Jun 27, 2013

Posted by in EVENIMENT

Lectie de istorie – Stela Cheptea

IN MEMORIAM GHEORGHE BUZATU

Cercetătorii Centrului de Istorie si Civilizatie Europeană, prietenii si colaboratorii cei mai apropiati ai Profesorului Gh. Buzatu, multumesc istoricilor, oamenilor de cultură, ziaristilor, tuturor admiratorilor pentru mesajele scrise, pentru cuvintele si gîndurile frumoase îndreptate spre omul si opera sa. Acum putem afirma cu tărie că si-a închinat viata adevărului istoric, petrecîndu-si zilele scormonind arhive, iar noptile navigînd pe internet după încă un document sau o mărturie inedită care i-au slujit la întelegerea celui mai frămîntat, cel mai tumultos secol, secolul al XX-lea din istoria României, a Europei si a lumii. Cu o mare putere de muncă si o fortă de întelegere extraordinară a pătruns cele mai ascunse taine, intrînd în intimitatea conducătorilor de tări si armate, a oamenilor politici ori celor de rînd, a scriitorilor si formatorilor de opinii si de doctrine politice, a studiat economii de pace sau de război, toate cu un singur scop – aflarea adevărului despre trecutul recent al României. Volumele au curs unul după altul, niciodată demonstratia nu era suficientă, o informatie aducea o alta si mai valoroasă. Nimic nu-l supăra mai rău decît minciuna, afirmatiile gratuite ce nu erau bazate pe documente. Din această sublimă frămîntare s-a născut si ultimul volum pe care l-a văzut tipărit în mai 2013 – Istoria să judece! Maresalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu, lucrare închinată celui de al doilea război, timpului ce i-a urmat, care se referă la faptele petrecute de-a lungul anilor 1941 si 2013, evenimente cunoscute, dar tratate altfel.

Gh. Buzatu a avut o încredere desăvîrsită în judecata istoricilor, a celor ce iubesc adevărul, ceilalti nu existau pentru el, poate doar ca elemente într-o demonstratie. Asemenea lectie de istorie am descoperit într-o scrisoare recentă adresată de istoricul Gh. Buzatu unui distins profesor. O supunem atentiei cititorului, sigur interesat, cuvintele noastre fiind mult prea putine în comparatie cu demonstratia pe care o făcea pentru un subiect aproape tabu.

Stimate Domnule Profesor, Vă rog să-mi îngăduiti să fiu neîncrezător în privinta sanselor dialogului angajat cu delegatii lui Wiesel. În afară de faptul că acestia, în marea lor majoritate, „nu sînt istorici, iar cei care, cît de cît, se străduie, nu sînt de profesie, ci de ocazie”. Ei nu se bazează pe documente, iar, dacă o fac, nu stiu ce este cercetarea profundă si comparativă a surselor, multumindu-se doar „să le vadă”, la suprafată, dar avansînd concluzii … sigure si anapoda, răspunsul fiind” dinainte stabilit”. Ei încă îsi închipuie că s-ar afla din nou – o, Doamne! – înaintea odiosului si imbecilului „Tribunal al Poporului” din 1945-1946, manevrat de la Kremlin si diriguit la Bucuresti de criminali cu stagii si reprezentanti ai unui regim criminal – calificat ca atare si de „Raportul Tismăneanu” –, asa precum au fost Ana Pauker, Emil Bodnăras, Gh. Pintilie (Timotei-Pantiusa Bodnarenko), Al. Nicolski (Boris Grünberg), Lucretiu Pătrăscanu, Avram Bunaciu, Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov), Teohari Georgescu, Iosif Chisinevschi, Al. Voitinovici s.a. „Istorici” precum cei în discutie ignoră probele fundamentale, iar, mai presus de orice, nu au în studiu declaratiile însesi ale Maresalului Antonescu în cursul anchetării sale la Moscova si Bucuresti, în 1944-1946. Asa, de pildă, fiind interogat la 26 aprilie 1946 de către Avram Bunaciu, ca „acuzator public”, Antonescu a avut de răspuns, în ordinea nr. 5, la următoarea întrebare: „Cine poartă răspunderea deportărilor din Basarabia si Bucovina, înfiintării ghetourilor si a masacrului de la Odessa?” În dosarele „procesului” din 6-17 mai 1946, se păstrează declaratia completă a lui Antonescu si din care nu retinem, de această dată, decît aceste precizări în forma acceptată de ex-maresal:

„ […] 2. Asa-zisele masacre de la Odessa. Faptele s-au petrecut în felul următor : După intrarea trupelor noastre în Odessa, populatia rusă, sub formă de partizani ascunsi în labirintul de catacombe pe care este asezat orasul si prin masini infernale, a continuat lupta după abandonarea orasului de către trupele rusesti. Atacul partizanilor producea zilnic victime printre ofiterii si soldatii români în Odessa. La cîteva zile după ocuparea orasului, o masină infernală a făcut explozie într-o mare clădire lăsată dintr-adins în perfectă ordine pentru ca autoritătile române să fie tentate să o ocupe. Gen. Glogoveanu, care a căzut prima si marea victimă a acestui atentat, a ocupat clădirea cu tot comandamentul, desi fusese avertizat insistent de cineva din populatia rusă să nu se instaleze că este pericol. Alesesem cu mare grijă foarte buni si gospodari oameni pentru administrarea orasului si pentru comandamentele militare. Toti acestia, fiind adunati la consfătuire în local, au sărit în aer tocmai în momentul cînd erau cu totii întruniti. Cîteva ceasuri mai tîrziu, am primit comunicarea la Bucuresti. Se găsea în biroul meu D-na Perzicari-Davilla, mătusa aceluia pe care-l destinasem să fie Prefectul Odessei, si care era un om de mîna întîi, părăsise o splendidă situatie [pe] care o avea la Bucuresti, fiindcă era Directorul General al Întreprinderii Ford în Tara Românească, numai pentru pasiunea pentru a se dedica unei opere administrative pe care o vedea grandioasă. Era omul care avea pasiunea bunei administratii. A pierit si acesta. Se mai găsea în birou Dl. Mihai Antonescu, asa mi-a reamintit D-sa cît am fost împreună în Rusia. În momentul acela, era la ora 8 sau 9 seara, îmi soseste si informatia amănuntită ce se petrecuse si cererea de autorizare să facă represalii. Cererea de represalii venea după avertismente succesive date populatiei din Odessa si rugămintilor care i se făcea de a nu se asocia cu partizanii si de a-i denunta. Eram si într-o stare de spirit specială, pentru că vizitasem în dimineata zilei un spital în care am găsit printre altii un ofiter si trei sau patru soldati amputati total de picioare si de brate si orbi. Ofiterul mi-a povestit că toti căzuseră victimă unei masini infernale pe care rusii, la părăsirea unui sat, o lăsase[ră] atasată de clanta usii scolii. Ofiterul, avînd ordinul să pregătească instalarea Comandamentului unitătii sale în acea scoală, cînd a apăsat pe clantă masina infernală a explodat si ei au ajuns în starea în care se găseau. Cazuri similare, tot asa de brutale si total neîngăduite de legile războiului au fost numeroase. Aveam multi mutilati datorită acestui procedeu cît si actiunii partizanilor. Este usor de înteles că o astfel de procedare provoacă în mod fatal ofiterilor si soldatilor armatelor care sînt supuse din partea inamicului în astfel de tratament o stare de enervare si un sentiment de răzbunare care nu pot fi usor domolite. Numai cine a trăit în vîltoarea focului si sub amenintarea permanentă a mortii, numai acela poate să-si dea seama de această stare de spirit, manifestată de toate armatele fără nici o exceptie în toate timpurile. Mai primisem, în aceiasi zi, raportul prin care Guvernatorul Basarabiei îmi arăta că în timpul ocupatiei rusesti se deportaseră din Basarabia 50 000 de tărani români. La raport erau anexate si fotografiile cu numele acelora care fuseseră găsiti în stare de putrefactie în pivnitele localurilor ocupate de autoritătile politienesti ruse în timpul ocupatiei la Chisinău. Si în Cetatea Albă, dacă nu mă însel. Toate aceste elemente m-au determinat să dau aprobarea cerută, desi comandamentul local nu avea nevoie să-mi ceară această aprobare, pentru că la începutul războiului am dat anumite ordine de principii prin care, pe de o parte, atrăgeam atentia si făceam responsabile de orice eventuală neexecutare strictă a dispozitiunilor ca trupele si ofiterii să se poarte cu cea mai mare omenie si bunătate [atît] fată de populatia românească sau străină din teritoriile cucerite, cît si fată de prizonieri. Iar, pe de altă parte, le atrăgeam atentia să respecte dreptul international si Conventiile semnate de România la Haga si în alte părti si să-si ia întotdeauna răspunderea actiunii lor, pentru că asa este cavalereste si asa este si drept, deoarece numai cine este la fata locului si trăieste momentul fulgerător de fugitiv al actiunilor pe care le provoacă războiul poate să judece situatia în totalitatea aspectelor ei si să ia si hotărîrea. În calitate de Conducător al Statului si Comandant de Căpetenie, nu trebuia, deci, să fiu întrebat în această privintă, mai ales că mă găseam la Bucuresti de multă vreme. Aceasta nu însemnează, o repet, că mă degajez de răspundere. Subliniez însă că am dat aprobare pentru represalii, iar nu pentru masacre. De altfel, această măsură specială pentru Odessa se încadra într-o măsură cu caracter general de aceiasi natură luată pentru toată tara la începutul războiului. Într-adevăr, în tară se găseau o multime de elemente în locurile cele mai vulnerabile militare si economice (Valea Prahovei, Petrosani, Lupeni, Cugir, Bucuresti etc.), elemente străine dusmănoase sau chiar românesti, organizate de serviciile de contra-informatii străine si chiar dotate cu mijloace bănesti si explozive, cu intentia de a comite acte de sabotaj pentru distrugerea petrolului, fabricilor si depozitelor noastre esentiale. Documentare suficientă se găseste în această privintă la Serviciul de Informatii al Marelui Stat Major si la Serviciile noastre de Sigurantă. Pentru a evita actele de sabotaj, care ar fi dat pretext Germaniei să ia singură măsuri cu mijloacele lor de S.S., dispozitiuni de paza Căilor Ferate si a petrolului în special, m-au determinat să fac o comunicare publică prin care avertizam toate aceste organizatii de străini (unguri, greci etc.) că, în caz de se vor comite acte de sabotaj sau asasinate, voi aplica represalii. Deci, măsura luată la Odessa se încadra într-o dispozitiune cu caracter general si era, după cum voi arăta, autorizată de legile războiului si de Conventia Haga. Nu am stiut niciodată ce s-a petrecut în realitate la Odessa, pentru că nimeni nu m-a informat si nu stiu nici astăzi. Nici Ministrul de Război, nici Statul Major, nici serviciile de informatii ale Sigurantei, nici Dl. Alexianu si nici Comandamentul Militar local nu m-au informat. Nimeni nu va putea afirma, sau cel putin dovedi, că mi s-a făcut vreo comunicare în această privintă. În iulie sau iunie 1944 a venit la mine la Presedintie Gen. Pantazi si mi-a spus : “D-le Maresal am dat dispozitiuni ca să dispară cadavrele celor masacrati la Odessa”. I-am răspuns imediat “Ce este asta, Pantazi ; niciodată nu mi-ai vorbit de această chestiune”, la care mi-a răspuns : “Nici eu n-am stiut, am aflat-o acum din brosura care a apărut la Stockholm si în care se afirmă că au fost masacrati 27 000”. Era a doua surprindere pentru mine, pentru că nimeni nu-mi vorbise nici de această brosură pînă atunci. I-am răspuns, totusi, imediat “Nu se poate să fie adevărat, îti dai D-ta seama ce înseamnă si cît timp îti trebuie să aduni 27 000 oameni si cîte mijloace sînt necesare ca să-i omori în acelasi timp ?”.

Totusi, foarte alarmat de fapt, am chemat imediat pe Dl. Alexianu si l-am întrebat “Ce este asta, D-le Alexianu? Ce este adevărat ? De ce nu m-ati informat niciodată de cele ce s-au petrecut ?”. Dl. Alexianu mi-a răspuns textual : “Nu este adevărat, D-le Maresal”. L-am întrebat : “Atunci, cîti s-au omorît exact ?” ; mi-a răspuns : “Maximum 600”, la care i-am ripostat : “Bine, D-le Alexianu, chiar 600, de ce nu mi-ai spus la timp ?” Bineînteles, oricare ar fi adevărul, Dl. Alexianu nu poate fi făcut răspunzător decît numai de faptul că a tinut ascunsă chestiunea. La acea epocă, desi era numai Guvernator al Transnistriei, totusi nu se instalase la Odessa si nu luase în primire regiunea de sud, operatiunile militare se terminaseră numai de cîteva zile. Cînd am fost la Moscova [1944-1946], mi s-a prezentat si mi s-a impus – în conditiuni care nu sînt de demnitatea mea, a neamului românesc si chiar ale poporului rus, să le fixez pentru istorie – să iscălesc un protocol, în care, între altele, se afirma că la Odessa s-au masacrat 225 000 oameni. Dat fiind exageratiunea, ca să nu întrebuintez altă expresie, am semnat, fiindcă lucrul nu avea nici o valoare, absolut nici una, deoarece, la intrarea noastră în Odessa, în baza recensămîntului făcut si care există, nu se mai găseau decît cca. 300 000 de oameni, ceea ce înseamnă că totalitatea populatiei din Odessa fusese masacrată în cîteva ceasuri, ceea ce nu era exact si nici nu putea fi posibil. Nu a existat de cînd este omenirea posibilitatea să strîngi 200 000 oameni în acelasi loc si mai ales să-i omori. Pentru aceasta ar trebui cîmp imens, mijloace de distrugere nenumărate si zile fără sfîrsit. Pentru ca să se vadă, prin comparatie, valoarea afirmatiei, subliniez că mai putin de 200 000 oameni la intrarea noastră în război erau însirati pe un front care se întindea din Carpatii Bucovinei pînă la Marea Neagră. Un alt fapt care dovedeste neexactitatea acuzării este si acela că, cîteva luni mai tîrziu, mi s-a prezentat tot de rusi, în aceleasi conditiuni [în timpul detentiei la Moscova], un alt protocol în care se afirma, printre altele, de data aceasta, că la Odessa au fost masacrati 100 000. L-am semnat si pe acesta, atrăgîndu-le atentia că o fac pentru că mi se impune. Prin urmare, [în vreme ce] brosura de la Stockholm vorbea de 27 000 de oameni, primul protocol de 225 000 oameni si al doilea de 100 000 oameni. Care este adevărul în această privintă ? Nu-l cunosc nici astăzi si poate că nu se va cunoaste niciodată în mod strict. Dacă subliniez faptul, o fac pentru istorie, pentru că am datoria să apăr neamul românesc de o pată care ar apăsa foarte greu pe constiinta lui de-a pururi. Realitatea însă care se va dovedi din documentele existente si din afirmările pe care le vor face mai tîrziu chiar rusii este că soldatul si ofiterul român, afară de rare exceptii inerente războiului si întîlnite la toate armatele, absolut la toate, în toate timpurile, soldatul si ofiterul român s-au purtat cu o omenie demnă de admirat si care-i face cinste. La toate inspectiile mele pe front, prima mea grijă era să întreb toate Comandamentele si toti sefii de autorităti (în Transnistria) cum se poartă soldatii si ofiterii cu populatia. Din ordinul meu toate comandamentele pe unde treceam făceau cantine pentru copiii săraci, făceau troite, reparau biserici, botezau copiii si ajutau cu alimente pe cei lipsiti. Populatia rusă era fericită cînd împrejurările făceau ca zona să fie în sarcina română, iar soldatii rusi căutau sectoarele românesti pentru ca să se predea. În Transnistria, am dat ordin D-lui Alexianu să dea populatiei la colhozuri, drept plată a muncii lor, cantităti de alimente si de bani mai mare decît primeau sub administratia rusă. Cînd am fost pentru prima oară la Odessa, în primăvara anului 1944, am convocat pe toti sefii de autorităti rusi, de la Rectorul de Universitate si pînă la sefii celorlalte institutii mai mici, si, în prezenta D-lui Alexianu si a generalilor germani aflati la Odessa cu diferite însărcinări oficiale, am declarat următoarele : “Nu am venit aici în cuceritori ; nu ne amestecăm în ideologiile Dvs. politice si sociale ; sînteti liberi să vă închinati la orice zeu vreti ; vă dăm posibilitatea să vă cîstigati existenta ca si înainte si dacă se poate chiar mai bine; nu vă cerem servicii de nici un fel pentru noi, pentru că nu vrem să vă expunem la represalii mai tîrziu ; vă cerem servicii numai pentru populatia Dvs. Viata si libertătile Dvs. vă sînt asigurate, garant pentru aceasta sînt eu; vă cerem numai un singur lucru, să nu faceti actiune în contra noastră”. Aceste declaratii au fost, desigur, imediat publicate si trebuie să se găsească în documentarea Transnistriei. Cu aceiasi ocazie, le-am cerut să-mi arate toate nemultumirile si doleantele lor. Dacă nu mă însel, Rectorul Universitătii a luat cuvîntul si mi-a spus că sînt foarte multumiti. Administratia si soldatii se poartă foarte bine. Cum am fost de mai multe ori la Odessa si în Transnistria, cu care ocazie vizitam întotdeauna cantinele copiilor si ale săracilor, spitale, institutii care din ordinul meu toate se reparaseră si se puseseră în conditiuni perfecte, profitam de ocazii să vorbesc cu populatia. De multe ori fără prezenta D-lui Alexianu si a jandarmilor români, si o rugam să-mi spună, fără teamă de consecinte, toate păsurile si, eventual, toate plîngerile ce au de făcut. Niciodată nu mi s-a spus nimic. Din manifestările multimii care se aduna, totdeauna în grupuri foarte mari, eram îndreptătit să trag concluzia că această populatie era foarte multumită. Bineînteles, au fost si abuzuri si greseli, dar au fost si prefecti care au fost admirabili ca suflet, ca cinste si ca dorintă de a servi populatia si de a mă multumi. Citez în special pe prefectii din nord care pot servi de model în orice timpuri si în orice tară. Pentru a termina si pentru a răspunde la întrebarea care mi s-a pus în privinta persoanelor care poartă răspunderea celor ce s-au petrecut la Odessa, declar următoarele : Este o triplă răspundere, o răspundere de fond, o răspundere formală si o răspundere superioară. Răspunderea de fond o au aceia care au provocat războiul si care au întrebuintat în război mijloace si actiuni neîngăduite de legile războiului (partizani, armarea populatiei civile si masini infernale). Conferinta de la Haga autoriza statele beligerante în astfel de cazuri să aplice represalii. De altfel, cutumele războiului au stabilit în toate timpurile necesitatea represaliilor în astfel de cazuri, pentru că numai asa se poate pune capăt actiunilor de război incorecte si neloiale care provoacă pierderea unor vieti puse în imposibilitate de a se apăra cavalereste. Responsabilitatea formală o are comandamentul local în cazul cînd a depăsit limita umană în aplicarea acestor represalii. Găsesc necesar să arăt că lupta de la Odessa ne-a costat peste 47 000 oameni, această luptă a durat aproape două luni. Cauza pierderilor numeroase si a duratei operatiunilor se datoreste mai mult faptului că populatia civilă din Odessa, conform ordinelor categorice primite de a se înarma si lupta si de a continua (ceea ce este contrar legilor războiului), a dat posibilitatea armatelor ruse regulate care apărau Odessa să-si completeze zilnic efectivele pe cînd noi le vedeam scăzînd impresionabil zilnic. Răspunderea superioară o am, desigur, eu, care am dat aprobarea care mi s-a cerut, desi, conform legilor tării, nu trebuia să mi se ceară. O am eu, fiindcă, conform traditiei si a regulilor legalizate în toate timpurile trecute, comandantul a avut întotdeauna gloria reusirii unei actiuni, chiar cînd meritele au fost ale altora, dar a avut, în acelasi timp, si toată răspunderea nereusitei unei actiuni sau executării unei actiuni neregulate chiar cînd toată vina este a altora.

Nu cer nici o favoare. Nu am cerut niciodată si nu am consimtit să mi se facă, pentru a nu lovi în interesele altora.

Nu cer să nu fiu judecat, cer însă ca, atunci cînd se judecă actiunea mea si a comandamentelor române sub acest raport, să se judece si adversarii nostri. S-au făcut masacre la Odessa, dar s-au făcut masacre si în tară. Zeci de mii de oameni, femei, bătrîni si copii, fiinte nevinovate, au fost masacrate în orase si sate; au fost femei si copii mitraliati la munca cîmpului. O documentare completă se găseste în această privintă la Marele Stat Major si la Cabinetul Militar. Bombe omorîtoare au căzut în cartiere de muncitori, în centrele de orase (Bucuresti, Pitesti, Ploiesti, Caracal, Turnu Severin, Orsova, Timisoara, Arad, Simeria, Brasov, Constanta, Galati, Iasi, Piatra Neamt, Buzău) si în numeroase sate. O bombă a explodat chiar în camera de lîngă biroul meu în care dormeam la Presedintie. Contrar legilor si angajamentelor internationale, s-au bombardat centre fără nici o importantă militară si numeroase spitale care aveau vizibil marcat pe acoperis semnul Crucii Rosii. Nu era nici o justificare de represalii, fiindcă România n-a participat cu aviatia ei la nici un bombardament al oraselor engleze, americane si ruse. Desigur că Dnii Stalin, Roosevelt si Churchill, din al căror ordin sau aprobare s-au executat bombardamentele, nu pot fi considerati vinovati de excesele comise de aviatorii respectivi. Nu pot fi considerati vinovati, fiindcă războiul nu cunoaste nici o lege mai puternică decît aceea care impune sefilor responsabili de a-l cîstiga, oricare ar fi mijloacele puse în actiune”.

Valoarea si semnificatia unui asemenea document sînt în afară oricărui dubiu. Revine istoricului ca, în investigarea trecutului, toate probele să fie analizate. Mai ales că istoricul, oricînd si oriunde, se confruntă cu aflarea si comunicarea ADEVĂRULUI, în afară de cazul în care nu doreste să facă, precum de dată recentă, un regizor de prin Timisoara care a făcut vîlvă, cu sustinerile de toate felurile ale „Institutului” Wiesel din Bucuresti (si, deci, ale Guvernului României), cu pelicula Odessa – 1941, o peliculă, desigur, de sorginte si cu adresă 100% de pură fictiune! De unde, în final, si acest îndemn: NU DISPERATI, BĂIETI, FACETI FILME! ACUM ORI NICIODATĂ!

Revenind la volumul citat mai sus – Istoria să judece! – ne îngăduim să-l considerăm un testament stiintific, care prin bogătia informatiei, dar mai ales prin concluziile formulate a deschis larg drumul cercetării. În acelasi timp, istoricul si-a luat rămas bun de la noi toti în ultima filă a cărtii, rugîndu-ne să nu-l uităm!…pe cel căzut pe front pentru a salva libertatea noastră, biserica crestină si civilizatia occidentală. Noi trebuie să întelegem că dorea să Nu-l uitati nici pe cel ce a căzut în lupta pentru Adevărul istoric.

Vă rog să nu-l uitati!…

Revista indexata EBSCO