Nov 13, 2018

Posted by in Ex libris

Mihaela MERAVEI – O tiroliană de cuvinte și idei

Cine nu a auzit de poemul Doamne, dacă-mi eşti prieten, al poetului Spiridon Popescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Craiova, pe care revista „Ramuri” îl publică pentru prima dată în 1982? În acelaşi an, artistul Tudor Gheorghe pune poezia pe muzică, Victor Socaciu transformând versurile într-un adevărat şlagăr. De-a lungul timpului, actori precum Florin Piersic, Eusebiu Ştefănescu, Horaţiu Mălăele şi Adriana Trandafir l-au recitat în diverse spectacole şi emisiuni televizate.

Întâlnire a spiritului libertăţii brâncuşiene cu neînfricarea lui Tudor Vladimirescu, spiritul poetic a lui Spiridon Popescu sfidează canoanele şi vine în peisajul liric al literaturii române cu o poezie imperisabilă, autentică şi spirituală, liberă şi proaspătă, îndrăzneaţă şi cuprinzătoare, oricare ar fi tema pe care o abordează. Dovadă este şi volumul antologic de versuri, aflat la a doua ediţie, cu poeme traduse în şase limbi: franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, greacă, intitulat ludic: Diavol cu coarne de melc, apărut la Editura Timpul din Iaşi, în 2017.

Criticul Valentin Taşcu, în „Luceafărul” din 21 ianuarie 2004, nota, în articolul În spaţiu poetic al Republicii Gorj, despre autor: „Fără a fi arghezian, Spiridon Popescu se încântă de meşteşugul poeticii, semănând, cel puţin formal, cu gorjeanul Arghezi. Fără a fi brâncuşian, Spiridon Popescu se încumetă la infinituri şi deseori sărutări. Doar tăcerea alungând-o din amploarea triunghiulară a marelui gorjean, rătăcit în Montparnasse. Nu se lasă asimilat nici de vecinul de Oltenie, Marin Sorescu, deşi îndrăgeşte poanta poetică, precum şi limbajul graiului de pe ambele maluri ale Jiului”. Şi dacă toate acestea nu poate fi, atunci cine este Spiridon Popescu? Ei bine, antologia Diavol cu coarne de melc, poate aduce un răspuns în acest sens prin complexitatea tematicii, a modului de elaborare, a congruenţei dintre spiritul ludic şi o tristeţe ce-ţi intră în oase, a semanticii poemelor, când sarcastice prin frivolitatea cu care tratează moartea, când elegiace în faţa naturii, a problematicii eului poetic sau a unei eventuale despărţiri de cei dragi. În orice mod l-am privi, poetul Spiridon Popescu este un paradox al isteţimii înnăscute a ţăranului român catehizată în subtilitatea poeţilor francezi Baudelaire şi Villon, repercutând în ecouri ample de predestinare a Eului creator faţă în faţă cu Dumnezeu. „Sunt un François Villon, născut din flori,/ În jurul meu roiesc spânzurători,/ Cu frânghii putrezind de nerăbdare/ Să mă strivească, Doamne, ca pe-o floare./ Să nu le dai putere-asupra mea,/ Tu mă ridici din vers la rang de stea,/ Dar vai: în loc să-ţi port recunoştinţă/ Şi să mă-nchin spre ceruri cu credinţă,/ Eu-ţi ies pe ascuns în drum – lichea mai sânt!/ Te tâlhăresc şi-ţi fur chiar duhul sfânt.” (pag. 51, Sunt un François Villon).

Dialogul permanent cu Dumnezeu, pe care poetul îl coboară la rang pământean, când: „Astăzi, Dumnezeu îşi dă cu pumnii în cap” şi „(Dumnezeu) uită mereu robinetul deschis” sau „Miroase-n mine-a hoit de Dumnezeu”, pentru că „ Doamne, tu eşti regizor, eu actor.”, duce la crearea unui univers liric specific, în care Moartea devine obiectul comicăriei, în spatele căreia cititorul va resimţi un tragism atroce: „Doamne, iartă-mă că te ispitesc: de ce oare/ Tocmai acum, când există atâtea stofe în lume,/ Unele mai neşifonate decât altele, Moartea/ Îşi confecţionează hainele din pământ?” (pag. 88, Dialog peste gard -2). În acest univers multicolor, eul poetic devine eu creator, autorul îşi simte valoarea, simte puterea cu care a fost înzestrat: „– Doamne, ţi-am mai spus cândva:/ Ori eu, Doamne, ori Mata,/ Amândoi nu vom putea./ Cum să stea pe-acelaşi tron/ Dumnezeu şi Spiridon/ Când ştii bine cum ne sare/ Ţandăra la fiecare?// Ca să n-ajungem la sfadă/ Trebuie, pân’ la zăpadă,/ Unul dintre noi să cadă./ – Şi cum vrei să procedăm/ Ca să ştim care cădem?/ – Îl luăm martor pe Isus/ Şi-aruncăm cu banu-n sus.” (pag. 63, Dialog peste gard – 1).

Poetul Spiridon Popescu ne oferă, în volumul Diavol cu coarne de melc, o adevărată maree lirică, din care cititorul va abstrage metafore simbolice care au puterea să prindă sensuri şi semnificaţii inedite. Spre exemplu pasărea este matca în care se va constitui eul poetic: „Mi se făcuse propunerea să mă nasc pasăre” (pag. 8), este simbolul curăţeniei interioare a poetului: „În fiecare seară/ Pasărea îşi pleacă genunchii/ Şi se roagă la cântec/ Pentru ocrotirea cuibului său” (pag. 11) sau simbolul bunătăţii: „Se-nghesuise pasărea în mine,/ dar nu-ndrăzneam s-o încălzesc, de teamă/ Că, de îndată ce-o să-şi poată iar/ mişca puţin aripile, – o să zboare.” (pag. 34). Zăpada devine materie vie, simbol al purităţii interioare: „Ninge -/ Mi s-au albit globulele din sânge” (pag. 16). Poetul ajunge parte din această materie: „Sunt de zăpadă, oamenii mă pot/ Topi în clipa lor de înnoptare,” (pag. 16). El militează vehement pentru păstrarea acestui dar, curăţenia sufletească: „Vom introduce zăpezile în ateliere mecanice/ Şi le vom poliza toate părţile pline de ger/ Apoi le vom încredinţa strungarilor cu înaltă calificare/ Să confecţioneze din ele ghiocei.” (pag. 29). Îngerii, intermediari între Dumnezeu şi lume, ei anunţă şi duc la îndeplinire voinţa divină. În poemele volumului în discuţie, ei sunt atipici devenind când tandri, fragili, când curajoşi sau cruzi, funcţie de trăirile poetului şi de modul cum acesta doreşte să strunească mesajul liric. Poemele se supun voinţei autorului fiind când ludice, ironice sau tandre, empatice. Iată câteva exemple edificatoare: „Domnule înger,/ Nu te uita/ Că-mi este haina/ Ca vai de ea.” (pag. 20, „Rugăciune”), „Primesc în gazdă-un înger disperat,/ Un înger izgonit de Dumnezeu,/ I-asigur tot confortul: masă, pat/ Şi nu îi cer chirie nici un leu// Atât doar îi pretind: când e-ntrebat/ Să spună la vecini că-i Eu-l meu”. (pag. 24, „Anunţ”), „Am aflat de la îngerul Gabriel/ Că Dumnezeu n-are acte pe cer/ Că, orişicând, s-ar putea/ Să vină şi să-l revendice cineva.” (pag. 32, „Fapt divers 1”).

Poetul Spiridon Popescu se bucură din plin de misiunea sa. Pentru el poezia este felul de a fi, de a-şi comunica interiorul şi spun asta bazându-mă pe bucuria, chiar şi cu lacrimi în ochi, pe care o are scriind. Poezia curge într-un ritm natural, limbajul este lejer, nu se împiedică de canoane şi convenţii, ritmul este firesc, fără a fi căutat înadins, cuvintele se alătură în metafore de-a dreptul memorabile. Însă, preţul pentru această tiroliană de cuvinte şi idei, este singurătatea şi tristeţea, pe care poetul şi-o asumă întocmai unui condamnat care ştie că altfel nici nu se poate şi care acceptă sacrificiul suprem, în acest caz fiind aruncarea în sine prin sacrificiul propriului eu. „M-am aruncat în mine îmbrăcat,/ Fără să ştiu ce lac adânc e-n mine -/ Puteam fi tras la fund şi înecat/ De nu-notam, probabil, foarte bine.” (pag. 21, „Şi cum lăuntrul meu”). Sinceritatea cu care ni se dezvăluie poetul este tulburătoare. Poetul îşi pune fiecare cameră a sufletului la dispoziţia cititorului fără teama că va fi descoperit până în cea mai adâncă încăpere ci cu siguranţa că doar aşa se va putea face înţeles: „Sufletul meu? -/ O modestă cameră de hotel/ În care e cazat Dumnezeu/ Când nu mai sunt locuri în cer.” (pag. 81, „Definiţie)

Lumea în care trăieşte autorul, deloc liniştită şi bucolică, îl va conduce la înstrăinare. Eul poetic se fracţionează, părţi din el prinzând forme faustiene, autorul ajungând la o luptă interioară care îl va arunca în mrejele singurătăţii: „Doamne, dacă m-ai născut din iubire,/ De ce nu mi-ai dat soarta mielului? -/ Pe miel îl mănâncă lupul o dată, şi gata! -/ De ce mi-ai dat soarta omului,/ Să mă mănânce câinii toată viaţa?” (pag. 47, „Psalm 3”).

Conştient de rolul poetului în viaţa cotidiană, autorul şi-l asumă încercând să dezvăluie cititorului prin cheile simbolice, care este acest rol şi cât de benefici sunt aceşti creatori care trăiesc între două lumi, fiind capabili să transforme viaţa prin spiritul lor creator şi de care omenirea ar trebui să se îngrijească: „Oameni buni,/ Să facem ceva pentru ocrotirea poeţilor!…/ Dacă dispar/ Echilibrul ecologic se surpă,/ Ei sunt/ Singurele insecte din lume/ Care se pricep să facă polenizarea îngerilor.” (pag. 11, „Apelul bătrânului naturalist”). Însă, aceeaşi lume a creaţiei, îl face pe autor să se simtă introvertit, neînţeles ori inadaptabil: „Ajunsă-n pragul morţii, tristeţea mea mi-a spus:/ „De vrei să-ţi meargă bine-n poezie/ Fereşte-te cât poţi de bucurie,/ Căci pe acolo versuri bune nu-s”// Am încercat să o privesc de „sus”/ Şi să ignor povaţa ei târzie,/ Dar, când văzui că slova mi-i lălâie,/ Şi-ntre poeţi sunt doar un biet intrus// Mă mâniai. Şi-n marea mea trufie/ Mă răzbunai cumplit pe bucurie,/ Trăgând cu puşca-n ea ca-ntr-un fazan.” (pag. 35, „Aproape sonet”).

De la „balade”, la „cântece”, „psalmi”, „pasteluri”, „catrene”, poemele din „Diavol cu coarne de melc” sunt construite inteligent, bazate pe tehnici moderniste, simplitatea ideii este expusă însă complex, poemele fiind metaforice, comparaţiile şi inversiunile nelipsind din context. Unele poezii sunt scurte însă vibrante, mesajul fiind răscolitor. Influenţe blagiene fiind prezente mai ales prin trăirea dionisiacă: „Se-anunţă o furtună mare –/ Ba, chiar mai mult: o pustiire –/ Nu va rămâne în picioare/ Nici un copac, nici o clădire.// Cu toate astea, mi s-a spus/ Că eu nu fi-voi afectat,/ Că zeii vor lua măsuri –/ Şi,-ntr-adevăr, au şi luat:// Să nu mi-o poată smulge vântul –/ Oricât de mare-ar fi furtuna –/ Pe crucea mea s-a aşezat/ O pasăre, mai grea ca luna.” (pag. 18, „Alarmă de gradul zero”).

Imposibil să nu te ataşezi de poezia din volumul Diavol cu coarne de melc. Poetul Spiridon Popescu, asemenea unui menestrel al poeziei îmblânzeşte cuvântul până când acesta rezonează cu starea sa de spirit, îl acordează la un diapazon al sufletului, până când acesta devine cantabil, îl modelează cu puterea talentului transformându-l în emoţii, îl amestecă în inimă colorându-l uneori cu tristeţe într-o singurătate bacoviană, apoi îl rânduieşte în poeme de o sensibilitate uluitoare şi toate acestea cu o uşurinţă providenţială, fiind sigur că „Poetul este singurul pieton care nu poate fi obligat să ţină cont de culorile semaforului./ El poate traversa când îl taie capul, pe orice culoare./ Agenţii de circulaţie au primit ordin să nu-l fluiere, iar maşinile au fost dotate cu nişte aparte speciale, programate să le frâneze brusc atunci când se apropie la o distanţă ameninţătoare de el. Dacă vreun agent mai orgolios se încăpăţânează şi vrea să-l trateze ca pe toţi ceilalţi, intervine imediat opinia publică: „Lasă-l, domnule, ce-ai cu el? Nu vezi că-i poet?” De aceea, poetul este insul cel mai punctual: ajunge întotdeauna la întâlnirea cu moartea, fără să aibă întârziere nici măcar un minut”.

Revista indexata EBSCO