Nov 13, 2018

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Hans Georg GADAMER – Patrie și limbă

Hans-Georg Gadamer (1900 – 2002), personalitate proeminentă a filosofiei germane din secolul XX, a fost creatorul unei opere vaste şi fascinante prin originalitate, profunzime şi diversitate. Este socotit de foarte mulţi exegeţi drept fondatorul hermeneuticii moderne, înţeleasă ca tehnică a interpretării fiinţei şi a esenţei umane. În reflecţiile subtilului gânditor de la Heidelberg, problematica limbajului a ocupat un loc central. Prin textul de mai jos, continui publicarea în folileton a celor mai importante scrieri focalizate de filosof spre limbaj. Sper ca, la final, să strâng toate aceste texte într‑un volum reprezentativ.

Prima formă a acestui text a fost o conferinţă pe care autorul a ţinut‑o la Karlsruhe, în cadrul unor „zile ale literaturii din Baden-Württemberg”, desfăşurate între 21 iunie – 5 iulie 1991, publicată apoi cu titlul Rückkehr aus dem Exil – „Întoarcerea din exil” în volumul: R. Kress‑Fricke (ed.), Grenzüberschreitungen. BadenWürttembergischen Literaturtage in Karlsruhe, G.Braun‑Verlag, Karlsruhe, 1992, p. 123‑131. Cu titlul schimbat (Heimat und Sprache) şi cu unele modificări minore, textul a fost retipărit în volumul: Hans‑Georg Gadamer, Gesammelte Werke, 8, Ästhetik und Poetik I, J. C. B. Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1993 p. 363‑372, de unde l‑am preluat. (E.M.)

 

Patria nu este pur şi simplu un loc în care locuieşti, un loc pe care îl putem alege şi îl putem schimba. Patria nu o putem nici uita. Ca să folosim un celebru cuvânt al lui Schelling, patria este ceva imemorabil (Unvordenkliches).

Viaţa în exil trebuie însoţită de gândul la patria din care ştii că eşti exclus şi, deopotrivă, de gândul la întoarcere, chiar şi atunci când nici nu te mai poţi gândi la o întoarcere. Patria nu poate fi uitată. În lumea noastră, o lume a mobilităţii crescânde, patria nu mai este însă la fel cum a fost în epocile cu o mai mare sedentaritate. Odinioară, gândul imposibilităţii de a te întoarce din exil în patrie era resimţit ca suferinţă a unei mereu reînnoite excluderi. Orice exil este greu, aşa încât rămâne mereu vie speranţa că exilarea va fi revocată şi ne va fi îngăduit să ne întoarcem în patrie. De aceea, şi astăzi ne merg direct la inimă cântecele de jale pe care le‑a compus poetul roman Ovidiu în ţinutul exilului său de la Marea Neagră.

Ce este însă pentru noi patria, acest loc al intimităţii originare (Urvertrautheit)? Dar unde ar fi şi ce ar fi acest loc fără limbă? Din caracterul imemorabil (Unvordenklichkeit) al patriei face parte mai ales limba. Înţelegem bine acest lucru deja din trecătoarea experienţă a călătoriei. Când ne întoarcem acasă dintr‑o ţară străină, unde se vorbeşte o limbă diferită, neaşteptata reîntâlnire cu propria limbă maternă trezeşte în noi un veritabil sentiment de spaimă şi ceea ce străbate din sunetele limbii noastre este realmente un complex a tot ceea ce ne este familiar, obiceiurile, datinile şi lumea cu care suntem obişnuiţi. Desigur, cineva care se simte acasă în propria limbă maternă poate învăţa alte limbi şi, până la urmă, atât de bine, încât, într‑un anumit sens, se va simţi acasă şi în aceste limbi. Punctul hotărâtor rezidă însă în faptul că acela care trăieşte în exil nu are libertatea de a decide singur reîntoarcerea în propriul său univers lingvistic. Cine se integrează însă doar ca oaspete în limba ţării gazdă, acela nu şi‑a pierdut patria, iar acest lucru este valabil şi pentru cineva care, chiar dacă trăieşte în străinătate, ştie că se poate reîntoarce oricând. În esenţă, patria este însă patria lingvistică. Limba maternă păstrează pentru orice om ceva din acel imemorabil a‑fi‑acasă (Heimatlichkeit), iar acest lucru este valabil şi pentru un poliglot, chiar şi atunci când, în scurtele şi întâmplătoarele întâlniri cu compatrioţii săi, ascultă şi vorbeşte din nou propria limbă maternă. Acela însă, pe care soarta îl sileşte să trăiască în exil, va duce o viaţă scindată între voinţa de a uita şi nevoia de a conserva amintirea, între uitare şi reamintire, între pierdere şi un nou început, oriunde ar fi acesta. A trăi înseamnă a‑ţi găsi adăpost într‑o limbă. Astfel, fiecare va trebui să caute să facă locuibile străinătatea şi ceea ce este străin, trebuind că caute adăpost întro altă limbă. Aici apare o ruptură care nu poate fi evitată şi pe care trebuie să o vindecăm dacă dorim să supravieţuim. A vindeca nu este însă nicidecum, aşa cum îşi imaginează unii foarte adesea în societatea noastră mecanizată, ceva făcut de o anumită persoană, medicul. Vindecarea aceasta este o sarcină a vieţii bolnavului ca atare. A nu mai putea auzi limba proprie înseamnă a te desprinde din legătura pe care limba o instituie între oameni. Acesta este fundamentul oricărui exil.

Evaluăm astfel ponderea problemei propriu‑zise: Ce ar putea fi întoarcerea acasă din exil? N‑ar trebui să fie o nouă, o a doua ruptură? Sau poate acest lucru ne face să simţim din nou, cu durere, prima ruptură? Ceea ce se relevă la o astfel de ruptură este asemenea unei nevoi de a dialoga. Chiar şi atunci când propria noastră patrie, pe care nu am părăsit‑o niciodată, este desfigurată până la a ne deveni străină, la sfârşit putem trăi doar potrivit aforismului nădejdii şi al făgăduinţei: et illud transit ‘va trece şi asta’1. Vedem chiar acum în Germania ce poate să însemne o asemenea ruptură, care îngreunează dialogul. De exemplu, dialogul între cei ce trăiesc în Vest şi cei care trăiesc în Est nu este deloc uşor. Îmi amintesc şi acum cât de dificil a fost, după război, să reluăm dialogul chiar şi cu prietenii noştri plecaţi în exil, prin intermediul poştei, comunicare care fusese întreruptă de război. Amândoi interlocutorii aflaţi în dialog se aflat confruntaţi cu o sarcină nouă, aceea de a‑şi găsi o nouă identitate, care se situează într‑o continuitate şi care, totuşi, nu poate fi în aceeaşi continuitate. Oricât de mare ar putea fi puterea spiritului şi a inimii, fiinţa umană nu poate recupera timpul. Acela la care ne întoarcem a devenit altul, tot aşa cum am devenit alţii şi noi, cei care ne întoarcem. Timpul şi‑a pus amprenta asupra amândurora şi ne‑a modificat pe amândoi. Pentru oricine se întoarce apare o nouă datorie: să‑şi găsească adăpost într‑o limbă nouă. Orice loc în care ne întoarcem după un exil respiră un aer de străinătate.

Este ca şi cum în exil fiecare se găsise confruntat cu sarcina primară, aceea de‑a‑fiinţa‑în‑lume, care înseamnă a depăşi sentimentul înstrăinării. Pruncul se ciocneşte de zidurile realităţii, iar dialogul începe prin lenta trezire a schimbului de priviri, prin cea dintâi atingere, prin cea dintâi îngânare a unor sunete asemănătoare cu cele ale limbii şi, în cele din urmă, prin primele cuvinte. Ceva din această situaţie, care caracterizează învăţarea limbii, se repetă de fapt în orice act de înţelegere prin intermediul dialogului. Limba nu este ceea ce posedăm prin cuvinte şi gestionăm potrivit liberului arbitru. Limba se construieşte printr‑un a da şi un a primi. Faptul de a vorbi îşi are sensul în punerea sa în aplicare şi poate fiinţa doar acolo un om se apropie de altul pentru a se asigura că deţin amândoi o experienţă comună.

Tocmai prin aceasta se măsoară realizarea sarcinii literaturii. Ea vrea să aducă prin cuvinte ceva pentru care nu pot exista formule pre-formate şi pre-ştanţate. Într‑o epocă de regularizare crescândă, în care suntem asurziţi toată ziua de un val continuu de informaţii, reintegrarea în limbă, care ar trebui să poată exprima ea însăşi această reintegrare, ar trebui să apară scriitorului şi poetului aproape ca o reîntoarcere la ceva devenit cu totul altul şi străin.

Pornind de aici se defineşte şi sensul aşa-ziselor «zile ale literaturii». Nimeni nu are pretenţia la aceste acţiuni că aici vor fi găsiţi nişte poeţi care, altfel, nu ar putea fi găsiţi; nimeni nu are de asemenea pretenţia că s‑ar dori întemeierea unor şcoli poetice, ceea ce poate că nici nu a fost măcar cel mai rău rezultat la care s‑a ajuns în istoria culturii literare de nivel înalt. Ceea ce contează însă, la aceste acţiuni literare, este prilejul de a consolida o confirmare reciprocă între cei care creează literatură şi cei care o receptează, prilej pe care se bazează până la urmă toate posibilităţile creaţiei culturale.

Să ne întrebăm mai întâi ce este de fapt un scriitor? Aş spune că este un solicitant în faţa limbii2. Scriitorul doreşte să fie ascultat de către limbă. De la limbă doreşte el să primească darul de a reuşi să o facă să vorbească din nou, în aşa fel încât ceea ce este scris sau ceea ce este citit ca atare să nu se reducă la fluxul de informaţii al realităţii obişnuite, ci în aşa fel încât noi să ascultăm limba. În acest fapt al ascultării limbii constă marca distinctivă a limbii poetice şi a ceea ce numim, în sensul cel mai propriu, literatură. Sub orice formă s‑ar prezenta, fie ea lirică, narativă sau dramatică, aspiraţia şi posibilitatea poeziei constau întotdeauna în a fi precum o dictare, care trebuie doar receptată şi nu subordonată unei lumi a experienţei critice. Cuvântul Dichtung „poezie”, vine de la dictare „a dicta”, chiar dacă în sensul lui, verbul dichtmachen „a îndesi; a condensa”, poartă ecourile unui nivel semantic mai vechi, pre-umanist.

În orice caz, ceea ce scriitorul scoate din sine pentru ca în cele din urmă să fie citit nu este ceva care să se lase receptat prin intermediul a ceea ce se comunică, ci mai degrabă este ceva care se impune a fi perceput prin intermediul forţei sale de a evoca prin limbă. Capacitatea unui scriitor depinde de gradul în care el devine conştient de acest fapt, iar reuşita depinde de gradul în care în celălalt răspunde acestui fel de prezenţă a ceea ce este evocat prin limbă. De acea, este un titlu de glorie al «zilelor literare» faptul ele aduna laolaltă doar cititori tăcuţi şi faptul că reuşesc să atragă doar de departe atenţia publică asupra lor. Nu trebuie să ne fie cumva ruşine sau să ne simţim diminuaţi din această pricină; până la urmă, avem aici o dovadă despre cât de multă conlucrare de orice fel este necesară comunităţii vieţii noastre sociale. Ceea ce este acceptat cu uşurinţă dispare, de altfel, la fel de repede.

Pentru a concluziona, aş dori să pun în lumină mai cu putere legătura dintre întoarcerea din exil şi literatură. Trebuie să ne fie limpede că în epoca revoluţiei industriale şi a comunicării automatizate, epocă în care se multiplică exponenţial informaţiile pe care toţi le avem asupra tuturor lucrurilor, şi pentru scriitor se dezvoltă sarcini complet noi. Într‑un oarecare sens, el trebuie să se întoarcă dintr‑un exil, dacă doreşte să se sustragă nu doar lumii cuvintelor uzate şi tocite, ci şi tuturor informaţiilor scontate, părerilor gata mestecate şi tipurilor discursive pre-formate, toate prelucrate cu ajutorul tehnicii. Cu atât mai mult trebuie să devenim conştienţi de ceea ce însemnă realmente limba, cu toate posibilităţile sale, şi cum literaturii i se impune această sarcină de reîntoarcere la limbă. Aceasta face ca orice poezie să fie o reîntoarcere dintr‑un spaţiu străin. Exact aşa ceva am arătat şi eu cândva, în discursul meu de felicitare, cu ocazia decernării premiului «Droste» poetei Hilde Domin, spunându‑i că şi pentru ea poezia este o reîntoarcere la limbă3. Chiar şi pentru fiecare dintre noi, sarcina vieţii noastre este să ne întoarcem acasă din spaţiul înstrăinării (Entfremdung). Cuvântul poeziei ne premerge pe drumul acestei întoarceri.

Aş distinge trei trepte prin care limba ar putea să ne reunească pe toţi. Mă voi referi mai întâi la cuvântul, folosit de Paul Celan, Sprachgitter ‘limba ca gratie’4: limba este în primul rând o gratie. Acest lucru este implicat deja în acel proces de socializare descris în legătură cu achiziţionarea limbii de către copil în primii ani de viaţă. În lumea noastră, în care, datorită socializării, expresia lingvistică se maturizează, dar şi fluctuează continuu, să ne gândim mereu la genialitatea acelei vârste fragede, la care învăţăm să vorbim, şi pe care trebuie să o luăm drept model. Căci aici se evidenţiază potenţele limbii, când nu este încă îngrădită de rigoarea regulilor, ci, în încercarea plină de însufleţire de a comunica ceva celuilalt, îndrăzneşte să iasă din sine însăşi, pentru a se reîntoarce la sine. Este exact ceea ce observăm, de fiecare dată cu uimire, la un copil de trei ani. Constatăm că limba este nu doar o gratie constituind o piedică, ci, deopotrivă, o gratie care lasă să treacă o comprehensiune intimă. Limba este ambele lucruri, inclusiv acel impediment care ne îndrumă către anumite condiţii, fără de care nu ar fi deloc posibilă o trecere-dincolo, spre a ajunge la celălalt. Limba înseamnă dialog. Un cuvânt care nu ajunge la celălalt este un cuvânt mort. Dialogul este întotdeauna dialog cu celălalt, şi orice cuvânt reclamă în orice moment concret tonul corect, irepetabil, pentru a depăşi cealaltă gratie, gratia lui a‑fi‑celălalt, pentru a ajunge realmente la celălalt.

Aş numi «limba ca văl» (Sprachschleier) cea de a doua funcţie, aflată în corelaţie cu prima.

Acest văl al limbii cuprinde tot ceea ce aparţine sferei politeţei obişnuite, toate încercările de a evita asprimile şi durităţile, necuviinţele şi iritările, printr‑o şlefuire care face posibilă convieţuirea umană. Vălul limbii are şi reversul său problematic, acela pentru care este valabilă celebra remarcă a lui Talleyrand, potrivit căreia limba ar fi cel mai bun mijloc de a‑ţi ascunde gândurile. Aceasta este de fapt arta diplomatului. Această artă nu reprezintă însă doar ceva negativ. Evident, această artă de a‑ţi ascunde gândurile izbuteşte în cele din urmă să găsească terenul consensului şi al compromisului paşnic. Şi astfel ajung la a treia treaptă, la care mă gândesc mai ales aici, în cercul acelora care cultivă creaţia literară.

Aş numi «limba ca fulgerare» (Sprachblitz) această a treia treaptă. În toate cuvintele cumpănite, luminate şi luminătoare care trec dintr‑o parte în alta în schimbul dintre fiinţele umane, se poate petrece o străfulgerare. Acest aspect îmi aminteşte de o experienţă pe care am avut adesea ocazia să o fac. Aş povesti o asemenea întîmplare, căci este deosebit de amuzantă. Ca să iau ceva cunoştinţă cu secretele părţii mai obscure a globului pământesc, am predat o dată la o universitate pentru boşimani din Africa de Sud. Totul a fost în engleză, care era acolo limba oficială de predare. Am avut în esenţă de a face cu profesori care erau sud-africani5 şi cu asistenţii recent pregătiţi de aceştia, care trebuiau cu toţii să încerce să simtă ceva din spiritul filosofiei europene pentru ca, la rândul lor, să îl transmită studenţilor lor. La un moment dat, am fost rugat, dacă n‑aş vrea, să vorbesc o dată în faţa tuturor studenţilor despre sarcina filosofiei. A fost un spectacol impresionant. Boşimanii sunt oameni deosebit de bine făcuţi şi de frumoşi. Era ca şi cum aş fi fost înconjurat de o veritabilă galerie de statui din abanos. Ei nu schiţau însă nici o grimasă, chiar dacă îmi dădeam toată silinţa să ajung până la ei. Eram disperat. Ce aş fi putut să le povestesc despre filosofie, dacă nu simţeam nici cel mai mic gest de răspuns? (Mai târziu, colegii mi‑au spus că şi pentru ei a fost, din păcate, întotdeauna la fel, că nimeni nu primea o reacţie de răspuns!) În cursul conferinţei, mi‑a venit deodată o idee salvatoare. Tocmai explicam că filosofia greacă a început cu Parmenide şi că, după părerea acestuia, nimicul nu există, ci doar fiinţa există. Am adăugat: «Vă rog să reţineţi că ‘nimicul’ (nothing) înseamnă ‘nici‑un‑lucru’ (no thing)!» În acel moment a fost ca şi cum printre rândurile de studenţi ar fi trecut o străfulgerare. Ai înţeles, ai înţeles? Nothing is no thing! A fost ca o străfulgerare a limbii căzută peste ei! Pentru o clipă a fost foarte clar că fiinţa nu este un lucru. Această poveste are o valoare mai mult anecdotică decât una instructivă, însă deţine şi o latură didactică.

În raport cu asemenea experienţe, trebuie să ne întrebăm ce putem face ca europeni pornind de la acest continent al nostru. Ne întrebăm deja astăzi asupra semnificaţiei faptului că, foarte bine instruiţi şi posesori ai unei civilizaţii de înalt nivel, colegii noştri japonezi, trecând dincolo de gratiile aproape impenetrabile ale limbii lor, vin şi, pe baza lecturii textelor noastre, îşi asumă filosofia noastră occidentală cu un uimitor nivel de cunoaştere şi cu o solidă acuitate. Cu această ocazie, am putea învăţa ce ar avea ei să ne spună despre gândirea noastră, pornind de la tradiţia lor, de la confucianism şi şintoism şi de la valorile lor religioase şi morale. Ne aflăm acum la începutul unui proces gigantic al istoriei umanităţii, în care suntem implicaţi cu toţii. Nu mai putem propaga în lume idealul iluminist al secolului al XVIII‑lea despre pacea perpetuă dacă la final nu vom ajunge la un schimb real între culturile străine şi cultura noastră europeană. Ce înseamnă faptul că ceilalţi filosofează împreună cu noi şi fructifică alături de noi literatura universală? De acest proces ţine, fără nici o îndoială, învăţarea limbilor străine. Nu există nici o altă soluţie. Traducerile servesc doar să ne ajute să ne facem o idee despre timbrul, sonoritatea şi sensul originalului. Dar, pentru a ne înţelege posibilităţile existente acolo unde bariera limbii nu mai constituie un impediment, avem la îndemână omniprezenţa artelor plastice în toate culturile şi, nu în ultimul rând, muzica, prima limbă de cultură a întregii umanităţi. În discuţia de faţă ne aflăm însă între vorbitori de limbă germană şi într‑o sferă a oamenilor de litere. Mă voi apropia aşadar de final ilustrând printr‑un exemplu întoarcerea la limbă. Este vorba despre o celebră propoziţie a lui Heraclit, care îmi este foarte familiară, fiindcă Heidegger o scrisese pe poarta cabanei sale6. În versiune germană, propoziţia sună Es ist der Blitz, der alles steuert. – ‘Fulgerul cârmuieşte totul’7. Această propoziţie trebuie luată în sensul ei foarte literal. Adică nu ca şi cum s‑ar înţelege aici focul, ca element al naturii, precum apa, aerul şi pământul, nu, este vorba chiar de fulger! Nu este însă paradoxal ca fulgerul să cârmuiască totul? Da, trebuie să înţelegem faptul că este paradoxal ca fulgerul să cârmuiască. Dar ce anume vrem să spunem prin asta? După părerea mea, este vorba de faptul că lumina instantanee a fulgerului incandescent ne arată pentru o clipă lumea într‑o claritate deplină. Şi chiar dacă totul se scufundă din nou în noaptea adâncă, ne‑a fost totuşi îngăduită o clipă de orientare, în care recunoaştem câte ceva din viaţa spiritului. Chiar dacă multe lucruri se scufundă din nou în întuneric, ne‑am aflat pe calea cercetării şi a întrebării, cale care oscilează între uitare şi clarificare.

Ajung în fine la stadiul ultim, acela în care cu toţii cunoaştem limbajul în forma în care ne este dat să ne apropiem de el. Numesc această formă «limba‑cristal» (Sprachkristall). Această expresie evocă nu doar «limba-gratie» (Sprachgitter). Ea ne aminteşte de cristalul a cărui grilă prezintă o solidă structură matematică, potrivit căreia cristalele se formează. Aşa se întâmplă, cred, când fluxul vorbirii dobândeşte în poezie o configuraţie validă. Şi după cum cristalul, prin alcătuirea lui şi prin duritatea constituţiei sale, începe să‑şi radieze flacăra, atunci când lumina cade asupra lui, tot aşa este şi cu realizarea prin limbă a poeziei, aşa încât aceasta se apropie de tăria, de duritatea şi de stabilitatea cristalului şi captivează nu printr‑o formă plăcută, ci prin străfulgerarea luminii. Este o strălucire multiplă, care iradiază dintr‑o creaţie poetică ca dintr‑un cristal. Participăm cu toţii la acest act şi intuim ceva din adevărul cuvântului aşezat într‑o astfel de lumină.

 

Note şi comentarii

  1. Parafraza biblică et illud transit ‘va trece şi asta’, socotită de unii ca o expresie a înţelepciunii orientale, era evocată de filosofii germani din perioada nazismului, ca un semnal al speranţei că regimul nazist va trece şi el. Se spune că, la sfîrşitul războiului, un necunoscut i‑ar fi şoptit lui Gadamer aceste cuvinte.
  2. Cuvântul german Bettsteller înseamnă „servitor”, dar şi „postulant, solicitant” sau „peţitor”.
  3. Vezi şi articolul Hilde Domin, Dichterin der Rückkehr, în Gesammelte Werke, vol. 9, p. 323-328 (nota autorului).
  4. Sprachgitter este titlul unui volum de versuri de Paul Celan (1920‑1970). Compusul german Sprachgitter, o creaţie lexicală a poetului, este echivalat de unii traducători români prin sintagma vorbirea grilă. Sensurile primare, literale, al germ. Gitter, percepute ca atare de vorbitorul nativ, sunt cele cel de ‘gratie’ sau ‘grătar’. Ideea poetică ar putea fi „rezumată” astfel: asemenea unor gratii, limba permite trecerea (imagini, sunete, cuvinte etc.) dar, deopotrivă, şi restricţionează ceva, şi anume libertatea. Formulei stricte gratia limbii i‑am fi preferat sintagma mai explicită limba ca gratie.
  5. În original apare etnonimul Afrikaans (engl. afrikaans), prin care sunt desemnaţi în Africa de Sud şi Namibia, descendenţii albi ai coloniştilor europeni, care vorbesc limba afrikaans, un dialect al limbii olandeze.
  6. Martin Heidegger (1889‑1976), magistru al lui Gadamer, îşi alesese ca reşedinţă de odihnă o cabană la marginea satului Todtnaumerg din apropiere de Freiburg im Breisgau, în Munţii Pădurea Neagră.
  7. În limba greacă: τὰ δὲ πάντα οἰακίζει κεραυνός, în: 115 Aphorismen, Fragmente des Philosophen Heraklit aus Ephesos, 535‑475 v.Chr., griechisch nach H. Diels & W. Kranz, Berlin, 1903 (DK 22 B)/ deutsch von Hans Zimmermann, 2007 (fragmentul 64).

 

Versiune românească, prezentare, note şi comentarii de Eugen Munteanu

Revista indexata EBSCO