Nov 13, 2018

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Samuel Pascariu – Eroare; Carmen Secere – Aproape fericiți

SAMULE PASCARIU – EROARE

 

Există în continuare debutanţi grăbiţi, care ies pe piaţa poeziei de la noi – şi ea destul de obscură, dacă e să ne gîndim cam cum circulă cartea de poezie, nu numai a debutanţilor, ci şi a poeţilor consacraţi – cu cărţi pe care nu le supraveghează nimeni, nici măcar redactorii editurilor la care apar, în fond inexistenţi, pentru că acele edituri, care publică astfel de cărţi, sunt de regulă de nişă, de aprtament. Cercurile literare din şcoli nu mai sunt coordonate de profesori cu aplicare şi severitate asupra acestor fenomene, ci aceştia, profesorii, dintr-o firească îndeletnicire extraşcolară, fără prea mari exigenţe, dau drumul bucuroşi spre „gloria” colegială, de grup, de gaşcă, cum vreţi, celor care încropesc versuri, nici măcar de imitaţie, ci din impulsul pe care orice puber adolescent îl are în astfel de situaţii. Sau pur şi simplu acei elevi cu astfel de preocupări nici măca nu mai ascultă de sfaurile profesorilor, pe care-i consideră exprraţi sau chiar nepricepuţi la ceea ce ei cred că fac bine. Şi se deuc direct la editorii care le iau banii şi scot plachetele, care, iată devin debuturi. Se trece astfel peste orice criteriu de valoare, peste orice criteriu estetic, încurajînd încropeala, care, iată, din ce în ce mai mult, ia formă de carte, de debut editorial. Istoria unor astfel de debuturi în spaţiul editorial românesc este destul de extinsă, însă acest aspect nu-l putem întîlni şi la editurile mari, care contează, ci doar la cele de nişă, care iau banii părinţilor sau ai sponsorilor, care plătesc astfel de cheltuieli inutile.

Un astfel de „poet”, de vîrstă fragedă, elev de liceu, este Samuel Pascariu, care n-a aşteptat filtrul unor concursuri literare, unor cenacluri serioase, ci a ieşit pe piaţă cu prima carte de pe băncile liceului. Aproape predestinat, titlul cărţii – Eroare, ed. Smart Publishing, 2017 – ne pune în faţa unui fapt împlinit, de carte eşuată din capul locului. Iată cum debutează cartea şi, deci, poetul Samuel Pascariu: „Ceva zace la mine-n torace,/ Ceva ce nici ziua, nici noaptea nu tace./ E inima căreia nu îi mai place,/ Îmi şopteşte încet, te rog, nu o mai face.// Ceva zace la mine-n torace,/ Ceva ce niciodată nu-mi dă pace./ E sufletul care încet se desface,/ Şi-mi zice într-una, te rog, nu te mai preface.” (Confesiune, p.7). De la umorul involuntar, la banalităţi, prozodie şchioapă, forţată, aritmic, afonie, deşi se simte de la bun început trăirea şi incipientul talent, care are nevoie de mult lucru şi discernămînt estetic. Samuel Pascariu nu are, din capul locului, cunoştinţe bine asimilate despre valoarea literară, despre poezia în general. Şi să mai cităm din următoarea poezie, care îl aşează de la început în desuet pe „poetul” nostru: „Şi stau şi mă gîndesc ce-a fost,/ dacă iubeai cum te-am iubit./ Nu-i vina mea c-am fost anost/ E vina ta că m-ai minţit.” (Şi stau şi mă gîndesc, p. 9). Dacă ar fi stat bine şi s-ar fi gîndit mai mult că astfel de texte peste ani îl vor face să roşească, dacă el va evolua, prin lecturile pe care va trebui să le facă, spre poezia adevărată, nu ar fi dat drumul umnor astfel de inepţii. Este greu să arunci din formarea ta astfel de greşeli, care, pasămite, acum îţi dau o anumită glorie printre colegi şi prieteni, dar mai tîrziu îţi vor vrea probleme de impunere. Poezii de atelier, care ar fi trebuit să rămînă acolo, în caiete, ca oracolele de pe vremuri, nu să fie publicate într-o carte, care adună în sumarul ei şi poezii care ne dau şansa şi ne asigură că în Samuel Pascariu stă pitit un posibil poet, aşa cum putem, depista în încercarea de a ieşi din maniera în care rimează forţat şi ritmează şchiop, afon, aproape manelistic sau în ritm hip-hop prost, aşa cum face în mai toate poeziile din carte, mau curat, ca în următorul text: „Mi-e atît de dor de ea,/ de buzele ei,/ de atingerea ei,/ şi mai ales de zîmbetul/ acela care-mi lumina ziua./ Ziua întunecată/ ce se transformă într-o/ zi senină./ iar eu, cu inima plină,/ de dragoste,/ de iubire,/ îţi zic/ că mi-e atît de dor de tine.” (Atît de dor, p. 16). O declaraţie banală, dar spusă simplu, direct, trăit, însă fără efecte estetice minime.

Un debut timpuriu, prea timpuriu şi ratat, de asemenea.

 

CARMEN SECERE – APROAPE FERICIŢI

La Carmen Secere avem de a face cu inversul situaţiei de mai sus. Adică o poetă care a aşteptat ceva timp pînă să debuteze cu o carte bună de poezie – Aproape fericiţi, ed. Grinta, 2018 – sub atenta privire a unui editor exigent aşa cum este Vasile Gogea şi a redactorului de carte Ciprian Chirvasiu. Poezia lui Carmen Secere a ieşit în faţa cititorului după o cristalizare care nu se poate obţine decît după o îndelungă experienţă şi un atent travaliu pe cuvînt, pe sens, pe conotaţie şi substrat poetic.

Adeptă a fragmentarismului – toate poeziile ei nu au titlu, prin urmare nici cartea nu are sumar, ci paginile ei sunt aşezate între două opinii critice semnate, la începutul cărţii, de Eugen Pahonţu şi la finalul ei de Ciprian Chirvasiu –, Carmen Secere ni se dezvăluie de la început aşa: „Despre lucruri sfinte nu se vorbeşte/ nici despre lumînări care ard pînă la capăt/ poate doar despre frumuseţea începuturilor/ sau evadarea din cauze pierdute// suntem bine înaintăm// nici despre circ nu se vorbeşte/ aplauzele doar la numerele de dresură/ mai tîrziu am înţeles că ieşirea/ nu-i niciodată prin arenă// suntem bine înaintăm// e lung drumul/ ne plimbăm pantofii lăcuiţi pe străzi asfaltate/ de frica noroiului şi traversăm prin locuri permise/ numai resemnarea omului care-a renunţat/ la orice luptă// suntem bine înaintăm” (.p 13). Există de la început o anumită nonşalanţă şi eleganţă a spunerii, cu reluări, nu redundanţe, care amplifică starea poetică pînă la esenţa ei. Notaţiile, uneori cu iz reportericesc, de un real – nu realism – evident scot în evidenţă tehnica pe care poeta noastră o deţine şi pe care şi-a căpătată după un îndelung exerciţiu pe text. Chiar şi biografismul de tip familial este bine dozat şi pus în pagină acolo unde trebuie: „Tata a fost crescut de bunica îl îmbrăţişase războiul/ avea o cicatrice pe piept lîngă un chip de femeie/ îmi povestea despre soldaţi arme şi iubire// cînd privea peste umăr îşi înghiţea lacrimile/ spunînd că nimeni nu se mai întoarce la fel/ în somn văd mereu cum pămîntul îi ascunde rana// iar tata oftează şi-i cresc unghiile” (p.19). Imagini clare, relevante, în confesiuni trăite cu dragoste filială, puse cu eleganţă în pagină, fără a face tapaj sau a inova ceva, aşa cum s-a văzut la unele poete de la noi, care au făcut din tema tatălui obsesie şi, uneori, o treaptă de răzbunare sau dezvăluire a unor traume, pasămite, care le-a marcat toată viaţa. Aici se simte adevărul, acolo se simţea imaginaţia, obsesia la modă, orientarea spre noile teme dezvoltate într-o anume manieră acceptată de noul val. Există şi un soi de tradiţionalism în poezia lui Carmen Secere, acela de tip pillatian, curat şi bine dozat sentimental, cum cerea poezia modernă a unui timp apus: „ Umblam desculţă prin iarba casei/ la ureche puneam muşeţel/ mirosea precum pielea bunicii// într-o zi am găsit oglinzile acoperite/ mama îşi ascundea ochii/ pînă seara dumnezeu nu mi-a răspuns// atunci mi-am scos primul dinte” (p.21). Sincopele de construcţie, frazarea de interior, laconismul şi imaginaţia ce ţine de concret, nu de suprarealismul reinventat al unor tineri poeţi, par a fi caracteristicile acestei poete, care şi-a ales cu discreţie calea spre o poezie, care, deşi nu robustă, pare a avea o durabilitate care ne asigură că numele acestei poete va atrage atenţia pe viitor.

Şi poeta spune la pagina 119: „N-am aşteptat prea mult/ şi-am ratat sfîrşitul lumii// suntem prizonierii altor poveşti/ cu roluri discordante/ şi pauze lungi între respiraţii”. Eleganţă şi frumuseţe a zicerii, cu o absenţă vizibilă a nervului necesar trecerii de la orizontalitatea textelor poetice la verticalitatea lor. Şi sunt convins că poeta Carmen Secere va şti cum să facă acest lucru pe viitor.

Revista indexata EBSCO