Nov 13, 2018

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Lavric

Sorin Lavric recenzează cărţi operînd întotdeauna în conformitate cu un sistem care îl identifică, adică stabileşte un diagnostic urmînd procedeele unei anamneze, ca într-un laborator experimental, în baza criteriilor unei semiologii presupuse, utilizînd adesea expresivi termeni ştiinţifici, moşteniţi dintr-o respinsă carieră medicală. Acestea sînt lucruri de toată evidenţa pe care întrebuinţîndu-le ar fi să procedăm ca într-o pastişă a chiar modului său de a acţiona făcînd comentarii asupra celor despre care scrie. Însă ca nemulţumit de cît de mult poate fi identificat astfel, el scoate acum un volum de recenzii prin care îşi dezvăluie amploarea propriei originalităţi: Glasuri din bolgie, Ideea Europeană, 2018. Şi apoi, de parcă i-ar fi teamă că nu-i va fi observată nici astfel specificitatea modului său de a comenta cărţile la care se referă, pune în fruntea culegerii sale de articole o prefaţă de-a dreptul explozivă în care, printr-o adevărată, severă antiteză, îşi compară exegeza proprie cu a tuturor confraţilor săi, subliniindu-şi încă o dată şi apăsat unicitatea în scrisul românesc de azi. Şi pune respectivele accente nu doar în prefaţă. Deşi, la o adică, nu erau necesare toate acestea pentru că originalitatea sa era dintru început evidentă.

Ea era evidentă încă din prima clipă cînd a ocupat un spaţiu tipografic propriu într-o revistă nu doar de literatură ci mai ales de cronici literare, şi cînd el şi-a denumit-o pe a sa, antitetic şi cu deplină adecvare a conţinutului, cronica ideilor. Aşadar nu a compunerilor care produc catarsis, nu a celor care ţintesc realizarea unor emoţii impersonale. Ci exclusiv a ideilor! Iar ideile sînt forme, tipare, încremenire, ieşire în afara vieţii, tot ce poate fi mai mort, mai deosebit de opera de artă presupus vie, chiar la antipodul ideilor. Vie dar caducă totuşi pentru că valoarea artistică se stabileşte în baza unor criterii în continuă schimbare, mereu revoluţionate. Şi astfel, prin această opţiune de la temelia personalităţii sale, Sorin Lavric este un „intrus”, altceva decît toţi confraţii săi întru exegeza cărţilor de la Titu Maiorescu pînă astăzi. Nu este de mirare faptul că cineva număra criticii literari români aşezîndu-i pe căprării: prima, a doua, a treia, a ena generaţie de maiorescieni. Din cea contemporană nouă, fatalmente maioresciană şi ea, autorul nostru nu face parte, tocmai pentru că el nu este preocupat de beletristică, de bel-letrism, ci de idei. Intervenţia în epocă a lui Titu Maiorescu a fost salutară întru cît a salvat estetismul de la înecarea în marea culturalităţii, impunîndu-i specificitatea, izolîndu-l pentru a-l face evident. Dar stăruinţa urmaşilor săi pe acelaşi făgaş al estetismului cu orice preţ este nu doar inutilă ci de-a dreptul absurdă şi produce daune incalculabile prin a-culturalismul ei militant sau doar presupus, acefal în tot cazul. Aşezarea exclusiv pe tărîmul artisticităţii presupune nu doar hedonism, preocupare în mod exclusiv pentru plăcerea provocată de artă, ci şi un egoism dezumanizant, opacitate la idee. Mari falii din spiritualitate sînt date deoparte, ignorate, împinse în întunericul necunoaşterii. Să optezi pentru Emil Gîrleanu, Brătescu-Voineşti, Leonid Dimov, exemple luate cu totul la întîmplare, ignorîndu-i pe Vasile Pîrvan cu excepţionalele lui Memoriale, N. Iorga, ca scriitori aceştia nu ca istorici, şi să susţii alungarea din manualele şcolare nu doar a corifeilor Şcolii Ardelene, din prima şi din a doua generaţie, dar pînă şi a lui Bălcescu pe motiv de insuficienţă artistică!

Sorin Lavric nu îşi urcă protestul pînă în această zonă radicală dar procedează şi el cum nu se poate mai elocvent. Căci din sutele, poate chiar din peste o mie de recenzii ale sale, din care ar fi putut selecta superbe, inegalabile pagini despre marile texte de filozofie, autohtone sau universale, optează alegînd comentarii despre evocările cele mai vehement neartistice, în care primează, chiar în exclusivitate adesea, documentul istoric, unde interesul este numai pentru adevărul factual, al ceea ce chiar s-a întîmplat, mai ales cel din producţia carcerală. E în toate acestea o ostentaţie demonstrativă, o critică la adresa modului de a fi al artei şi al exegeţilor acesteia. Criticarea artei, aşa ar putea fi numită poziţia autorului nostru, cu a cărei evidenţă din origini acesta nu se mulţumeşte ci ţine să se exprime cît mai explicit, condamnînd nu doar artisticitatea ci şi eventualul comentariu valorizator al acesteia. Văd în aceste poziţii o simplificare brutală impusă de nevoia demonstraţiei din demersul autorului nostru. Cîteva nuanţări mai sînt totuşi posibile. Cutez a-i aminti că nu tot ceea ce se întîmplă are relevanţă pentru adevăr. Şi fac apel în acest sens la manualul nostru, al tuturor celor interesaţi de exegeza critică, la Poetica lui Aristotel, unde opera de artă este presupusă ca fiind obligatoriu arhitecturată după legile verosimilului şi ale necesarului (IX, 1451b,9). Aşadar, nu este suficientă mărturia cuiva că un anumit eveniment chiar s-a întîmplat şi că acesta este adevărat, ci relatarea lui trebuie să fie verosimilă, pregnant verosimilă, şi mai mult de atît, ea mai trebuie să ilustreze o necesitate, adică o legitate, să fie universal valabilă, scoasă de sub imperativul întîmplătorului, a efemerului, a ceea ce este mai degrabă doar o aparenţă, căci dacă ea nu semnifică se echivalează cu zero, nu există.

Desigur, nici artisticitatea, o tehnică de captare a asentimentului, nu trebuie nicicînd exagerată pentru că, la limită, putem cădea în erezie. Cum s-a întîmplat, in extremis, pe cînd unii semeni ai noştri au prins a se închina la nişte daemones poetarum, aşezîndu-i pe aceştia nu doar deasupra tuturor zeilor ci chiar şi mai presus de Christos într-o adevărată religie a esteticului. Iar împotriva prezenţei şi a rolului artisticităţii în lume s-au pronunţat critic nu doar filozofii din antichitate ci şi mari teologi din primele secolele ale creştinismului, precum Tertullian cu al lui De spectaculis în care teatrul este resimţit ca un lucru diavolesc, ca un concurent al noii religii care, cu propriul spectacol pe care îl oferea, se străduia să acapareze emoţia publicului. Cît despre poziţia antiestetizantă a lui Sorin Lavric, ea îmi aminteşte de opinia unor practicanţi inconsolabili ai ortodoxiei, care în duritatea lor pretind că „papistaşii” greşesc grav prin faptul că bisericile lor, catedralele, sînt frumoase în exces (dacă se poate formula astfel o apreciere!), că frumuseţea îl abate pe om de la calea spre veşnicie, îi obturează vederea lui Dumnezeu.

Totuşi, totuşi, cu toată timiditatea de care sînt în stare, o replică aş îndrăzni să îi adresez autorului nostru, afirmînd că nu artisticitatea declasează majoritatea beletrismelor ci mediocritatea lor funciară, incapacitatea autorilor, şi a comentatorilor, de a se ridica la adevăr. Pentru că nu ştiu o mai eclatantă realitate artistică decît Cantourile lui Ezra Pound, a căror cea mai faimoasă secţiune, Cantourile pisane, nu doar că a fost compusă în cuprinderea unei detenţii feroce, ci chiar sub ameninţarea unei iminente atîrnări în ştreang. Şi acolo, ca şi în restul scrierii, sînt răsturnate în devălmăşie zeci şi zeci de aride pagini de istorie îndepărtată sau imediată, şi totuşi înălţate la cel mai de sus nivel nu doar de artisticitate ci şi de profunzime a spiritului. În ultimă instanţă, a fi stat în închisoare nu te scuteşte de relevanţa artistică întru cît geniul, adică spiritul, este cel care decide asupra valorii unei opere, despre şansa ei de a cutremura, indiferent unde a fost ea elaborată, în cuşca de fier din lagărul de lîngă Pisa sau în cabinetul de lucru din Weimar în care îşi scria Goethe Faust-ul său. Iar stilul pentru a fi artistic nu are neapărat nevoie de zorzoane ci el poate fi cu atît mai percutant estetic cu cît este, eventual, de nud, lapidar pînă la inexpresivitate.

Sorin Lavric este astăzi poate cel mai seamă mînuitor al scrisului în limba română (scriitor în accepţiunea largă a cuvîntului, nu în aceea îngustă, de simplu beletrist!), autor al unei vaste opere ideatice, cu adevărat calofile, fulminant caligrafiată, încă neadunată între coperţi de carte, rămasă în paginile României literare, iar recenta sa apariţie editorială ne dă ocazia să constatăm încă o caracteristică a originalităţii sale, una fundamentală, de conţinut nu de stil. Pentru a înţelege la ce mă refer să pornim de la constatarea că scrisul, orice scris, prin faptul că în mod fatal utilizează cuvinte, reprezintă o cale de acces la umanitate, la o anumită umanitate, la aceea căreia îi aparţin respectivele cuvinte, iar din acest punct de vedere textele acestui autor nu fac excepţie căci ele ne duc la poporul limbii române. Dar cît de important este acest fapt? Cuvîntul: popor, atît de mult gargarisit, în scris sau oral, de tot soiul de trepăduşi, în adîncurile înţelesurilor lui este unul misterios, la care noi avem un acces mai degrabă imposibil, tocmai pentru că sîntem în interiorul lui, facem parte din el, întîmplîndu-ni-se totul ca în faimoasa alegorie antică a muzicii sferelor cereşti, cea mai fantastică muzică, pe care oamenii nu o aud, nu au posibilitatea să o audă tocmai pentru că ei sînt în interiorul sferelor a căror mişcare o produc. Tot aşa şi noi cu înţelegerea a ce este un popor, noi locuindu-l, fiindu-i parte nu-l percepem cu adevărat. Un istoric francez, de orientare mai degrabă romantică, a publicat acum mulţi ani o carte chiar cu acest titlu, adică Poporul, Le Peuple (1846). Mă refer desigur la Jules Michelet, prieten cu Edgar Quinet, ginere acesta al lui Asachi, amîndoi pasionaţi filoromâni care au adus cauzei noastre naţionale mari servicii. Cartea respectivă are dedicaţia autorului adresată camaradului său, iar acesta, al doilea, este importantul traducător în franceză al unei ample lucrări capitale a lui Herder. Sînt toţi aceştia exaltaţi admiratori nu doar ai poporului ci mai ales ai spiritului acestuia, faimosul Volksgeist, concept descoperit şi promovat de ei. Teorii vechi, astăzi mai degrabă uitate pe cînd nu se mai discută în aceşti termeni. Cu toate acestea, poporul, de care scriitorul este legat în mod fatal pentru că îi utilizează limba, este privit ca fiind o realitate mai deloc misterioasă însă de o vastă diversitate. Fiecare autor, fie că vrea sau nu, fie că este conştient sau nu de aceasta, dă prin scrisul să o imagine, luminează o latură a existenţei celor mulţi. Trebuie să ne întrebăm cît de importantă este respectiva latură pentru că din importanţa ei decurge şi cea a respectivului scriitor.

În ceea ce îl priveşte, prin aceste prezentări ale mărturiilor din închisorile comuniste, Sorin Lavric face o operă unică: taie un gang în bolta de cremene a istoriei noastre dezvăluindu-ne o alta şi mult mai complexă imagine a noastră, semnificaţiile ei ignorate de noi toţi. Cum sîntem noi, românii, la o primă vedere cel mai adesea ca oricare alţii, adică vulgari, neserioşi, inconsistenţi, strecurîndu-ne prin gropile istoriei. Iar autorul acesta nu prea îşi pierde vremea să combată atari alegaţii ci lor le contrapune fapte ale unora de un neam cu noi. Eu pariez pe imaginea din astfel de texte ca cele luate acum şi aici în seamă. Cînd se vor stinge toate denigrările la adresa noastră vor rămîne vii şi tot mai pline de lumini glasurile din bolgie şi uimitoarea carte despre ele, cu stilul ei normal pentru un secolul XXI intelectual, neologistic cu măsură, alert, sugestiv întotdeauna, curat, în totul un adevărat catehism laic pentru românii din viitor!

Revista indexata EBSCO