Nov 13, 2018

Posted by in ARTE

Adrian PALCU – Peripluri muzicale europene (I). Radu Lupu la Barcelona

iața muzicală europeană are o dinamică proprie. Adesea, imprevizibilă. De cele mai multe ori, seducătoare. Atît sub aspectul repertoriilor abordate, cît și din perspectiva artiștilor chemați a le împlini. Mă voi referi, în însemnările de față, la ceea ce am văzut/ascultat în trei centre importante, în trei metropole culturale în adevăratul sens al cuvîntului.

Aș începe cu Barcelona unde, în miez de mai, punctul de atracție absolut al stagiunii muzicale pe care o găzduiește somptuosul Palat al Muzicii Catalane a fost indiscutabil marele pianist român Radu Lupu. Recitalul său, febril anticipat de un public temperamental, dornic de a face priză numaidecît cu trăirea muzicală în expresia ei cea mai rafinată, a umplut pînă la refuz cele peste două mii de locuri ale sălii de concert. Bijuterie a Art Nouveau-ului catalan de început de secol XX, cu o acustică impecabilă, cu iluminare complet naturală pe durata zilei, și cu o tradiție „grea de glorie”, acest celebru sanctuar al muzicii europene conceput de arhitectul modernist Lluís Domènech i Montaner, finanțat prin subscripție publică și inaugurat la 1908, intrat între timp în patrimoniul UNESCO, are în sine o poveste fabuloasă demnă de a fi depănată. O voi face, poate, cu alt prilej. Mă voi rezuma aici doar la a remarca atmosfera cu totul specială cu care te învăluie de cum îi treci pragul, pregătindu-te cumva vizual, ambiental, emoțional chiar, pentru magia sonoră promisă. Iar la acest capitol, misia principală i-a revenit, cum era de asteptat, lui Radu Lupu care nu se dezminte. Subscriam undeva la ideea lui Alfred Brendel, că cei mai interesanți muzicieni sunt cei trecuți dinspre „maturitatea coaptă” către senectutea împlinirilor crepusculare. Că experiența lor, reflecția îndelungată în marginea partiturilor pe care le tălmăcesc publicului, instinctul muzical cizelat minuțios în decenii de prezență scenică îi impun cu „o lungime de barcă” inaintea virtuozilor focoși ai avînturilor juvenile oricît de impresionante tehnic ar fi acrobațiile instrumentale „fără plasă de siguranță” ale acestora din urmă.

Nu știu cum cînta Radu Lupu la 25 de ani, cînd irumpea strălucitor în teritoriul pianisticii mondiale și își adjudeca laurii supremi ai unor competiții de prim rang (Van Cliburn, Enescu, Leeds). Intuiesc doar că astăzi strălucește pe cu totul alt palier, infinit mai valoros aș spune, mai profund în sens larg muzical, mai cuprinzător în perspectiva adevărului deplin al discursului. Vremurilor cînd se arunca pe claviatură în înfiorătoarele învolburări mecanice al Concertului nr.2 de Prokofiev bunăoară, le-au locul cele în care serenitatea olimpiană a inițiatului convinge pe cei dispuși să-l asculte că, pentru a fi transmise eficient, adevărurile artei celei mari nu au nevoie de panașul artificiilor colaterale, de zgomotul acrobației spectaculoase, de glamour-ul ostentației dextere. Artistul autentic se caută mereu pe sine, își caută repere exterioare doar pentru a-și desena propriul relief interior. Se definește și se dezvoltă abia cînd ia la pas cărările parcurse de pionierii de dinaintea lui, pentru a străbate, ghidat de aceștia desigur, propria cărare spre vîrf. El trebuie să exprime credibil prin arta sa trăirile sale intime, de substanță, rodul neîncetatei chestionări de sine, iar nu mecanica exterioară a unei eventuale concluzii de-a gata. Dacă ar cunoaște traseul încă de la plecare pentru ce l-ar mai parcurge? Și, sopra tutto, artistul mare are înțelepciunea de a asuma că adevărul îmbracă întotdeauna haina simplității, a directeții, a probității.

Bucuria comunicării – și a comuniunii, de ce să ne ferim de cuvinte mari? – se atinge tot prin simplitate. Așa am decodat eu parcursul serii catalane oferită de Radu Lupu. Specialist incontestabil al spațiului clasico-romantic vienez, el a ales pentru acest recital acel teritoriu repertorial unde se simte cel mai confortabil. Unde, spontan, personalitatea sa unică se definește prin ceea ce îl exprimă mai genuin ca artist și ca om: Franz Schubert. A dăruit din inima lui schubertiană către alte inimi schubertiene. Cu generozitate. Cu șarm. Cu prestanța nobleții celui ce, pe drept cuvînt, slujește muzica. Radu Lupu este artistul care te ridică pe tine, spectator, la nivelul lui. Dacă ești superficial și sensibil doar la acrobația virtuoză, te va plictisi. Te va lăsa în urmă pe drum. Nu e zona lui de predilecție. Nu acolo trebuie căutată miza demesului său. Dacă treci însă de primul strat al gesticulației strict pianistice și ești dispus să parcurgi alături de el o călătorie tihnită, cu frumuseți și priveliști degustate pe-ndelete, cu neașteptate volute și răspîntii (cît de dramatic a sunat lamentația sfîșietoare a celebrului Andantino din penultima sonată schubertiană!), dacă te roade curiozitatea de a asuma experiențe definitorii în plan existențial aduse cu grație diafană de sunetul filigranat dăltuit (și subtil diferențiat caracterial pe parcursul celor șase momente muzicale, spre exemplu), dacă te emoționează gentilețea romantică măiastru articulată a Impromptu-ului în Sol bemol major (oferit ca supliment), atunci întîlnirea cu arta sa te va pune în intimitatea unor satisfacții consistente, de durată. Îți va deschide lumi la care nu bănuiai să ai acces vreodată. Căutîndu-se pe sine, artistul autentic te ajută în fapt pe tine, destinatarul demersului său, să te regăsești. Cu emoțiile tale. Cu gîndurile tale. Cu neliniștile și bucuriile tale. Îți limpezește, într-o primă fază, propria-ți interogativitate. Te ajută mai apoi, prin moliciunea persuasivă a memoriei sunetului, să pipăi și tu reperele care i-au jalonat lui călătoria. Și, într-un final, să ți le apropii ca și cum ar fi fost și ale tale de cînd lumea. Singurul pericol este că devii dependent. Suferi literalmente cînd sunetul se retrage în lumea de unde a venit iar artistul părăsește scena. Magia ține o clipă! O clipă cît o viață.

Cum altfel să pun în cuvinte ceea ce am parcurs alături de Radu Lupu într-o seară magică de mai în Barcelona cînd ne-a plimbat cu acea autoritate blîndă a curatorului pasionat și devotat prin „grădina Schubert”, cu popasuri pe aleile evanescente și totuși pe deplin tangibile care, de dragul rigorii academice, se numesc Moments Musicaux D 780, Sonata în la minor D 784 sau Sonata în La major D 959.

Revista indexata EBSCO