Nov 13, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Bogdan Mihai MANDACHE – Arta de a uni contrariile

Magistrat şi alchimist francez, Jean d’Espagnet (1564-1637) este cunoscut pentru operele sale esoterice: Le miroir des alchimistes, 1609; Arcanum Hermeticae philosophiae,1616, şi Enchiridion Physicae Restitutae, 1623. De puţin timp, ultimele două titluri amintite mai sus au apărut în limba română: Filosofia antică restituită în puritatea ei. Opera secretă a filosofiei lui Hermes, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Quinta essentia”, 2018, 232 p.

Filosofia antică restituită în puritatea ei debutează cu o pledoarie în favoarea filosofiei naturale, arătîndu-si admiraţia pentru şcolile filosofice antice, fără a putea adera la vreuna dintre ele. Îi recunoaşte lui Aristotel statutul de Părinte al Filosofiei, dar pe bună dreptate deplînge uitarea în care a căzut filosofia celor mai vechi decît Aristotel, cei care au vorbit primii despre natură, despre materia primordială. Vorbind despre crearea lumii, Jean d’Espagnet aminteşte un principiu, Hylam, aproape inaccesibil minţii omeneşti, căci a precedat materia primordială, nu are corp, este mai mult o umbră vastă: „Dar mintea omenească nu ar putea concepe acest principiu imaginar decît visînd, iar imaginaţia noastră este incapabilă să-şi reprezinte cu fidelitate acest haos, acest sălaş al tenebrelor.” Jean d’Espagnet continuă scriind despre mintea ziditoare care a urzit şi a început ţesătura care a dus la crearea a două principii universale, unul formal şi unul material, adică Cerul şi Pămîntul. Cum au evoluat elementele? Întrebarea se justifică din perspectiva pe care o propunea Lucreţiu, anume că lucrurile sînt alcătuite din principii insesizabile; principiile care alcătuiesc sfera inferioară a Universului impure, umbre şi fantome ale elementelor. Sînt enumerate cele patru elemente fundamentale (pămînt, aer, apă, foc) pe marginea cărora autorul face mai multe consideraţii inspirate din scrierile vechilor filosofi greci, dar vorbeşte şi despre un al cincilea element, „un spirit eteric, incoruptibil, care este adus pe pămînt de către lumină şi mişcare, reieşind din calităţile corpurilor celeste, care pregăteşte elementele pentru amestec şi pentru a primi suflul vital, conservînd naturile individuale de la putreziciune, atît cît le permite stabilitatea lor internă. De aceea, înţelepţii filosofiei esoterice au numit acest al cincilea element sarea naturii, nodul elementelor şi spiritul Universului.” Jean d’Espagnet scrie şi despre stările de contrarietate, despre lupta contrariilor, despre lumină şi întuneric, despre corpurile mixte, umiditate, despre multe alte aspecte care redau concepţiile filosofilor greci antici.

Opera secretă a filosofiei lui Hermes este o scriere dedicată maeştrilor în filosofia hermetică, o încercare de a descifra ceea ce maeştrii alchimiei au ascuns „sub imagini şi enigme, pentru a nu fi cunoscută de oamenii de rînd, şi au înălţat-o atît de sus, ca pe un fel de cetate puternică zidită pe o stîncă, pentru a-i descuraja pe mulţi să se caţere acolo sus, fiind inaccesibilă minţii obişnuite care nu este călăuzită de Dumnezeu.” Îndemnul cu care se deschide cartea alchimistului francez arată de la primele rînduri fervoarea sa în susţinerea eforturilor  celor aflaţi în căutarea Pietrei Filosofale; el dezvăluie şi care trebuie să fie calităţile alchimistului: să aibă sufletul pur şi încredere totală în Dumnezeu, cunoaşterea perfectă a operaţiunilor naturii şi metalurgiei, abandonarea viciilor şi poftelor lumeşti, dăruirea totală operei sale, minte clarvăzătoare, judecată solidă, lecturi serioase. Jean d’Espagnet face o plăcută şi instructivă incursiune în arta alchimică, scrie despre Soare şi Lună, despre mercur, sare, sulf, despre operaţiuni alchimice. Operaţiile alchimice pentru obţinerea Pietrei Filosofale cer cunoaştere, răbdare, tenacitate, pe lîngă cele şapte pietre care trebuie procurate din locuri diferite din Orient şi Occident. Descrierea pe care o face unei operaţii din practica alchimică urmează modelul scrierilor clasice alchimice, de neînţeles cititorului nedeprins cu arcanele alchimice: „Folosiţi fecioara înaripată, după ce va fi foarte bine spălată, purificată şi fecundată cu sămînţa spirituală a primului mascul şi care a rămas însărcinată încă de cînd era fecioară şi nepătată. Fecioara ţi se va dezvălui după culoarea obrajilor de un ou roşu viu. Împreuneaz-o cu al doilea mascul, fără ca prin acest fapt ea să fie bănuită de adulter, pentru a primi sămînţa cu care va trebui să conceapă iarăşi urmaşi remarcabili, care vor fi de ambele sexe, din care va lua naştere o rasă nemuritoare a unor regi extrem de puternici.” Cum era şi de aşteptat de la o lucrare despre alchimie, numeroase pagini sînt consacrate focului, ale cărui proprietăţi sînt folosite atît în natură, cît şi în alchimie, cunoaşterea proprietăţilor focului reprezentînd un element necesar alchimistului. În lucrarea alchimică, materia Pietrei Filosofale posedă propriul foc interior şi natural, aşadar un foc intern şi unul extern, Jean d’Espagnet atenţionaînd: „Cel care nu cunoaşte gradele şi intensitatea focului extern să lase deoparte alchimia, căci nu va reuşi niciodată să obţină lumină din întuneric, dacă nu ştie să opereze cu căldura.” Ultimele pagini sînt despre cuptorul nemuritor/ athanor, „paznicul şi depozitarul tuturor misterelor operei”, despre obţinerea sulfului şi despre compoziţia şi multiplicarea elixirului. De reţinut îndemnul cu care Jean d’Espagnet îşi încheie cartea: „Citind aceste rînduri, invocă Spiritul luminii veşnice, vorbeşte puţin, gîndeşte mult şi judecă cu temei!”

Citind cartea lui Jean d’Espagnet ne convingem încă o dată că totul în alchimie este enigmă; originile ei se pierd în noaptea timpurilor, pentru alchimia occidentală propunîndu-se mai multe surse, cum ar fi Mesopotamia, Egipt sau Islam. Dincolo de aspectul pur material, alchimia prezintă un fundal filosofic şi spiritual, pentru că alchimia viza eliberarea omului de fatalitatea materială. Cine se va familiarizat cu termenii alchimici (Albedo, Nigredo, Rubedo,  Rectificando, Rebis, Solve, Coagula, Athanor, Oul Filosofic, Leul Verde, Soarele, Luna, Interioaria terrae) va înţelege că alchimia este arta transformării interioare şi a realizării unei stări supraumane. Alchimia se prezintă ca o artă a densificării subtilului şi a rafinării a ceea ce este dens, pentru a relua un gînd al lui Jean Biès. Pentru alchimie nu este o soluţie de continuitate; prin faptul că nimic nu se opune mai mult spiritualului aşa cum o face mineralul, acesta va fi folosit ca punct de plecare în lucrările alchimice. Materia nu este o masă inertă, ea este cea care dă formă şi corp arhetipurilor. Pentru alchimie, universul este locul, convergenţa imanenţei şi transcendenţei. Plumbul este „aurul bolnav”, orice piatră este în mod potenţial un diamant.

Munca asupra metalelor este munca asupra sinelui în acest laborator care este deopotrivă laboratorium (locul de muncă) şi oratorium (locul de rugaciune). Alchimia comportă numeroase elemente care pot să vină din esoterism, elemmente subliniate de Jean d’Espagnet: simbolismul celor cinci elemente (Pămînt, Apă, Aer, Foc, Eter) şi al celor patru „stari” ale materiei (cald, rece, umed, uscat), corespondenţa între Microcosmos şi Macrocosmos, complementaritatea şi concilierea contrariilor, elixirul de viaţă lungă, simbolismul culorilor şi al numerelor. Cu excepţia lui Heraclit şi Empedocle, în vechime, care au făcut loc focului printre elementele de care depinde metamorfoza fiinţelor şi lucrurilor, şi a lui Nietzsche care a reabilitat ardoarea dionisiacă, divorţul între filosofi şi foc pare complet, susţine filosoful francez Françoise Bonardel un avizat cunoscător al alchimiei. Françoise Bonardel susţine că după ce raţionalismul ştiinţific a alungat alchimia, aceasta a continuat să existe în mod clandestin, la adăpost de privirile sceptice şi indiscrete, că mai există alchimişti operativi care continuă sa lucreze în umbră, în aşa fel încît „spiritul alchimiei” să sufle unde vrea, mai cu seamă printre pictori, scriitori, muzicieni. Dacă admitem că există grade, paliere în ordinea cunoaşterii raţionale care pot fi urcate doar după o îndelungă pregătire intelectuală, de ce nu putem admite că întreaga gnoză comportă de asemenea grade care pentru a fi urcate necesită o transformare interioară a omului profan care va face din el un iniţiat? În secolul trecut, C.G. Jung a refăcut poduri între trecut şi prezent, între psihologia modernă şi alchimia tradiţională, apropiind omul modern, care repudiase alchimia, de sensul profund al acestei arte.

Revista indexata EBSCO