Nov 13, 2018

Posted by in ESEU

Dan PURIC – Dacul liber

Sergiu Mischie – STRIGĂT, Despre Trecutul istoric, Prezentul și Viitorul ROMÂNIEI văzute de „vulturul” de munte, fost deținut politic și luptător în Rezistența anti-comunistă timp de 40 de ani (1948-1989)

Cuvînt înainte de Dan Puric – DACUL LIBER

 

Acum mulți ani am avut ocazia să vizitez Muzeul Luvru. Impactul pentru mine a fost unul definitiv, iar lucrul acesta nu s-a datorat nicidecum aglomerației nefirești de opere de artă, acea inflație de capodopere pe metru pătrat, care a sfîrșit prin a mă linșa optic și sufletește, ci unei „fericite” întîlniri, care avea să-mi lămurească definitiv identitatea. La coada nesfîrșită de turiști nerăbdători, care așteptau să savureze minunile lumii îngrămădite pînă la sufocare una lîngă alta, cu lăcomia specifică cuceritorilor, care vor să-și etaleze „prada”, mă aștepta o nebănuită „capodoperă” românească. Un om, cam tuciuriu la față, îmbrăcat într-un costum șifonat și vechi, ce contrasta izbitor cu îmbrăcămintea turiștilor veniți din toate colțurile lumii și care ținea într-o mînă, o hîrtiuță mică ce tremura ușor datorită aerului condiționat de la intrare și pe care era scris, stîngaci cu un pix, doar atît: REFUGIE ROUMAIN. Lumea trecea pe lîngă el, aruncîndu-i cîte o privire piezișă, neștiind ce să creadă: dacă este cumva un proaspăt manechin al unei recente personalități adus de la celebrul muzeu al figurilor de ceară din Londra, pe numele său Madame Tussauds, sau poate un exponat tîrziu al curentului hiperrealist în sculptură, neintuind că exponatul e viu și că face parte din reprezentarea spontană și imprevizibilă a ghetoului ex-comunist românesc, proaspăt revărsat în lumea civilizată. Acel refugie roumain stătea nemișcat, ținînd într-o mînă respectiva hîrtiuță cu numele „capodoperei” respective, iar cu cealaltă implora, fără să-și compromită nicio clipă ținuta statuară, ceva mărunțiș pentru supraviețuire. M-am uitat pentru o clipă în ochii lui, iar el a simțit, fără de niciun cuvînt, că l-am identificat. Și-atunci a clipit ca și cum ar vrea să mă uite și brusc s-a uitat în altă parte. Un cumplit sentiment de inconfort sufletesc ca o strîngere de inimă m-a făcut să părăsesc locul cît mai repede. Refuzînd parcă să mă recunosc în peticul acela de hîrtie și în privirea aceea necinstită, ca un gest de autoapărare, m-am aruncat cu tot sufletul să mă cufund și să mă pierd cît mai repede în mulțimea capodoperelor autentice din muzeu, care mă așteptau.

Și dacă adevărul nu poate exista fără dreptate, iată că lucrul acesta avea să mi se întîmple și mie. Parcă de undeva din cer, Dumnezeu simțind ce este în inima mea, în marea lui Pronie Cerească a făcut în așa fel ca sufletul să mi se așeze înapoi în matcă. La cîțiva pași de la intrarea unde zăcea fixată, parcă într-o nouă eternitate, statuia „vivantă” a României contemporane, în sala rece a muzeului, ca răsărită din pămînt, îmi apăru în față statuia turnată în bronz, în mărime naturală, a unui om ce părea a fi după îmbrăcăminte, un țăran român în portu-i popular, necorupt de vremuri. Avea în picioare opinci, din care creșteau în sus spre brîu binecunoscuții ițari. Omul stătea așezat pe o stîncă într-un fel atît de odihnit încît părea crescut din ea. Iia-i ruptă la piept dezvelea un trup puternic, vînjos, ca trunchiul unui stejar ce înfruntă deschis furtunile. Pe cap purta o cușmă asemănătoare războinicilor daci imortalizați pe columna lui Traian. Curios, m-am apropiat de statuie și dintr-o dată, nu știu cum, un aer de nobilă singurătate m-a cuprins, prin care simțeam cum trece o surdă durere. Aerul vibra și încerca să-mi spună ceva dincolo de cuvinte. Țăranul meu avea mîinile înlănțuite. Stătea cu ele în poală ca și cum nu le-ar fi băgat în seamă, ci mai degrabă vorbind liniștit cu propriul lui destin. Era reprezentat singur, cel care-l încătușase nu se vedea. Dar el privea în sus, de parcă și-ar fi scrutat cu privirea pe cel ce-l înlănțuise. În ochi nu avea niciun sentiment de ură, ci o nemaipomenită detașare superioară, aristocratică, prin care trecea vîntul rece și curat al unei libertăți interioare de neînfrînt. Țăranul acela înlănțuit își privea „cuceritorul” cu un zîmbet senin ca și cum i-ar fi șoptit: „Nu vezi că sînt nemuritor?!” Intrigat la culme de starea aceasta sufletească pe care o degaja statuia, de parcă sculptorul ar fi surprins printr-o inspirație de geniu imponderabila demnității umane, m-am apropiat să văd ce scrie pe soclu. Și atunci cu respirația întretăiată, am citit: DAC ÎNLĂNȚUIT. În clipa aceea pentru mine întreg muzeul dispăruse și eram numai noi doi. Un fior tainic m-a cuprins. Îi simțeam în fracțiuni de secunda lanțurile pe propriile-mi mîini, dar în același timp, de ce oare parcă, de o eternitate îi purtam privirea? N-aveam de unde să știu atunci că fără de voia mea mă întîlnisem brusc cu absolutul neamului meu. Au trecut ani și încet, încet, am fost înconjurat pe nesimțite de inflația de hîrtiuțe pe care era scris refugie roumain. Undeva, într-un soi de neant contemporan, privirea aceea regală și nemuritoare dispăruse. Mă obișnuiam încet și sigur cu marea de amar a degenerării românești. Și totuși, există clipe tainice, cînd parcă eternitatea neamului tău te trezește din somnul inimii, ce te cheamă să răspunzi: „Prezent!”

„Pesemne că lucrul acesta s-a întîmplat și cînd am deschis cartea domnului Sergiu Mischie, intitulată „Strigăt”. De sub colbul „civilizației” contemporane, privirea liberă a acelui dac înlănțuit pe neașteptate m-a străfulgerat din nou. Pagină cu pagină, cartea te întoarce la temperatura înaltă, morală a demnității de a fi român. Căci cel care a scris-o, ca pe un „strigăt” al ființei lui, a fost el însuși înlănțuit fără ca cei care au făcut-o să-i fi putut măcar, pentru o clipă, înrobi sufletul curat. Răzbate din rîndurile scrise cu atîta febrilitate acea libertate țărănească paradoxală a neamului românesc, încătușat de istoria cinică și criminală de care a avut parte, dar înălțat la libertatea de sine prin propria-i credință nezdruncinată în Dumnezeu. Citindu-i cartea, te simți contaminat încet, încet de libertatea privirii a acelui dac „înlănțuit” ce se uita la „cuceritorul” său, pe care soarta „îl privilegiase” cu o pradă atît de nobilă, dar pe care, fatalmente, nu putea s-o stăpînească. Și poate de aceea, în mod atît de firesc și organic, cartea se numește „Strigăt”. Nu acuta tenorului, ce împinge sunetul studiat pe înălțimi muzicale, ci ultima respirație disperată a sufletului românesc ajuns la liman. De pe culmea aceasta a disperării, strigă dacul veșnic liber ca să ne trezim! Și o face aruncînd în joc cu febrilitate totul: de la istoria neamului românesc la suferințele și nedreptățile vieții sale, într-o înșiruire tensionantă ca și cum ar vrea să refacă, în viteză, cu respirația sacadată, întregul ADN al demnității noastre. Între crucificarea continuă a neamului său și propriul lui destin jertfit nu este niciun hiatus, de parcă cele două istorii se împletesc într-o surdă durere una cu alta. Dar pesemne că tocmai de aici reiese sublimul jertfei creștine ce ne strigă dincolo de morminte, că nu există Înviere fără de Răstignire. Iar viața domnului Sergiu Mischie, ca a tuturor martirilor români pătimitori ai temnițelor comuniste este tocmai această inocență a neamului răstrignită întruna.

Aveți în mînă o carte palimpsest, dar ce este oare palimpsestul, dacă nu bucata aceea de papirus de pe care se răzuie textul scris, ca apoi să se scrie altul? O carte-strigăt a istoriei acestui biet popor unde au fost scrise și apoi răzuite și din nou scrise, suferință peste suferință, rană deschisă din care încă țîșnește sîngele a infinite și tăcute destine-dureri. Și mai există în această carte, alături de privirea dacului liber, privirea sublimă din înalturi a vulturului de munte. Acel vultur despre care Sfîntul Siluan Athonitul spunea că avea vederea omului duhovnicesc, căci de acolo, din înălțimea cerului, el putea vedea întinderile nesfîrșite alea acestui pămînt, și nu doar bucățica aceea de ogradă închisă de gardurile gospodăriei, pe care cocoșul înconjurat de găinile sale, o considera și o predica a fi lumea întreagă. Tot astfel, pentru domnul Sergiu Mischie, țara aceasta numită România, de la înălțimea sufletului lui creștin, poartă în inima ei pecetea tainei infinite a Grădinii Maicii Domnului și nu poate fi redusă nicicum la nedreptele conjuncturi istorice, cinice, tiranice, ce au lăsat în urma lor sinistrele stigmate ale unei istorii eșuate pe pieptul deschis al poporului român.

Și de aceea, în marea de hîrtiuțe cu refugie roumain, acest „strigăt” ca toate strigătele martirilor noștri de dincolo de mormînt, se ridică precum o coloană de demnitate și curățenie sufletească, ce sprijină frontonul unui templu binecuvîntat de Dumnezeu și în care intrînd ne regăsim, neîntinată, condiția de a fi noi înșine în lume.

Îl văd în timp pe domnul Sergiu Mischie urcînd pe Golgota neamului românesc, copil fiind, cu icoana Maicii Românii strînsă la piept, ca într-un tîrziu, ajuns la cruce, să-l zăresc bătrîn astăzi, așezînd-o cu mîinile-i tremurînde, neîntinată și luminată de dragoste la picioarele Domnului Nostru Iisus Hristos. Binecuvîntat să fie poporul care a dăruit lumii astfel de oameni!

Revista indexata EBSCO