Nov 13, 2018

Posted by in Istorie literara

Radu ȘERBAN – Prolog la Unire. Deportații din Rust

istoria Ardealului românesc e o istorie de sate și de preoți[1]  

Nicolae Iorga

 

Evenimentele premergătoare Unirii din 1918 consemnează mucenicia unui grup de preoți, preotese și intelectuali români din Transilvania, deportați la Rust, în vestul Ungariei, între anii 1916 – 1918, printre ei aflându-se și mama poetului Octavian Goga, preoteasa Aurelia. Operațiunea se declanșase imediat după intrarea României în război, pe 14 august 1916, de teamă că „suspecții” ar putea sprijini armata română.

Deportații fuseseră aleși după antecedente: „un zvon sinistru colinda tăinuit din sat în sat, de la om la om, un zvon despre o listă neagră, care purta osânda crucii pentru toţi românii din cuprinsul statului unguresc, care se încumetaseră în cursul vremii să-şi manifeste, prin fapte deschise, fiinţa lor de români[2]”.

Despre exilarea, în același grup, a preotesei Marioara Morușca, auzisem din familie, mai ales de la părintele Nichifor Todor din Sibiu, ca apoi să citesc și în consemnările academicianului Mircea Păcurariu: „Maria Morușca din Șeica Mare – Sibiu (sora mitropolitului Nicolae Bălan) a fost deportată în Rust, Șopron,  din 15/28 august 1916 până la 10 mai 1917, în timp ce soțul ei, preotul Pompei (viitorul episcop Policarp al Americii) era trimis pe front ca preot militar”[3]. Rămasă acasă, Maria își ducea traiul îngrijorată, dar cu speranța reîntoarcerii soțului. Se căsătoriseră pe 19 iunie 1908, în chiar ziua hirotonirii lui Pompei drept preot în Șeica Mare.

După plecarea lui Pompei, preluând grija gospodăriei, se sfătuise și se ajutase cu familia preotului Ștefan Nicola din Presaca Ampoiului, cunoștință bună a familiei Morușca. Din păcate, preotul Nicola, fusese și el închis, pe 26 octombrie 1916, la Abrud[4].

Tot din Șeica Mare, prieten al familiei Morușca, doctorul Octavian Deac acceptase înrolarea ca medic locotenent în armata austriacă pe frontul italian. Ulterior, a fost dat în judecată pentru „trădare de patrie”, iar pe tatăl său, preotul Dumitru Deac l-au internat, nu departe de Rust, în comuna Lukompak.

Acolo, în extremitatea vestică a Ungariei, cât mai departe de România, în satul Șopronyek[5] și-au tras amarul în lagăr cîțiva ostași români, luați prizonieri la austrieci și unguri.

În dimineața praznicului Adormirii Maicii Domnului, în drum spre biserică, unii preoți trecuseră pe la primării să afle detalii despre starea de beligeranță dintre România și Austro – Ungaria. Oamenii de la „fișpan” (prefectură) le reproșau că „România voastră ne-a trădat și a pornit împotriva noastră”. Cu gândul la o anumită Înviere, clericii  slujiseră cu o licărire de bucurie în suflet. Deși multe clopote erau rechiziționate pentru industria austro-ungară de război, cele rămase își decodau vechile dangăte de jale într-un semnal al reînvierii speranței..

Unii clerici n-au mai ajuns la liturghie, căci în chiar noaptea de 14/15 august au fost arestați și duși sub escortă în gări, pentru a fi concentrați la Sibiu și transportați apoi într-un vagon de marfă descoperit, la Rust (comitatul Solnok).

Înțelegând rolul preoților în menținerea românismului, autoritățile înscriseseră pe listele negre sacerdoții și preotesele, aplicând, cu cinism, principiul biblic: „voi bate păstorul, iar oile turmei se vor risipi [6]

Cum Pompei, după câteva luni de detenție[7] fusese înrolat pe front, au ridicat-o pe soția sa, preoteasa Marioara, urcând-o în tren la Șeica Mare. Gara din sat o avantajase, căci alții, în situația ei, fuseseră purtați zeci de kilometri, pe jos din sat în sat, până la prima gară.

La Sibiu, lumea se agita, fugind cu bagaje „din calea oștilor române”. Alipită unui grup de preoți și preotese, Marioara a fost „cazată” o noapte la poliția din oraș, unde le-a întâlnit pe preoteasa Aurelia Goga din Rășinari și pe doamnele Ecaterina Dancăș din Rășinari și Angnes Măcelaru, cu băiatul ei, Tică, alături de alți preoți. Printre ei, Constantin – un băiețaș de vreo 16 ani din satul Porumbac, arestat pe motiv că stătuse de vorbă cu o patrulă românească, în munți. Motivele reținerii erau neconcludente. „Deportarea se făcea fără nici un act legal, fără vreo sentință judecătorească, doar în urma reclamațiilor autorităților locale de stat, care îi considerau pe unii preoți ca spioni sau trădători[8]”.

La poliția din Sibiu, o localnică, doamna Lupaș, încercând să le aducă merinde, a fost îmbrâncită pe scări. De acolo, escortați de jandarmi înarmați, au plecat pe jos spre gară, cu destinația Șopron. Pe străzi, anumiți trecători îi huiduiau, ba chiar proferau cuvântul „spânzurătoare”, care-l înspăimântase pe Constantin.

Iată cum descrie unul din deportați, preotul Sebastian Stanca, noaptea arestării în Sebeșul Săsesc și întâmplările ulterioare[9],:

…„la miezul nopții când abia ațipisem în urma agitațiilor zilei, mă trezește brusc un zăngănit de arme. În casă intrase un „strajameșter” cu doi jandarmi(…). Mulțumit de succesul planului infernal, mă declară imediat arestat și mă provoacă să mă îmbrac gătindu-mă „de un drum lung” (…).

Pe o ploaie torențială ne-au luat apoi între șase baionete doi cu doi și cu trenul de 3 ore noaptea ne-au expediat la Sibiu (…).

La poliția de graniță unde ne-au oprit… ne-au înfundat într-o odăiță de patru coți, murdară și infectă.

Din clipă în clipă ne sporeau aici tovarășii de suferință: Venerabila matroană D-na Goga din Rășinari, mama poetului, protopopul Săliștei Dr. Ion Lupaș cu preotul Valeriu Popovici (…etc.)”.

În vagonul descoperit, cu resturi de cărbuni, mai mult stăteau prin gări, decât înaintau. Prin sate, își procurau pâine, slănină, caș. Când trenul a oprit pe un câmp, au așternut paie pe jos, peste resturile de cărbuni. Lângă Teiuș, mărinimos, un preot le-a adus merinde. Gestul i-a fost fatal: l-au luat și pe el, ulterior.

Înspre Cluj îi prinsese ploaia. La Oradea, un comitet de ajutorare le-a oferit pâine și cârnați. Soarta nu le era clară. Se zvonea că vor fi dați jos și încarcerați. Așteptau să ajungă undeva, să se odihnească.

La Budapesta opriseră spre miezul nopții, de unde au plecat mai departe, în zori trezindu-se din moțăiala nopții răcoroase, la minele de cărbuni din Tatabanya. Era duminica. La oprirea pe malul Dunării, Constantin a improvizat un măturoi din nuiele să curețet vagonul, ca-n zi de sărbătoare. Protopopul Lupaș a citit din Acatistier, iar ceilalți au rostit rugăciuni către Dumnezeu și au intonat cântări bisericești.

La prânz au ajuns la Györ, în fața fabricii de armament, iar seara, la Czelldömölk, le-au tras vagonul pe linie moartă și au înnoptat.

După calvarul drumului, Copșa-Mică, Teiuș, Cluj, Oradea, Budapesta, Györ, Cselldömölk, luni dimineața au ajuns, după o săptămână încordată, la Șopron, iar de acolo la Rust, pe malul lacului Fertö.

Dacă le oferea timp de odihnă, viața la Rust, în schimb îi priva de condițiile decente de subzistență. O descriere a acelor condiții ne-o oferă preotul Grigore Popescu[10]:

Internații – purtând fiecare un număr – primeau o coroană pe zi, deci 30 de coroane pe lună, din care plăteau 10 coroane chirie, iar restul pentru toată existența” (…). Unui singur om îi trebuiau pe zi cel puțin 20-30 de coroane pentru masă. Dar îmbrăcămintea? Lemne, gaz, săpun etc.? Internații au  viețuit în cea mai neagră mizerie ce se poate bănui (…). Mulți și-au oferit serviciile sătenilor, muncind la câmp pentru a nu muri de foame”.

Pe lângă frigul îndurat iarna, „ciorba papricată a jupânului Berger care a zdruncinat sănătatea atâtor internați”.

Deși reclamaseră lipsa de haine și alimente, au fost lăsați să se descurce cum puteau. „Noroc că în comună erau multe case goale, pe care mai cu binele, mai cu forța, le ocupam câte doi-trei”. După o vreme, „arestați la domiciliu într-un teritoriu străin”, li s-a permis să trimită scrisori, dar numai în limbile maghiară sau germană, iar apoi să primească de acasă colete cu alimente.

Veritabil memorialist al Primului Război Mondial, Sebastian Stanca oferă o mulțime de date despre traiul la Rust. Fără vreo ocupație fizică sau intelectuală, preoții își păstrau, pe cât posibil, tradițiile creștine, departe de păstoriții lor. Iată un moment emoționant, din 13 septembrie 2016:

E Ziua Crucii. Doamnele Goga, Iosif și Morușca împletesc o frumoasă cruce din flori tomnatice de câmp și noi, cântând troparul crucii, ne închinăm mărețului simbol al mântuirii din suferințe.[11]”.

Regula era ca, în fiecare seară, să se prezinte la primăria din Rust, la apel, pentru a dovedi că nu au „dezertat”. Dar cel mai mult au suferit iarna, după cum povestea preotul Moise Bărbulescu[12]:

Sunt   aproape de 60 de ani, dar nu-mi amintesc vreo iarnă mai cumplită ca în 1916-1917 și cu toată grozăvia ei, am iernat fără sticle la ferestre, numai cu table de scânduri rău încheiate, în întuneric și fără foc în sobă, așa că dimineața când mă sculam, spărgeam gheața din lighean de mă spălam și fugeam în camera stăpânului casei, unde îmi luam ceaiul și vreo doi cartofi dacă nu aveam pâine, căci pâine aveam cam rar. Pentru noi, cari nu mâncaserăm în viața noastră ceai cu crumpi, era o tortură, dar n-aveam ce face, căci foamea este mai bună socăciță, toate mâncările le face bune”.

Relatarea nu are nevoie de comentarii.

Printre deportațiii din comitatul Șopron s-a numărat și protopopul Ștefan Rusu, arestat la Iclandul Mare pe 9 septembrie 1916, care, îmbolnăvindu-se, a fost adus la Uioara și operat. A trăit marea șansă, apoi, de a ridica biserica din Târgu Mureș, cea mai mare din țară.

*

 

Ne-am limitat la satul Rust, la câteva episoade și la câțiva „internați” acolo, dar lista românilor persecutați în imperiul dualist în timpul Primului Război este mult mai amplă, iar întâmplările mai tragice. Ne-am concentrat pe cazul Mariei Bălan, dar el poate duce cu gândul la mulți alții, chiar șiomonima condamnată la spânzurătoare la Timișoara, pe 15 octombrie 1917. Iar istoriile pot continua, așa cum le mai păstrăm din povestirile înaintașilor.

 

Radu Șerban

[1] Nicolae Iorga: „Sate și preoți din Ardeal”, ediție critică de I. Oprișan, București, Ed. Saeculum I.O., 2007, p.27

[2] Sebastian Stanca, „Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)”, Ed. Argonaut Cluj-Napoca, 2015, pag. 39, originalul publicat în 1925

[3] Mircea Păcurariu: „Politica statului ungar față de biserica românească din Transilvania în perioada dualismului (1867 – 1918)”, Ed. Inst. Biblic 1986, p.197

[4] Pr. Grigore N. Popescu, „Preoțimea română și întregirea neamului”, vol.II, Tipografia Vremea, 1940, p. 16

[5] Nicolae Iorga: Memorii, vol. I, pagina 325, București 1931.

[6] Matei 26,31

[7] Mircea Păcurariu, „Politica statului ungar față de biserica românească din Transilvania în perioada dualismului (1867 – 1918)”, Ed. Inst. Biblic 1986, p.196

[8] Ibidem, p. 190

[9] Pr. Grigore N. Popescu, „Preoțimea română și întregirea neamului”, vol.II, Tipografia Vremea, 1940, p. 91-92

[10] Ibidem, pag. 9

[11] Ibid, pag. 59

[12] Preot Grigore N. Popescu, „Preoțimea română și întregirea neamului”, vol.II, Tipografia Vremea, 1940, pag. 9

Revista indexata EBSCO