor vremii ş.a. Prin intermediul aceste cărţi cititorul de limbă română poate pătrunde în lumea aparte a literaturii tătare crimeene.

 

Mesteacănul, antologie de poezie rusă, ediţie bilingvă rusă-română, antologator şi traducător: Alexandru G. Şerban, Editura Timpul, Iaşi, 2017, 148 p.

 

Despre „aducerea” în limba română a creaţiilor unui număr semnificativ de poeţi polonezi de către Alexandru G. Şerban am vorbit de mai multe ori în „Convorbiri literare”, în această rubrică. Tot aici am semnalat şi faptul că, de la o vreme, s-a orientat şi către poezia rusă. Astfel, a oferit cititorilor noştri versiunile sale la poeme de Esenin, F.I. Tiutcev, Konstantin Balmont, Alexandr Blok, Sonetul rus, V.K. Trediakovski, Ana Ahmatova, Innokenti Annenski, Pavel Antokolski, Demian Bednîi, Zinainda Hippius, Puşkin, Lermontov, Maximilian Voloşin, Dmitri Venevitinov, Grigoriev Apollon, Semion Kirsanov, Igor Severianin, Selvinski Ilia, Aelksandr Sumarokov, Trediakovski Vasili, Valeri Briusov, Ivan Bunin, Konstantin Konstantinovici Romanov, Piotr Buturlin, Minski Nicolai ş.a.

Parte dintre nume se regăsesc, dar şi cu alte creaţii, în această antologie, în care avem grupaje de poeme semnate de Anna Ahmatova, Innokenti Annenski, Konstantin Balmont, A.A. Blok, Valeri Briusov, Ivan Bunin, Serghei Esenin, Mihail Lermontov, Aleksandr Puşkin, Maximilian Voloşin. Fiecare autor are şi o scurtă prezentare. Cartea se încheie cu o Bio-bibliografie a lui Alexandru G. Şerban. Unii autori sînt mai puţin traduşi în limba română, alţii au interesat mai mulţi traducători, nelipsind comparaţiile şi „alegerile” cititorilor. Aşa este cazul şi cu Esenin (dacă ar fi să amintim numai de versiunile semnate de George Lesnea şi, mai recent, Emil Iordache), din care redăm, şi cu titlu de exemplu, prima şi ultima strofă din versiunea lui Alexandru G. Şerban la poemul care a dat titlul antologiei de faţă, Mesteacănul: „Un mesteacăn sidefat,/ Sub fereastra mea/ S-a-nvelit cu nea,/ parcă-i argintat. […]// leneşi zorii plîng,/ Trec cununi de lauri/ Şi presară-n ramuri/ Beteală de argint.”

 

Ionuţ Caragea, Din spuma valurilor. Citate şi aforisme, Editura Fides, 2017, 224 p.

 

Despre Ionuţ Caragea, al cărui drum în ale scrisului îl cunosc de pe la începuturile editoriale, am scris de mai multe ori, prezentîndu-i şi activitatea, cărţi de poezie, cărţi de proză ş.a., astfel că nu voi mai relua date despre autor şi alte elemente biobibliografice sau de analiză. De data aceasta a ales să reunească între paginile acestei cărţi, aşa cum spune şi subtitlul, „citate din opera poetică şi aforisme”, 2006-2017, adăugînd, în final, o selecţie de referinţe critice (cîte un scurt fragment din mai fiecare regăsindu-se pe coperta a patra), de diferite amplitudini, semnate de Cezarina Adamescu, Valeriu Butulescu, Theodor Codreanu, Ionel Popa, Remus Foltoş, Constantin Frosin, Vasile Ghica, Nicolae Mareş şi Maria-Ana Tupan.

Autorul, trăitor aproape un deceniu în Canada, revenit apoi în ţară, este un personaj interesant, care şi-a făcut un nume de ani de zile şi în lumea, nu foarte populată, a autorilor contemporani de aforisme. Spune şi că nu are încredere în „tinerii care scriu aforisme, fără ca aceştia să fi confirmat şi fără să fi aflat esenţe în alte genuri literare, mai ales în poezie”, asta pentru că „în spatele cuvintelor pline de emfază se ascunde multă ipocrizie, multă dorinţă de afirmare şi foarte puţină înţelepciune”. Doar „ei scriu cu cărţile altora pe masă, nu cu cărţile lor”.

Sînt multe aforisme/ citate despre creaţie, glorie, conştiinţă, computer, internet, copilărie, cuvînt/ poezie şi/ sau aforism ş.a. în această antologie; redăm, şi cu titlu de exemplu, cîteva: „Trăiesc cu speranţa că poezia şi aforismul mai au puterea să salveze sufletele rătăcitoare atunci cînd nimeni nu mai are timp să citească un roman de calitate.”; „Cu cît cobori mai adînc în inima omului, cu atît ţi se astîmpără setea de cuvinte.”; „M-am născut pe Google. Am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră către cealaltă lume căreia, probabil, trebuia să-i spun Mamă”; „Scriitorul care pune suflet în cuvinte le oferă cititorilor un crîmpei din tinereţea sa veşnică”.

Ionuţ Caragea nu caută să fie un tip „comod” prin problematică/ tematică şi maniera în care le abordează, indiferent de domeniul în care păşeşte. Ştie şi să folosească noile mijloace de promovare oferite de net, şi face asta cu insistenţă şi încredere în ceea ce scrie. Şi astea, iarăşi, pot face să nu fie, uneori, privit ca un tip „comod”. Dar este felul lui de a fi, în căutarea, în esenţă, a unui mod de a vedea cît mai limpede „adevărul”, căruia îi caută înţelesul, că ne referim la sufletul său, la scris, la viaţă, la oameni la…De altfel, spune că „nu există metaforă mai frumoasă ca adevărul gol-goluţ”. Dar, pe de altă parte, „cît de mult îşi îndrăgesc unii oameni propriile adevăruri, ca pe nişte haine scumpe. Şi cît de repede se leapădă de ele… încercînd să-şi atingă scopul”. Aşadar, am putea spune şi că e o carte despre Ionuţ Caragea, un autor care şi-a croit un loc şi un drum al său, şi felul lui de a gîndi şi a fi.

 

La „Vama” Cotnarului, antologie de epigrame şi vorbe de duh, realizată de Valentin Talpalaru, Editura Opera Magna, Iaşi, 2018, 148 p.

 

De şase ani, la Vama, sub oblăduirea lui Sorin Cotlarciuc, are loc un festival de umor, care, iată, anul acesta, prin strădania lui Valentin Talpalaru de a aduna laolaltă aceste „mahmureli versificate scrise de nişte delicaţi şi dedicaţi slujitori ai apei minerale” (cum zice Cornel Udrea, în Cotnarion), dar, totuşi – cititorul poate descoperi cum şi de ce – sub semnul vinului de Cotnar, a „produs” o antologie de „epigrame şi vorbe de duh”. În cartea deschisă de antologator, apoi de un Cotnarion, terminată cu… „necrolog” şi „necrolog la necrolog” şi…. sînt texte semnate de autori din diverse zone ale ţării, de la noi de acasă şi pînă prin munţi iar de acolo la Pontus Euxinus. Peste treizeci, în total. Nu e prima dată cînd scriem despre unor şi umorişti şi despre munca lor (nu va fi nici ultima) şi, de fiecare dată, o facem cu plăcere ştiind, ca şi data asta (avînd în vedere şi faptul că au fost scrise „din scurt”, probabil, la o întrunire de scurtă durată), că este vorba de o lectură agreabilă. Sînt multe texte care ar putea fi date ca exemplu aici de ce şi la ce  ori cum e bun vinul de Cotnari, dar iată măcar cîteva: Mihai Batog-Bujeniţă, Cumpătare: „Beau Frîncuşă, cu răbdare,/ Pînă în oglindă-apare/ Cu mine, unul la fel./ După aceea… bea doar el!!”; Nicolae Bunduri, La o cină romantică: „Servind cu draga mea o «Grasă»/ Vă spun aici c-am constatat:/ Cotnarul nu e «vin de masă»/ Ci mai degrabă… vin de pat!”; Laurenţiu Ghiţă, Efect: „Un fenomen ciudat, bizar,/ Mi se întîmplă an de an:/ Cum beau o vadră de Cotnari/ Devin poet şi moldovean”; şi încheiem cu Mihai Haivas, Cadoul lui Păstorel pentru ieşeni, „Văzînd cît de-«nsetat» e-n Iaşi poporul,/ I-ar face un cadou de zile mari, Bahluiului mutîndu-i azi izvorul/ În Cramele moderne din Cotnari.”

Bun e şi vinul de Cotnari, şi alături de o carte, de ce nu, între… altele, dar bune sînt şi astfel de iniţiative prin care cititorii pot avea parte de clipe de zîmbet, momente de respiro spiritual şi de haz” (Ananie Gagniuc”).

 

Mihaela Băbuşanu, Cu Mercur în exil, prefaţă (Mihaela Băbuşanu, „Cu Mercur în exil”) de Melania Cuc, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2017, 82 p.

 

Mihaela Băbuşanu şi-a căutat şi în poezie un loc al său, îmbrăcîndu-şi gîndurile, trăirile, dorinţele în haină de vers. Totul aici e ca un jurnal menit să-i vorbească, să i se destăinuie fie despre luptele sale personale cu paşii prin viaţă, fie în care să fie, poate altfel decît în cotidian. Poate cu sau pentru acel, parafrazînd titlul unui text din carte, să îl numim… „Ahile” al său (cu care „viaţa avea un tîlc”, dar azi e în povestea „lor” „doar în pagini de jurnal”), mai mereu prezent sau „simţit”. Dar şi acel „spaţiu” de suflet şi cuvinte în care să-şi limpezească sufletul ca într-o „apă” cathartică. Pe de o parte este o carte despre sine, dar şi (preponderent) despre dragoste (una în care, poate cu „Ahile”, să trăiască „veşnicul prezent”), pe de altă parte şi despre aşteptare/ căutare, dezamăgire (cînd „podul de aşteptări/ se năruie în oglinda tulbure”), dorinţă, părăsire („iubirea noastră doar fum/ irosindu-se prin livada/ cu meri”), senzaţii (reale, amintite sau închipuite), fericire/ nefericire („sînt împăcată cu nefericirea mea”) – dar care nu ucide speranţa – , trădare, dimineţi, seri şi ploi, şi visare/amintiri. Nu doar despre acea persoană iubită/ dorită, ci şi despre „dezrădăcinare” (cum este titlul unui poem) de meleagurile natale, despre părinţii plecaţi la ceruri, dar pe care îi ţine acum „la vedere, în portvizit”.

Volumul e scris folosind un vocabular fără formule complexe de exprimare, dar nu simplist, urmărind mai ales mesajul, în vers alb, cu tropi nesofisticaţi dar prin care creează imaginile pe care, probabil, şi le doreşte. Nu pe metaforă „apasă” în textele sale, ci pe stare, pe imagine, pe ceea ce doreşte să transmită: „sînt semne mohorîte de ploaie/ şi iarna pare că va veni curînd;/ pentru voi bătrîneţea în doi/ e doar o vară continuă”.

Am întîlnit-o pe Mihaela Băbuşanu în mediul creatorilor de lirică niponă, şi, din ce ştiu este la a treia carte, una fiind de haiku. În afară de cea de haiku, semnalată în revista „Poezia”, este primul volum de versuri „occidentale” al său pe care îl citesc. Aici descopăr o autoare cu posibilităţi, care poate crea versuri reuşite, dar are încă şi căutări. În aşteptarea unui viitor volum al său, şi pentru a vedea cum se va cristaliza căutarea sa, încheiem, şi cu titlu de exemplificare, cu un text, din anumite puncte de vedere definitoriu/ ilustrativ pentru cartea de faţă: „Am adunat în jurnalul meu/ apa, focul şi-un pumn de pămînt, şi bărbatul cu care mă asemănam/ pînă la epuizare,/ pe care l-am reţinut mai mult/ decît se cădea/ şi pe care eliberîndu-l/ nu am reuşit să îl dezleg./ Simt că trebuie să schimb ceva:/ vreau să fiu complet singură,/ nouă şi gata de un nou start.”.

Revista indexata EBSCO