Nov 13, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Florin CRÎȘMĂREANU – Fizica lui Aristotel: o nouă traducere

Aristotel, Fizica, Ediție bilingvă, Traducere și comentarii de Alexander Baumgarten, București, Univers Enciclopedic Gold, 2018, 561 p.

 

O anumită persoană, minim educată, ar putea considera drept nepotrivită decizia de a mai vorbi astăzi despre Fizica lui Aristotel (fără îndoială, una dintre lucrările fondatoare ale culturii din care pretindem că facem și noi parte). Ce s-ar mai putea spune nou astăzi despre acest text ce a generat nu doar nenumărate comentarii, ci și tradiții interpretative dintre cele mai diverse ? Pe de altă parte, „omul cult” menționat de Stagirit în Fizica (V, 1; 224a 22) ar fi fost, probabil, de cu totul altă părere. În ambele cazuri avem de-a face cu ipoteze care nu se pot verifica decît în cazuri particulare, deoarece în masa amorfă a contemporanilor noștri se vor fi găsit cîțiva care să acorde atenție tratatului aristotelic, iar, pe de altă parte, accesul la o pretinsă semnificație uitată a textului amintit este dificil, dacă nu imposibil, de aflat.

O discuție mai temeinică despre lucrarea Stagiritului ar putea fi declanșată de recenta apariție editorială: Aristotel, Fizica, Ediție bilingvă, Traducere și comentarii de Alexander Baumgarten, București, Univers Enciclopedic Gold, 2018, 561 p[1]. Publicarea acestei cărți ar trebui considerată un eveniment excepționat și un bun prilej de dezbatere între clasiciști, filosofi, teologi și, în general, între toți cei interesați de actul cultural autohton. De asemenea, este necesar să amintim faptul că această nouă tălmăcire face parte dintr-un proiect îndrăzneț: „Corpus aristotelicum în limba română”, coordonat de Alexander Baumgarten (Centrul de filosofie antică și medievală, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca). În cadrul acestui proiect au mai fost realizate următoarele traduceri din opera Stagiritului: Politica, ediţie bilingvă, traducere şi comentarii de Alexander Baumgarten, cu un studiu de Vasile Muscă, Bucureşti, Iri,  2001, 522 p. (ed. a II-a, 2010); Despre suflet, ediţie bilingvă, traducere şi comentarii de Alexander Baumgarten, Bucureşti, Humanitas, 2005, 412 p. (ediţia a II-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2013; ediţia a III-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic Gold, 2015).

La prima vedere, obiectul Fizicii aristotelice ar trebui să fi considerat natura, care „este un anumit principiu și o cauză a faptului de a fi mișcat și al celui de a fi în repaus” (Fizica, 192b, 22-23; trad. Al. Baumgarten, p. 83); iar cercetarea naturii presupune știința prin cauze (ibidem, I, 1; 184a 10 sqq.; trad. cit., p. 39). Pe de altă parte, nu este greșit să se afirme că obiectul Fizicii este mișcarea, mai exact posibilitatea de a fi în mișcare sau în repaus. Cu toate acestea, mintea noastră este incapabilă de a înțelege mișcarea (ibidem, 201b 33). Însă „dacă nu ar exista suflet, ar mai fi timp, sau nu?” (ibidem, IV, 14, 223a 21; trad. cit., p. 245). La această problematica, răspunsul Stagiritului este cît se poate de clar, considerînd că „este imposibil să existe timp dacă nu există suflet” (ibidem, 26-27).

Indisociabil legată de problema mișcării este o altă temă majoră a filosofiei: timpul, care „pare a fi în cea mai mare măsură o anumită mișcare și schimbare” (ibidem, IV, 10, 218b 9-10; trad. cit., p. 223). Mai mult decît atît, „noi nu măsurăm doar prin timp mișcarea, ci și timpul prin mișcare, deoarece ele se definesc reciproc: căci timpul definește mișcarea, pentru că este numărul ei, iar mișcarea <definește> timpul”‒ ibidem, IV, 12, 220b 15-17; trad. cit., p. 233). Stagiritul analizează timpul în ultimele cinci capitole (10-14) ale Cărții a IV-a din Fizica. Dar, așa cum am văzut, timpul nu poate fi investigat altfel decît în legătură cu mișcarea, iar în capitolul 14 sufletul este considerat de către Stagirit condiție necesară a existenței timpului, deoarece doar acesta poate număra.

Din secțiunea dedicată problematicii temporalității, termenul ἐξαίφνης („deodată”) mi-a atras atenția, deoarece are o istorie care-l precede pe Aristotel și continuă să fie prezent pînă în scrierile patristice. Pentru Aristotel ‒ care expediază destul de repede această chestiune frecvent întîlnită în textele lui Platon ‒, „«deodată» «se referă» la ceea ce are loc într-un timp insesizabil, din cauza ieșirii dintr-o stare foarte scurtă” (ibidem, IV, 13, 222b 15-16; trad. cit., p. 243). La rîndul său, Platon spune în Scrisoarea a VII-a, 341cd că „nu e defel ceva de pus în vorbe, ca alte învăţături, ci doar printr-o lungă experienţă a lucrului acestuia şi printr-o convieţuire cu el se poate întîmpla ca dintr-o dată (ἐξαίφνης), ţîşnind ca din foc, să se înalţe o lumină, care, odată ivită în suflet, se hrăneşte din ea însăşi” (trad. C. Papacostea, revizuită de C. Noica în Dialoguri, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 432). Mai mult decît atît, în Cartea a VII-a a Republicii, filosoful grec zice că doar în lumina acestei clipe, ἐξαίφνης, omul se poate elibera de lanţurile sensibilului şi poate vedea (θεωρία) Binele cel dincolo de toate („ἐπέκεινα τῆς οὐσίας” ‒ Republica 509b). Prin intermediul scrierilor lui Origen, acest termen ar fi putut ajunge să fie cunoscut de Dionisie Areopagitul (Epistola a III-a, către Gaius, are ca subiect „clipa-instantanee”[2], ἐξαίφνης) și Maxim Mărturisitorul.

Pentru M. Heidegger, „Fizica lui Aristotel rămîne cartea fundamentală a ceea ce mai tîrziu se va numi metafizică. Aceasta a determinat structura gîndirii occidentale în întregime”[3]. Este adevărat că în lucrarea filosofului grec găsim mai degrabă o metafizică și nu fizică; cel puțin nu fizica pe care o știm noi astăzi. În acest sens, un exeget recunoscut, L. Couloubaritsis, aprecia că Fizica lui Aristotel nu este nimic altceva decît „o ontologizare a devenirii”[4]. Traducătorul tratatului pe care-l avem în vedere consideră că „Aristotel întemeiază fizica sa pe o reflecție care aparține filosofie prime, dar părăsește această filosofie primă și intră pe terenul fizicii abia cînd invocă principiul existenței subiectului dat” (Baumgarten, Studiu introductiv, p. 25).

Cartea pe care o avem în vedere (Fizica) este, cu siguranță, un pariu cîștigat de traducător, chiar dacă cronofag. Îi revine cititorului atent sarcina să spună cît înțelege dintr-o astfel de lucrare. Dar avem noi oare acces la înțelegerea în sine ‒ cum fin distinge Stagiritul („nu sînt identice cele cognoscibile pentru noi și <cele cognoscibile> în sine”, Fizica 184a, 18-19; trad. cit., p. 39) ‒ a acestei lucrări, cît mai aproape de contextul epocii în care a fost scrisă ? Dificil de răspuns, însă de un lucru sînt sigur: opera comentatorilor, fie ei greci, arabi sau latini a contribuit decisiv la înțelegerea acestui tratat.

Comentatorii greci ai Fizicii: Alexandru din Afrodisia[5], Themistius, Simplicius, Ioan Philoponus[6] (nu ar trebui neglijați nici comentatorii bizantini, precum Gheorghios Pachimere  [1240-1310]); dintre cei arabi, de departe, cel mai important este Averroes (1126-1198)[7] (Comentatorul, prin excelență, printre medievali) și școala generată de el. Iar dintre comentatorii latini, este de ajuns să-i menționăm doar pe cei mai reprezentativi gînditori ai „scolasticii clasice”, adică pe Albert cel Mare, Toma din Aquino, Duns Scotus și William Ockham. Nu ar fi cu totul nepotrivit să amintim aici și reprezentanții renașterii aristotelismului din secolele XIX și XX, precum F.A. Trendelenburg, F. Brentano, F. Ravaisson, P. Aubenque, L. Couloubaritsis, R. Brague et alii. Traducătorul român, Al. Baumgarten, afirmă cu îndreptățire în acest sens că „fără istoria constituită din efectele pe care textul fondator le-a avut asupra cititorilor lui care ne sînt predecesori, nici sensul pe care acest text fondator îl dezvoltă nu devine inteligibil” (Baumgarten, Studiu introductiv, p. 32).

Majoritatea istoricilor filosofiei sînt de acord că ‒ cel puțin pînă în zorii modernității ‒ comentariul, exegeza, a reprezentat modalitatea de a filosofa prin excelență. Astfel, Antichitatea tîrzie și Evul mediu sînt perioade foarte întinse care s-au ocupat doar de comentarii. Așa înțelegeau ei să facă filosofie, revenind întotdeauna la textele fondatoare. Ceea ce înseamnă că indiferent pe unde ne conduc lecturile noastre, este necesară întoarcerea la fundamentele filosofiei, la gînditorii ei paradigmatici. P. Hadot este unul dintre istoricii care precizează explicit faptul că pînă în zorii modernității, filosofia era înțeleasă ca exegeză. Întotdeauna se făcea filosofie/ exegeză în cadrul unei tradiții, prin raportare la o anumită autoritate. Mai mult decît atît, autorul francez susține că „dacă înțelegem teologia ca exegeză rațională a unui text sacru, putem spune că, într-o urmare firească, filosofia devine o teologie, și așa va rămîne pe tot parcursul Evului Mediu”[8]. Ceea ce înseamnă că „exegeza nu mai era doar o metodă de reflecție teologică, ci ea devenea totodată și o metodă de progres spiritual” (ibidem, p. 42). Așadar, „filosofia ca exegeză”, este desăvîrșită într-o „filosofie ca mod de viață”.

Traducerea lui Al. Baumgarten ne pune la îndemînă un instrument, pe care cei interesați pot lucra de acum înainte. Un instrument calitativ și mă refer aici la faptul că avem pentru prima dată în limba română Fizica Stagiritului în ediție bilingvă, atent îngrijită și competent adnotată. Traducerea este într-o limbă română actuală, deciziile traductologice fiind de fiecare dată explicate în note și comparate cu variantele oferite de traducătorii englezi, francezi sau italieni ai scrierii amintite.

La întrebarea inițială ‒ dacă ne mai poate spune astăzi Fizica lui Aristotel ceva? ‒ un răspuns poate fi formulat plecînd de la traducerile și, mai ales, de la comentariile generate de această scriere paradigmatică a culturii europene.

 

[1] Putem spune că sîntem o cultură privilegiată, deoarece lucrarea filosofului grec a mai fost tradusă în limba română acum mai bine de jumătate de secol: Aristotel, Fizica, traducere și note de N.I. Barbu, studiu introductiv, note, indice tematic și terminologic de Pavel Apostol, studiu analitic de Al. Posescu, București, Editura Științifică, 1966 (reeditare, cu o prefață de A. Adămuț, Iași, Editura Moldova, 1995).

[2] Cum au tradus unii exegeți printr-o formulare voit redundantă (vezi Jean Louis Vieillard-Baron, Problema timpului, trad. de Călin Diaconescu, Bucureşti, Paideia, 2000, p. 118).

[3] M. Heidegger, Le principe de raison, trad. André Préau, Paris, Gallimard, 1962, p. 151.

[4] L. Couloubaritsis, La Physique d’Aristote: L’avènement de la science physique, deuxième édition modifiée et augmentée, Bruxelles, Ousia, 1997, p. 5.

[5] M. Rashed, Essentialisme. Alexandre d’Aphrodise entre logique, physique et cosmologie, Berlin-New York, W. De Gruyter, 2007.

[6] P. Golitsis, Les Commentaires de Simplicius et de Jean Philopon à la Physique d’Aristote. Tradition et Innovation, Berlin-New York, W. De Gruyter, 2008.

[7] Cristina Cerami, Génération et Substance. Aristote et Averroès entre physique et métaphysique, Berlin-New York, W. De Gruyter, 2015.

[8] Pierre Hadot, Studii de filosofie antică, trad. Pr. Constantin Jinga, îngrijirea critică a ediției de Claudiu Mesaroș, Arad, Editura Sf. Nectarie, 2016, p. 13.

Revista indexata EBSCO