Nov 13, 2018

Posted by in Istorie literara

Geo VASILE – Bacovia, corespondent special al neantului

George Bacovia (881-1957) este cel mai actual dintre interbelici prin mesajul său poetic şi profetic lansat de-a lungul unei sincopate dar longevive parabole moderne în postmodernitate, e la debutul cu volumul Plumb (1916) la Stanţe burgheze (1946) şi pînă la postume. Bacovia est autorul partiturii unice, anticipatoare, de mare impact inclusiv pentru poezia română în ultimele decenii, ca şi acum la cei 135 de ani de la naşterea sa.

O singulară apărare şi ilustrare a actualităţii autorului volumului Cu voi (1930), reprezintă eseul poetului Ion Caraion, Bacovia. Sfîrşitul continuu (Editura Cartea Românească, 1977), căruia i se adaugă interpretările lui Nicolae Manolescu (Scriitori români, Ed. Ştiinţifică, 1978), Ion Bogdan Lefter (G. Bacovia – Poezii, Proză, Ed. Minerva, 1987) precum şi studiile şi monografiile semnate de Daniel Dimitriu (Bacovia după Bacovia, Iaşi,1998), de V. Fanache (Bacovia, ruptura de utopia romantică, Cluj-Napoca,1994), de regretatul Gheorghe Crăciun (În căutarea referinţei, 1998) sau de Mihai Cimpoi (Secolul Bacovia, Editura Ideea Europeană, 2005). Aceştia identifică aventura şi măştile, extazul şi agonia modernităţii, şi chiar traseul tranziţiei poetului de la poză la proză (Nicolae Manolescu) de la modernism la postmodernism, de la compoziţia spectaculară, patetic-muzicală la sintaxa atonală a fragmentului minimalist, denotativ.

Fapt e că încă de la debut şi mai ales în poemele deja scrise dar neincluse în Plumb, Bacovia face proba unui comportament stilistic imprevizibil. Deşi abundă sincronizările simboliste, nu lipsesc tentaţiile cotidianului şi socialului, enunţul tranzitiv, biografismul, dar şi ludice ieşiri în decor. La 35 de ani Bacovia nu şi-a putut reprima o anume poză de poète maudit, sub înrîurirea unor figuri protagoniste la începutul veacului XX, cum ar fi Baudelaire, Verlaine, E. A. Poe, Maurice Rollinat ş.a.m.d. Volumul Plumb va avea într-adevăr, impactul dorit de încă tînărul poet, fiind o summa obsesiv-muzicală, plastică, ostentativ funebră şi sardonică, adică exact imaginea standard, unidimensională a poetului simbolist, deşi dependentă încă de modele autohtone (Macedonski, în primul rînd) sau străine.

Poetul ce-şi construise premeditat acest blazon stilistic (decorativ, estet, livresc), nu şi-a refuzat totodată plăcerea (parodică?) de a supralicita poetica simbolistă prin demontarea subversivă a procedurilor şi recuzitei la mare preţ în textele unor precursori minori tip Tradem, I. C. Săvescu, A. Obedenaru, M. Demetriade ş.c.l. Un simbolism, cel al lui Bacovia, prezidat de motivaţia efectelor scontate, dar şi de conştiinţa dramatică a caducităţii, a istovirii fatale a formelor supralicitate. Conştiinţă ce i-a netezit calea spre Sfîrşitul continuu, sinonim cu tropul epigramatic, tahigrafic, cules în arena realului imediat, tangibil, biografic, social, politic, dovadă stînd multele sale poeme din presa primelor decenii ale secolului XX. Poeme ce, incluse în volumele ulterioare debutului, vor proba la rîndul lor schisma lui Bacovia faţă de estetica simbolismului, memorabil formulată de Nicolae Manolescu: „Putem vorbi la Bacovia de un veritabil anti – simbolism. La un capăt al poeziei lui se produce o dezintegrare a limbajului prin sincopă, prin recurgerea la forme voit prozaice şi nearticulate. La un altul, poetica simbolistă este supralicitată şi uneori compromisă prin patetism”.

Poetul se lasă cucerit tot mai evident de sentimentul unei identităţi aparent pierdute, de fapt mereu operante; umanizarea tranzitivă a eului poetic şi implicit a expresiei, devine tot mai transparentă, chiar şi atunci cînd textele se reduc la elipse, dislocări, juxtapuneri, versilibrism monologic, liniar sau fracturat, adesea oracular, în detalii de istorie personală sau colectivă, autohtonă şi chiar mondială. Sintaxa denotaţiei unor fluxuri ce discreditează logica formală şi gramaticală pare să pecetluiască şi textele de bătrîneţe, fragmente cu coperţile rupte, autoironice, elegiace, sarcastic-amare, exorciste: „Nu cîştig nici un gînd/ Pentru a-l descrie,/ Compozitor de vorbe…/ În culori, reverii, armonii…/ Pentru a trece tăcerea grea./ Compozitor de vorbe…/ Lumea se schimbă./ Egalitate, idei tumultoase,/ organizarea viitorului întrevăzut,/ Sînt grade,/ Sînt posturi de răspundere…” (Perpetuum mobile).

Abandonarea emfazei şi a măştilor standard în poetica simbolistă este deja o certitudine, o nouă strategie de înfruntare a demiurgului funest abordat din tranşeea realului prin enunţuri antiprozodice, brevilocvente, semnalînd panica urgenţelor tot mai ameninţătoare. Supravieţuirea textului, deci şi a autorului, cere imperativ înscrisuri în timp real, fără a mai fi trecute prin alambicul imaginarului (Cogito, Idei, Pro Arte II). Timpul nevrozelor publice a ajuns la scadenţă, întoarcerea din exilul butaforiei simboliste are loc sub imperiul minimului instinct de conservare. Dependenţa de psihismul teatral-autist nu are decît un singur leac: terapia tranzitivităţii mesajului, asumarea normalităţii, cu toate riscurile contingenţei. Bacovia îşi asumă, în fine, plonjarea în cotidian, saltul mortal în bruiajul haotic al vieţii, recunoaşterea detaşată a atributelor lumii: dezolarea malefică, vidul, caducitatea, nimicul: „E frig, iarnă…/ Vreau să gîndesc la anii mei pustii –/ Nu mai aştept pe nimeni,/ Nici o speranţă./ Nimeni nu mai este liber…/ Vreau să gîndesc la anii mei pustii –/ Închide oriunde,/ Închide uşa, – e frig, iarnă” (Din vremuri).

           Chiar dacă solitudinea, pustiul, agonia, moartea ca aspiraţie sau prevestire au rămas pe mai departe teme esenţiale ale universului bacovian, deşi heteronimii poetului au continuat să rătăcească bezmetic prin spaţii închise sau deschise, dar la fel de vide, deşi amurgul (cel mai frecvent cuvînt în lexicul bacovian), noaptea şi plumbul invernal cu conotaţii funeste, fac încă ravagii în mai toate volumele, Bacovia intrase de mult în rezonanţa sfîrşitului continuu. Tot mai insistent revin vocabulele ce privesc condiţia şi statutul poetului sau artistului. Un itinerar secret pe spirala propriului ADN care îl duce la enunţul scheletic, febril, chinuit în spontaneitatea lui de ultimatum. Bacovia se comportă, fie ca un improvizator de graffiti existenţiale, fie ca un corespondent special al neantului şi dezagregării, siglate de teroriste rafale SF: „Acolo unde nu-i nimeni,/ Nici umbre,/ Unde se duc mulţime de ani,/ Şi zgomotele zilei,/ Şi tăcerea nopţii…/ Unde toate sînt ştiute…/ Acolo, spun călătorii,/ Că numai rafale de foc/ Se denunţă lugubru,/ Metalic,/ Din minut în minut./ Acolo unde nu-i nimeni/ Şi nu mai trebuie/ Nici un cuvînt” (Sic transit).

           Ecourile de foc ale acelor bolgii abisale au pus în ireversibilă criză oaza manieristă, magica reprezentaţie în haine de împrumut. Protagonismul luciferian şi solitudinea estetizantă se redimensionează exegetic şi metaforic. Imaginificul din Plumb se destituie în favoarea unui nou limbaj, a cărui demetaforizare galopantă va trece în poezia necuvintelor, a lui Nichita Stănescu, în cea antiretorică a unor Petre Stoica, Mircea Ivănescu, dar şi în alchimia tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, definit astfel de monograful său Radu G. Ţeposu. Ca să nu mai vorbim de următoarele decenii într-o ţară în care, deşi sustrasă mentalităţii de lagăr, aproape toată simptomatologia politică, socială, psihică şi biologică a universului bacovian pare să revină, cu întregul său cortegiu de eşecuri, deznădejdi, fobii şi secetă a sensului vieţii.

Bacovia este în momentul adevărului stenograful intenţionalităţii vide a realului: poetul a coborît în infern, dar şi la gradul zero al limbajului în numele vieţii, în numele unei poezii ce ţine loc de epitaf şi testament la căpătîiul viitorului. Identificînd în cărţile sale afinităţi cu filosofia de viaţă şi viziunea artistică din opera lui Eminescu, Lucian Blaga, Emil Cioran sau Brîncuşi, dar şi cu scrierile unui Georg Trakl, Heidegger sau Gottfried Benn, nu vom ezita să considerăm opera lui Bacovia o emblemă a contemporaneității noastre, inclusiv europene.

Revista indexata EBSCO