Nov 13, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Binecuvîntarea talentului extravagant (II)

Așadar, în familia Marinescu, dacă nu ne împiedicăm de morți violente, atunci dăm de frați (sau surori) tarați, alcoolici, perverși, sadomasochiști, idioți, hrăpăreți, urîți, răi în toate chipurile imaginabile. Și totuși, cohorta de personaje țicnite, sumbre, cinice nu aduce o tentă tragică, scriitoarea ocolind-o cu obstinație prin recursul la registrul burlesc sau grotesc, atunci cînd istorisirea tinde să devină gravă și apăsătoare. În ciuda numeroaselor creaturi corozive și disperate, tonalitatea rămîne aproape invariabil veselă, ușoară, nepăsătoare.

Fermecarea își începe lucrarea de la prima frază și nu ne mai lasă pînă la sfîrșit, ca o melopee rapidă, obsesivă, pe care adesea nu o înțelegem, care ne ia prin surprindere, care saltă, șăgalnică și imprevizibilă, sau se face gravă și catifelată. Ritmul narațiunii este prea sufocant pentru ca o povestire adevărată să se instaleze. Microcapitolele se înlănțuie cu o viteză halucinantă, vocile narative se împletesc și se încalecă, discursul indirect și discursul indirect liber își fac de cap, căci dialogul este, totuși, o construcție care ascultă de legi, or această saga supercondensată, care se desfășoară rapid, nu are timp să se structureze în chip clasic. Stilurile și genurile se amestecă voios, ceea ce-i permite scriitoarei să introducă anumite motive – de exemplu, vrăjitoria, țiganii, ritualurile tradiționale – fără să prevină sau să caute tranziții și explicații. Franceza o ajută și ea. Deși stăpînește registrele diverse ale limbii, o limbă dinamică, plastică, pitorească, senzuală, ea lasă totuși să plutească un ușor abur de stranietate, în apropieri de cuvinte adesea inedite, într-o îndrăzneală lingvistică rareori întîlnită la nativi. În orice caz, un vocabular și un stil care îi permit să-și situeze personajele ca într-o oglindă care îngroașă caricatural trăsăturile. Este și cazul numitei Marghioala Vipera:

 

Maică-sa e o scroafă, taică-său e un porc, dar sunt niște rîmători de rasă. Mîinile ei sunt lungi și albe, unghiile delicat rotunjite, ciorapii fini, pantofii de lac. Poartă o rochie de catifea, verde, simplă dar atît de eficientă încît abia de-i acoperă genunchii. Porcul de taică-său îi oferă totul fără să crîcnească: lecțiile de pian și de franceză, colierul de perle albe, parfumul de la Paris, clasa, tupeul, modul ei atît de elegant de a-și distila veninul. Părinții ei sunt porci, dar ea e o viperă.

 

Nu se întîmplă prea des să vezi asociați „porcii” și sîngele albastru. Dar, oricît de ciudat ar părea, povestea se sprijină și pe un fel de reglare de conturi sociale. Deși e contemporană, pare totuși dintr-un alt timp, o altă epocă, cînd lupta de clasă nu abolise încă divizarea societății în categorii (Noi avem sînge albastru, iar ei au sînge murdar!”). Narațiunea nu este centrată pe actualitatea istorică, deși, foarte subtil, scriitoarea desenează schițe sociale, psihologice, antropologice ale epocii. Dar evenimentele pur istorice, schimbările ideologice sau tehnologice nu reprezintă decît un fundal necesar, fără a intra într-o relație de cauzalitate directă cu istoriile personale ale numeroșilor protagoniști. Focalizarea aproape exclusivă a autoarei țintește destinele individuale evoluînd sub semnul unui blestem vechi; dacă sunt sau nu reprezentativi pentru o întreagă felie de istorie românească, e secundar și discutabil. Aș spune chiar că e singurul punct slab al poveștii – această precipitare subiectivă care amputează dimensiunea analitică globală a acestei înlănțuiri amuzante de fapte și superstiții, de real și supranatural, în acel spațiu „la porțile Orientului, unde nimic nu este luat în serios”

Aleargă, aleargă Irina Teodorescu, nu prea știm unde, dar se grăbește spre sfîrșit și noi o urmăm, seduși de această scriitură care valsează și țopăie printre arabescuri narative, ceea ce nu e chiar de mirare, avînd în vedere cariera de grafician a autoarei. Ai uneori impresia că vezi succedîndu-se bule de text ca în benzile desenate, schimburile sunt scurte, iuți, elementul vizual e surprinzător. Iar expresia cea mai originală și neașteptată a acestei nerăbdări narative a scriitoare, dar și a plăcerii evidente a jocului, îmi pare a fi reliefată în prenumele personajelor. La o privire de ansamblu, descoperim în text o panoplie destul de completă a preferințelor onomastice românești tradiționale. Există însă o concentrare evidentă de prenume „naționale” fondatoare, să le zicem așa, precum Gheorghe, Ion, Maria, Ana, în asemenea măsură, încît, după nevoie, autoarea le dublează, sau le multiplică, începînd cu nostima găselniță a lui Ion-Și el, adăugîndu-le epitete sau scurte sintagme definitorii pentru a-i distinge unii de alții. Găsim astfel: Maria Mică, Maria Urîta, Maria Purcica, Marghioala Vipera, Ana Frumoasa masochistă, care devine Ana Frumoasa Vrăjitoare etc. Cu siguranță, nu lipsa de inspirație e motivul, ci ar putea fi, dincolo de dimensiunea ludică a povestirii, o aluzie la un obicei românesc străvechi, încă viu la țară, acela de a-i deosebi pe oameni mai curînd prin porecle singularizante, atașate unor prenume comune. Remarcăm însă că haiducul ce se află la originea poveștii nu are nume; figura și aventurile sale sunt arhetipale, universul istorisirii este declanșat de actele sale.

În Blestemul banditului mustăcios, accentele lirice alternează cu cele ale unui gen de teatru de bulevard, acestea din urmă fiind vizibil prevalente. Avem de a face cu o dublă povestire: mai întîi, e cea care relatează cum un bandit mustăcios a blestemat o întreagă familie și peripețiile acesteia. Și în același timp, mai există una, mai scurtă, a altui cuplu, o poveste de dragoste ușor decalată, parcă în afara timpului, deși viitoarea mireasă este o descendentă a familiei blestemate. De fapt, potrivit mărturisirilor Irinei Teodorescu, înainte de a se gîndi să scrie, începuse să deseneze cu cuplu de soți și în timp ce-i desena și-i imagina, mai ales pe mireasă, cu rochia ei lungă și toate celelalte. Căsătoria o fascinează, pare-se, acest angajament pe care ni-l putem asuma cu toții, dar care nu ne pune la adăpost de necazuri. Punctul de plecare a fost deci mica poveste de iubire, căsătorie, copii etc., pe care a inserat-o progresiv în istoria familiei; artificiu care face să crească puțin suspansul, mai ales că legătura logică și de consangvinitate nu este evidentă înainte de final.

Se simte limpede că autoarei îi place nu doar să scrie, dar și să observe evoluția personajelor sale și trăsăturile caracteristice ale acestor oameni care sunt răi, în mare măsură, dar care au cu toții laturi pozitive, uneori surprinzătoare:

 

Dreptu-i că sunt ciudați în familia asta, există ăia foarte răi, dar și cînd sunt buni, sunt ca mierea… Apoi mai sunt și nebunii, e destul să treci prin sat și să-l vezi pe domnul Gigi așezat pe bancă de o veșnicie, și am auzit că ailaltă, alde Gina, e și ea zurlie, nu degeaba s-a dus să se ascundă în oraș.

 

Delicatețea autoarei atinge un paroxism poetic la sfîrșitul acestei cărți neașteptate care este, în ultimă instanță, un imn închinat iubirii, sub toate formele acesteia. E adesea sucită, oblică, perversă, dar Irina Teodorescu crede cu tărie în ea și, dezarmantă pînă la capăt, întoarce ultima pagină în lacrimi. Lacrimi mîntuitoare ce par a fi singurele capabile să înfrunte capriciile destinului și să sfărîme vraja:

 

Am plîns și iar am plîns, ore întregi, strîngînd la piept ursulețul galben al fratelui meu, am plîns și iar am plîns zile întregi, întinsă în patul lui, înconjurată de prezența lui, de lucrurile lui, de mirosul lui. Am plîns și iar am plîns vreme de săptămîni, luni, ani. Pînă în anul două mii.

 

O mică melodie malițioasă, insidioasă, cu iz de magie și de nebunie primăvăratecă, o energie narativă antrenantă și reconfortantă, o scriitură fierăstruită dar fluidă, adesea brutală și eficace, dar și lirică sau neliniștitoare, o lume foarte colorată, destructivă și dionisiacă totodată, o poveste care seamănă dezordine, dar care e purtată de un curent subteran foarte puternic și coerent. Cititorul nu e niciodată în repaos și cu atît mai bine, nimeni nu se plînge, rătăcește în voie, nu mai știe pe unde s-o apuce, uită de cele numeroase identități și motivații care mai de care mai trăsnite, într-un cuvînt, se lasă dus. Este, cred, cel mai frumos cadou pe care un autor îl poate oferi cititorilor săi – această dorință de a-l urma pînă la capăt, fără a pune prea multe întrebări, deși rămîn, la urmă, o mulțime de nedumeriri, căci un adînc disconfort răzbate din acest ghem zburlit și pestriț. Ușurătatea aparentă a scriiturii acoperă o gravitate a ființei.

Concluzia e îmbucurătoare, în ceea ce-i privește pe acești scriitori de „impresie” franceză (după inspirata formulă a profesorului tunisian Habib Sahla) ce reușesc să creeze lumi stranii, fabuloase, dar atît de personale și de vii, atît de departe de acele confecții chinuite ale unei literaturi fără suflu, în pană evidentă de imaginație, de curiozitate vitală și de sensibilitate autentică. Genul romanesc iese împrospătat și mai incitant ca oricînd din asemenea experiențe.

Revista indexata EBSCO