Nov 13, 2018

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Feerie și oroare (pagini din jurnalui lui Leca Morariu

Interesant şi instructiv se dovedeşte jurnalul profesorului bucovinean, român îmbrăcat în uniforma austriacă, luptând împotriva şi a fraţilor săi moldoveni de peste Prut. Leca Morariu, cu disciplina nemţească bine inoculată, îşi face datoria faţă de stăpânul temporar, dar inima îi este plină de tot ce se leagă de ideea de „român”, aşa cum îl crescuse Părintele său. În fragmentul de mai jos, care precede prima rănire a cadetului, nu ştii la ce să te opreşti mai abitir: la grozăvia luptelor, de multe ori haotice, în care nu desluşeşti mare lucru, cu amalgamul de sânge şi moarte, dar şi cu lipsurile inerente unei fiinţe (frig, foame) ori cu atitudinea laşă (interesată?) a ofiţerilor de carieră austrieci (care lasă tot greul pe umerii rezerviştilor ce aparţineau populaţiilor conlocuitoare din mozaicatul Imperiu) – sau la momentele de trăire sufletească, în sânul naturii, abstracţie făcând (pe cât se poate) de vicisitudinile războiului, ale unui cultivat cu toate darurile artei şi culturii, dar mai ales cu sensibilitate.

Şi încă ceva. Bine este să nu ne lăsăm purtaţi pe aripile festivismului gol de conţinut (aţi văzut că nimic nu mai mişcă în ţara asta fără adagiul „100”?), anexând sărbătoririi in spe elemente care cu greu pot avea vreo legătură cu Unirea în sine (100 de ouă, 100 de poeme, 100 de …), şi să uităm de ceea ce au trăit cu adevărat şi au făptuit oamenii zilelor acelea.

 

16/11.1914. O zi ca aceasta, cu ceaţă ca laptele, se preface, cum nici nu-ţi dai seama de repede, într-o noapte ca păcura. Umbli pe dibuite, inspectând de la un capăt la altul poziţia plutonului tău, scuturându-i ca să nu adoarmă pe bieţii, bieţii, bieţii, bieţii soldaţi, care se ridică muţi, rebegiţi de frig, prostiţi de foame şi de oboseală… Şi tresai: auzi-i cum gem!… Când, oare, va fi plină măsura acestor nenorociţi?!… Şi tu, du-te, ţine-i trezi, cu baioneta pe armă, gata să-ntâmpine un eventual atac nocturn! Ce-i drept, avem dinaintea noastră barajele de la copaci şi sârmă ghimpată şi cele 4 sentinele, dar noaptea însăşi trebuie străpunsă cu baioneta, aşa de grea se lasă, aşa te împresoară de pretutindene…

O trăsură se opreşte dinapoia liniei noastre. Bucătăria! Ba nu: muniţie!!! Şi o ordonanţă răsare, ca din pământ, înaintea mea: „Dle cadet, melduesc ascultător: Zugskomandanten zum Herrn Hauptmann!”. – Na-ţi-o bună! Măi, dacă ajung eu azi sus, la stânca căpitanului, fără să-mi rup capul şi fără să rătăcesc, apoi hotărât că tot îs un pui de cătană! Îmi iau revolverul şi pornesc.

Întunerecul te încinge ca într-o cetate. Aşa ai putea ajunge până în braţele unui moscal! Orientare? – Numai după şanţurile pe care prea bine le cunoşti, fiindcă deunăzi le-ai săpat. Dibuieşti, aluneci, sai peste şanţurile de un stat de om, te rostogoleşti peste bolovani, te zgârâi în corciuri de jneapăn, sui costişa gâfâind – ajungi. Căpitanul (şi lt. Rottenbug! „Activul”!) au o vizunie de urs, săpată în dosul stâncilor, acoperită cu bârne şi ţărână, „Bombensicher”. Azi dl căpitan te invită să şezi lângă el, îţi oferă ceaiul, vin, ţigări… Hm!?…

[Ordin de intrare în focul luptei]

Atâta a trebuit să auzim! Nu aşteaptă cu mai mare nerăbdare autorul ridicarea cortinei să-şi vadă premiera, decât cum aşteptăm noi începutul reprezentaţiei noastre. Minut de minut alerg în cuibul meu de cârtiţă şi, la lumina focului dătător de multă fumărie, caut să gâcesc puţinele şi lungile clipe de aşteptare.

Deodată, de după dealul din dreapta noastră, fulgere şi „biu, biu, biu, biu-biu-biu” chiuie tunurile noastre de câmp. Din stânga, Haubiţele grave: „bum, bum, bu-bum” răspund şi artileria grea de departe, ca o gură de balaur varsă câte un „baaau, baaau, baaau” prelung. Iadul pare răscolit deodată, fulgerele se înteţesc şi mitraliera din vârful cuibului de vultur al căpitanului, ca o ciocănitoare, începe: „pac-pac-pac-pac-pac-pac”.

Într-o clipă satul din faţă-ne, cuibul duşmanului, e-n flăcări. Arde zarea şi feţele alor noştri, care de bucurie apucă puştile şi numaidecât vreau să împuşte, dar n-au în cine, se aprind de reflexul celei mai măreţe iluminări…

Selbatecă poezie, care te ridică mai presus de orice te leagă de omul de toate zilele!… – Totuşi furarea pitelor mele. Şi „judecarea lui Candrea”…

17/11. La 1h acelaşi foc. Până la 1 vizitez patrulele.

La 3h acelaşi foc. La 3 mă scol: trebuie să plasez Feldwache. Abia-l găsesc pe Fdwkdt. Bădăluţă.

Baronul rus din faţă s-a retras, s-a împrăştiat – zic prizonierii, între care şi un moldovean, basarabean.

– Mă, frate moldovene, de ce nu vă astâmpăraţi? – îl întreb eu.

– D-apoi, parcă noi de bună voie ne batem?!

– Da cum dară? De silă… Ca şi noi, moldovenii din Austria!…

El face ochi mari…

– Da, da! În Austria noastră, în Bucovina şi-n Ardeal, în Ungaria sânt milioane de moldoveni şi români, fraţi de-ai voştri!… Şi nouă ni-i drag că vă vedem!… Noi fraţi sântem, măcar să se puie cu curu-n sus, gata de pupat, ţarul vostru moscăcesc şi împăratul nostru nemţesc!… Haide, trage un gât de ţuică aice – şi D-zeu să te ducă sănătos acasă!… – Mi se taie glasul şi nu-l pot privi…

El rămâne înmărmurit:

– Apoi, dară, mă duc să-i chem şi pe ceilalţi care îs de la noi!…

Şi se duce… Îl urmăresc cu ochii… departe… Un şrapnel trăsneşte fulgerând ca un luceafăr în dreptul lui!!… Îl văd rostogolindu-se… Mort?… Rănit?… Omorât de mine? De vorbele mele proaste?… Îmi vine să-nebunesc, să fug după el… Mă arde pământul. – Apuc o bardă, mă duc la aripa stângă, unde se lucrează la barajele de copaci… Ciocănesc ca un smintit… Burează… Ceaţa se lasă tristă, grea, ca un giulgiu peste o lume moartă. „Vâj, vâj, vâj!”. „Bum, bum, bum!”. Şrapnelele ruşilor! Fug soldaţii ca potârnichile. Cadetul stă şi-şi aşteaptă răsplata! Întunecă… Mă înfioară întunerecul… Vin în tranşeu:

– Bădăluţă, ie-ţi 4 oameni şi du-te pe aice aşa şi aşa şi aşa, îi da poate de un rus rănit ori mort… Un român cu care am vorbit eu azi – aduceţi-l numaidecât încoace….

– Las pe mine, d-nu cadet!

Linişte… Încremenire…

– Maierane, spune rugăciunile!… Pentru cel mort!

Ceasuri, veacuri…

– Dnu cadet, nu-i nimică!

– Nu-i!?!?

Maieran doarme… Focul moare… Ies afară… Frig, umezeală… gemete…

18/11. Fie ce-o fi! În ceaţa demineţii, pornesc singur cu 4 oameni într-acolo… Alergăm. Grija ce-a zice căpitanul, grija că ne pot prinde ruşii… Nimic!… Nimic!…

Şrapnele, Landwehrul porneşte în Schwarmlinie: Angriff. „Şi noi venim la rând”, zice căpitanul, într-un ton sfidător, care parcă vrea să zică: „Acu să vă văd!”. – Sărace căpitane, de-ai şti tu ce război am bătut eu az-noapte, de-ai şti tu ce lupte ştim noi purta!… Dar nu! Rămânem în şanţuri, fericiţi că nu trebuie să punem sentinele, Feldwachuri etc.

Scris. de la Melania Paşcovici. Ţara se îmbracă în alb cu cei dintâi fulgi, care ning uşor ca nişte visuri risipite – ca să ascunză întunerecul şi mizeria de aici. [..]

19/11. Azi atac al nostru! […] Disciplina austriacă! […] Săracii ofiţeri de rezervă, săracii cehi!… Pornim. Înaintăm prin pădure. Ninge. O căprioară ţâşneşte prin rândurile noastre. Iepuri. Doi morţi uitaţi dorm într-un şanţ. – Ieşim la câmp. – Sântem în faţa duşmanului… Şi odată începe artileria rusească a trage. Sedlacek, izbit de curentul unui şrapnel, la pământ. Se ridică, se uită bolând în jur, îşi ridică chipiul şi porneşte mai departe.

Cea mai teribilă senzaţie aceste vâjâiri nebune, care pare că acu-acu îţi retează trupuşorul. Vezi bateria rusească, care împuşcă, direct. Împuşti într-acolo. Îţi vine să fugi, dar instinctiv fugi înainte, înspre foc… Tot batalionul destrămat, rocând la stânga, într-o râpă. „Care vrea să scape cu zile – după mine!”… Ţipete, vaiete… Fugim sănătoşeşte înspre limba de pădure din stânga. Prilej de mântuiri. Şrapnelele. Şi, rând pe rând, răsar E.F. Brüll, Fuchs etc. O mână de oameni, care te privesc ca pe un D-zeu… Numai după urmele ghetelor ţintuite dăm de urma alor noştri… Dăm de-o ceată risipită de I.R. 24. Cu ei mai departe. Ajungem la comp., unde Kadetul Morariu era acu mort! Schimb ghetele ude. Mă înviorez cu fotografiile de la Ilonka şi Vali: în uniformă!

Mânem cu toţii într-o casă.

20/11. Până la amiazi Baonsreserve. Frig. De-am avea cel puţin şanţuri. Pământul îngheţat toacă. Căpitanul, ca totdeauna, grobian. Trei leşuri de ruşi… În poziţii aşa de ciudate: unul aşa [desen], altul cu capul roşu de sânge, al treilea cu faţa-n pământ… Şi toţi trei desculţi. Desculţaţi de-ai noştri… Parcă ţi-i milă, cum îngheaţă… Ori poate, cine ştie, cât sânt de fericiţi?… De ce te pleci, dară, dacă vine câte-un glonte către tine? – O casă aprinsă de soldaţii noştri cu friptul cartofilor.

D.a. Verstarkung der 12. Komp. Apucăm la dreapta, fără de dl căpitan!!! Foc de şrapnele. Soldatul Grămadă rănit, în momentul când ieşim din drumul adâncit, scutit, pe platou, ca să intrăm în pădure…

„Gellerii” zbârnâie cumplit. De la marginea pădurii deschidem focul, la cam 800x, asupra satului Geblo. Foame, frig, întunerec. Cei mai mulţi împuşcă numai ca să se încălzească de ţeava înfierbântată. La urmă, soldaţii sar din linia de tiraliori, tropăiesc din picioare să se încălzească, fug şi, ca-n mijlocul cazărmii, se pun la mâncat conservele de carne!! Cadetul sare, împuşcă asupra lor 2 focuri de revolver şi-i alungă înapoi în „Schwarmlinie”… Frig, frig, frig… Desperare… Sar în picioare: Vie glontele şi facă un capăt! Noaptea târziu focul se potoleşte. Pe cuvertura subţire stau braţe în braţe cu Maieranul meu, rebegiţi de frig, tremurând şi aşteptând plumbii… – „stăpân şi slugă” de Tolstoi!…

În sfârşit, vine lt. Sedlaczek cu ordinul căpitanului „Abstinken”! Nu înţeleg nimică. Era vorba de Verstarkung la comp. a 12-a! – pe care nici n-am văzut-o. În schimb, ne-am luptat alături de I.R. 24, împuşcând de ciudă şi în ambulanţa rusească. Deci „Abstinken”.

Masul cu Semler şi Mitric. Românaşul Maieran îmi face o ciorbă de – cucoş vânat de dânsul!…

21/11. Cu noaptea-n cap, acelaşi rol la stânga, în pădure. Căpitanul vrea să se convingă ori de fapt am aşezat sentinelele poruncite de d-sa. Dar fuge, ticălosul, când vin cele dintâi zbârnâiri… Iară satisfacţie! Şi stau singur cu flăcăii mei în foc, vremece dlor s-au îndosit după un zid de stânci, unde au obrăznicia de a te chema ca să le spui ce e nou!…

La amiazi Verlangerung der linken Flanke der 14-ten Kompagnie. Pe fugă ne săpăm şanţurile… În faţă o vale-luminiş… Dincolo, pădure… Vin ruşii… Ai noştri deschid focul, precipitat. Căpitanul se aruncă, ca o broască, la pământ şi atunci, din aceeaşi orgolioasă pornire de a te arăta altfel, sai drept în picioare, cu binoclul la ochi: „Cine n-are ştiinţă, să nu împuşte!”. Soldaţii ascultă de mine, nu de d-lui! De astă dată, l-am smerit de tot bine! Şi – m-am răcorit! Dar fii prudent, Leca!

Masul în şanţuri, pe frunzele umede greblate cu mâna… La miezul nopţii, bucătăria şi poştă de la Vica şi Disca.

22/11. Ibidem. Foc de artilerie şi infanterie. Ameţit de cinstirile soldaţilor, încep a cânta şi a plânge. Un hârb de şrapnel, jap! de sus drept lângă „Deckungul” lui Leca. Cam sare inimuţa din loc!… Dar şi mintea la loc! –

Sub seară, ordinul: Nochtangrif!!! – Ne ridicăm, ne aranjăm, pornim. Când ieşim la luminiş, rămâi uimit: aşa un asfinţit de sânge, aşa un disc uriaş al soarelui…

Înaintăm spre culmea dealului cucerit azi de ai noştri. Sus un „Gefreiter” din Rădăuţi (îl recunosc ai mei) mort aşa de împăcat, aşa de „selbstverständlich”, după expresia feţei – trăsnit de-o bucată de şrapnel în piept; numai sângele i-a dat pe nas, ochii i-a închis bine şi când îl întorc cu faţa-n sus ai mei, pare-că ar zice: „Am murit, bre, nu vedeţi?”. Baioneta şi puşca i-s frânte în două. I le punem la cap în chip de cruce…

Dar la apus, ce minune! Vâlvătaia de sânge s-a revărsat peste întregul brâu al asfinţitului, cuibul de stânci de dinaintea satului Brzow şi ruinele unei vechi cetăţi (!) la dreapta se desemnează viorii pe fondul de pară. – Şi un întunerec de nori a tras mânios o dungă dreaptă, ca tăiată cu briciul, deasupra întregului apus. Pădurile şi valea dinspre miazănoapte se văd albăstrind în înserarea de iarnă şi la dreapta câmpul alb de omăt se roşeşte: limbi de foc se preling pe casele albe din Geblo (împuşcat de noi în 20/11). Vâlvătaia se încinge, creşte duduind şi – arde Moscova!!!

Cadetul ţupăie de bucurie şi mereu repetează banalul şi unicul: „Cât de frumos! Cât de frumos!”. Dar în curând cheful era să ni se înfunde şi surdina bucuriei de astă dată prea era să fie tare. Ni se dă ordinul: „Nachtangrift aufgegeben; eingraben!”. La marginea drumului, pe un pripor de pini tineri, hârleţele încep a rupe pământul îngheţat. Oameni de-ai noştri, trimişi după paie în satul dat pradă flăcărilor, vin îngroziţi înapoi: „Tot satul plin de leşuri de ruşi… Pălălaia dogoreşte, morţii sânt pe jumătate fripţi şi trupurile crapă, ţâşnind de fierbinţeală…” – aşa cum pe tavalele roşii ca racul chiftesc cadavrele liberpansorilor din crematoriile Milanoului – se gândeşte cadetul. Brrr!…. Şi hârleţele sapă, taie, rup pământul îngheţat toacă. Deodată, un glas: „D-le Zugsführer Şcraba, dnu Zugsführer, aice nu pot săpa; îi o rădăcină mare”. – „Ce rădăcină?!”, se răsteşte cela; prinde, apucă,  zmunceşte şi – rădăcina se moaie şi iese la iveală – o mână cu unghiile crispate, un braţ, un cap cu ochii de sticlă: un rus dezmormântat! Milă, groază, greaţă, deprimare, ură…

Şi am dormit aproape de el – în şanţul gata săpat – îndemânatic ca o cutiuţă şi cald ca un mormânt…

La miezul nopţii, bucătăria sosită – dar jocul unui reflector rusesc nu vrea să ne ticnească carnea răsfiartă iască şi supa dreasă parecă cu „Waffenfett”.

23/11. Cu şăicile de cafea caldă… Stăm să le bem… Deodată pârâiri nebune de puşti în faţă şi răcnete „16-te Kompanie! Zurück! Oameni buni, înainte! Ce-i cu voi? 16-te? Vorwärts!”. Comp. a 16-a alungată de ruşi! O şuierătură scurtă a căpit. Hillardt: „10-te Komp. Schwarmlinie! Vorwärts!”. Rămâne cafeluţa! Acu e acu! Porneşti nebun. Gust leşietec în gură. Miroasă parcă a moarte în jur. Şi-nebuneşti de-a binelea: „10-te Komp., vorwärts! Vorwärts, mă, 10-te… Ruşii întreabă unde-i

10-te… Numai cu noi vreau să se bată!”… Alergăm, gâfâim la deal, unde-şi au ruşii şanţurile. Morţii cad muţi, pare că s-ar împiedica. Răniţii gem. Nu-i vezi, nu-i auzi – şi totuşi îi simţi. Ţi-i groază de soarta lor şi totuşi nu-ţi pasă… Îţi fulgeră prin minte întrebarea: „Ajung eu oare până la… baionetă?”. Şi gândul: „De-ar veni odată seara, ca să ştiu cum s-a sfârşit!”. Chiar de-ar fi să fiu mort deseară… numai să treacă repede ceea ce vine acum!”… Dar un glonte, care-ţi taie pe la ureche, te mântuie de toate gândurile, îţi dă puteri demonice, te năruieşte înainte, tare, liber, fericit, gata să chiui!… Încă 50 de paşi! Te-asurzeşte o salvă a ruşilor!… Ultima! Căci sar din şanţ – şi fug, dispar pe cealaltă coastă a dealului… Pasul îţi zboară acum. Ajungi, treci – deodată „zdrâng!” la picioare: puşti aruncate din tranşeu… Şi braţe ieşite din paie… şi feţe îngrozite… Sar pe de-a dreptul afară ruşii, care au rămas, pentru ca să se deie prinşi… Vai ce feţe! Ce desfigurare de groază!… Cu ce pripă îşi desfac cartuşierele!…

„Nu-l las pe aista, d-nu cadet! Aista ia o împuşcat, crucea lui!”. Şi „trasc!”, îl împuşcă în şold… Cela, îngrozit, uită că e rănit, uită tot, şi plânge şi se roagă… Intervin repede… Şi-i mântui pe toţi de moartea care desigur i-a păscut!…

Devale ruşii fug de mănâncă pământul… Şi noi tragem nebuni în ei… Dară iată-i, intră în pădure… La stânga arde minunat un sat întreg. Coloane în Doppelreihen de prizonieri ruşi vin înspre noi. Dar se împrăştie acum, fiindcă, neavând alt ţel, oamenii trag în ei, trag ca nişte smintiţi, de bucurie… Deodată şase fulgere departe, şase bubuituri şi zboară în aer tot plutonul din dreapta de 6 granate izbite drept în şanţ!… Noi – cât ai clipi, în râpa din stânga. Şi-i gata biruinţa noastră. Lt. Sedlaczek rănit! Stăm aşa vreo ½ de ceas. Plumbii vin şi aice. Ruşi răniţi, plângând, văietându-se, rugându-se… Căpitanul îndosit după un Schutzschild de mitralieră. Lt. Rottenburg ţipând că din deal un soldat austriac aţintise puşca asupra sa!!!???!? Leca, prostit, obosit şi cuprins de o neînţeleasă tristeţă…

Pe urmă: „Herr Kadett, sie gehen mit dem 1.2. u. 3 zug vor, bis fur nachsten Waldlisiere!”. – Şi d-lor rămân cu al 4-zug înapoi!… Scârşnesc din dinţi şi comandez româneşte şi mă duc!

Sus în zăpadă Nieder! Bat gloanţele potop. Răniţi, morţi cât vezi cu ochii. Un rus – moldovean basarabean, se vede – plânge, se boceşte ca la îngropăciune: „Mămucuţă, draga mea…”. Şi altul plângând ruseşte şi altul… Şi oamenii tăi răniţi… Răcnind… Iad!… Un învăţător, rănit săracul, vine la mine – pare că-l aud şi acum: „D-le profesor, unde-i ambulanţa?”. Titlul ăsta, „profesor”, aice, unde eu eram numai cadet, mă iritează, mă mânie: „Frate dragă, fii bucuros că eşti rănit; du-te pe unde vezi cu ochii!”. Deodată, o ordonanţă cu ordinul Vorwärts! Vorwärts în şrapnele! Tufişe, brăduleţi tineri printre copacii cei mari. Nu vezi la 10 paşi!… Înainte! Iad! O lovitură de pumn sub genunchele drept. Amorţire a piciorului. Mă pun jos. Piciorul îmi joacă, sărind ca un şarpe. Tremur. Sânt rănit prin şoldul drept. Sare caporalul Trişcău cu încă unul, bietul, să mă lege. Un şrapnel crapă deasupra noastră. Bietul flăcău, român, care-i ajuta lui Trişcău, răcneşte: e rănit la braţ de-o Füllkugel, pe care a primit-o în locul meu!… Prin plumbi până la Hilfsplatz.

În trăsura ambulanţei, pe capră! Bubuie tunurile, salutându-l de bun rămas pe Leca!

Ajungi în Kromolin (?) la Verbandplatz. Frig. Lt. Polanetzky (se duce în spital, pentru un Blutsturz). Lt. Sedlaczek, Oblt. Janitchek…

Seara în automobil, la picioarele unui colonel rus greu rănit la cap, care, zice medicul, trebuie să moară încă azi… Despărţire de Maieranul meu, care plânge… Colonelul se întinde… Poate e mort, poate moare acum… Întunerec… Frig… Rana mă arde…

În sfârşit în Lazi – spitalul! Dormim în spital!

Revista indexata EBSCO