Nov 13, 2018

Posted by in ARTE

Lia FAUR – Viața ca un cîntec simplu interpretat de un copil stîngaci

Regizorul şi scenaristul italian Paolo Sorrentino, cunoscut şi pentru aerul său de pictor renascentist, este relativ tînăr (48 de ani) şi reuşeşte să uimească publicul cinefil prin stilul minimalist imprimat în majoritatea producţiilor sale. Debutează în 1998 şi deja în 2018 are un palmares de douăsprezece filme de acţiune, douăsprezece filme scurte şi documentare, şi cinci seriale de televiziune. De ultimul, The Young Pope, în zece episoade, ne amintim uşor pentru că a rulat de curînd pe micile ecrane. S-a scris mult despre scenariul „mai catolic decît papa” şi despre interpretarea excelentă a lui Jude Law în rolul principal. La Grande Belleza este producţia cu un premiu Oscar, alături de numeroase alte premii, în 2013.

Unul din secretele regizorului ar putea fi păstrarea echipei, Sorrentino lucrează la noul film, de regulă, cu aceeaşi echipă a filmului anterior. În unele producţii apare ca actor (The Caiman, A Question of the Heart, Boris), iar la majoritatea filmelor semnează şi scenariul. Aici sînt multe de spus.

Filmul (al doilea în limba engleză) La Giovinezza, (Youth, 2015) a avut premiera la Cannes şi are o distribuţie de excepţie: Michael Caine, Harvey Keitel, Rachel Weisz, Jane Fonda, Paul Dano, Mark Kozelek, Rolly Serrano, Sumi Jo, o listă lungă ce se continuă cu actori-personaje, remarcabili, fie şi într-un rol secundar. Apare şi Mădălina Ghenea – Miss Univers, nu fără a da naştere la semne de întrebare dacă numele ei era sau nu necesar pentru reuşita distribuţiei.

În rest, scenariul şi imaginea conduc spre o metaforă despre frumuseţea şi tristeţea vieţii în partea ei ultimă. Tinereţea apare mereu în oglinda realităţii implacabile a bătrîneţii. Giovinezza este şi titlul imnului naţional din timpul lui Benito Mussolini, acum interzis în Italia. Poate fi doar o coincidenţă sau poate că nu.

Totul se desfăşoară ca o pictură pe pînză de dimensiuni mari. Spaţiul este un hotel de lux din Elveţia, un loc idilic, unde Fred Ballinger (Michael Caine), un fost dirijor şi compozitor celebru, cunoscut prin lucrarea Cîntece simple (Simple Song), este însoţit de fiica sa, Lena. Aici se află şi prietenul din tinereţe, Mick Boyle (Harvey Keitel), care fusese regizor şi încă visează la realizarea unui rol interpretat de Brenda Morel alias Jane Fonda. Filmul lui se va numi semnificativ Ultima zi a vieţii, un titlu neagreat prin ignoranţa tinerei echipe, aparent opacă la problemele existenţiale ale regizorului. Mick le oferă lecţii de regie şi lecţii de viaţă. Amănuntul semnificativ apare la tot pasul, un personaj agăţat de o schelă coborîtă parcă din cer, o lunetă care serveşte ca explicaţie pentru a înţelege viitorul în dubla sa ipostază: apropiat sau îndepărtat. Perspectiva este cea care defineşte nuanţele. Nu există o vîrstă intermediară, există doar un şoc al neputinţei în faţa realităţii. Mick ar vrea ca acest film să fie cel mai bun din toată cariera, însă autenticitatea regiei este un eşec, viaţa sa devine cel mai bun subiect de film. Bătrîneţea este tragică, bătrînii se transformă în nişte clovni jalnici cît timp nu înţeleg ce li se întîmplă.

Fred este un personaj aproape mort care nu pare să mai spere la vreo revenire. Este invitat de regina Elisabeta să dirijeze Cîntece simple în cinstea zilei de naştere a prinţului Philip. Refuză o vreme, iar scenele care anticipează finalul îl prezintă într-o continuă observaţie a decrepitudinii la care supune bătrîneţea. Invitaţia îi declanşează amintirea soţiei sale. Fiica sa, Lena, care trece printr-o despărţire, îi alimentează vina de a nu o fi iubit îndeajuns. Se amestecă tristeţea cu ironia, realul cu magia şi grotescul cu frumuseţea sau amintirea ei. Soţia dirijorului zace de ani de zile într-un sanatoriu din Veneţia, fără a mai recunoaşte pe nimeni. Cîntecele simple au fost compuse în tinereţe din iubire pentru ea. Un copil stîngaci de la hotel le exersează la vioară. Fred îi îndreaptă poziţia cotului şi totul sună mult mai bine.

Un film de flash-uri, transparenţial, suprarealist pe alocuri, o artă a derizoriului. Ascultîndu-l pe emisarul reginei vorbind despre importanţa participării sale la concert, Fred îl anunţă grav că este programat la o clismă pentru a-i curăţa intestinele. Paolo Sorrentino este un foarte fin observator al stărilor accentuate de spaţiu şi al detaliului. Nimic nu este inutil în acest film, iar fondul sonor, uneori doar liniştea, dă naştere introspecţiei. Personajele (femei tinere, copii, bărbaţi tineri şi bătrîni, Maradona chiar, sînt tăcute şi fragile, fiecare îşi duce drama vizibil în timp ce admiră frumuseţea. Pentru că există o frumuseţe a fiecărui personaj, remarcată de celălalt. Gestul unui braţ ridicat poate compune o scenă fără explicaţii suplimentare, creînd magie şi suspans. De ce-ul adresat copilăresc însoţeşte scenariul.

Discuţiile dintre cei doi prieteni (şi cuscri) despre victoriile simple, cum ar fi aceea de a urina zilnic („Azi dimineaţă am făcut mult pipi şi am fost tare fericit cum nu am mai fost de multă vreme”), sau cum în tinereţe iubiseră amîndoi aceeaşi fată, analiza amuzată a realităţii unor cupluri intrate în rutina convenţiilor, mirarea în faţa frumuseţii celei ce fusese aleasă Miss Univers, sînt doar cîteva scene în care liniştea şi dialogul scurt seduc. Sorrentino este un maestru al staticului şi al esenţelor. De altfel, urmăreşte suplinirea cuvintelor prin prezenţa unor imagini semnificative sau replicile personajelor: „Tot ce înţeleg este muzica pentru că nu are nevoie de cuvinte…”, spune dirijorul. „Atingerile înlocuiesc cuvintele”, replică fata de la masaj.

Pierderea memoriei cu care se confruntă amîndouă personajele devine un motiv de ironie amară. Fred nu-şi mai aminteşte părinţii, iar Mick, consideră că are noroc pentru că îşi aminteşte cum a învăţat să meargă cu bicicleta şi cum a căzut prima oară. Nu există o adaptare la bătrîneţe, cum se întîmplă la mulţi, ci o analiză ironică a situaţiei şi un refuz în a se integra în ea. Imaginile sînt clare, fotografice, picturale. Fiecare scenă completează pînza cu un nou personaj fixat acolo pentru a le scoate în evidenţă pe primele două, centrate pe sine. Replicile celor două personaje (Fred şi Mick), scenariul, în general, scoate la iveală, dacă mai era necesar, un Sorrentino filozof, psiholog, prozator şi poet, deopotrivă.

Filmul rămîne o meditaţie asupra frumuseţii vieţii cu toate ingredientele sale: tinereţe, carieră, singurătate, iubire şi bătrîneţe. Un amestec de stări şi imagini, tăceri şi interogaţii.

Revista indexata EBSCO