Nov 13, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Diana Blaga  – Realitatea prin ochii şi textele reporterului Viorel Ilişoi

Aflat, asemeni pamfletului sau eseului, la limita dintre literar şi non-literar, reportajul este o specie hibridă, revendicată sau respinsă, în funcţie de perspectiva celui care analizează, de cele două cîmpuri între care se desfăşoară – al jurnalisticii şi al literaturii. Însă dezbaterea în jurul apartenenţei unei specii la un gen sau altul nu se mai pune cu aceeaşi rigoare, mai ales dacă acceptăm ideea impurităţii genurilor. O privire supusă teoretizărilor rigide, clasificărilor limitative nici nu este de dorit, căci acest caracter hibrid conferă multiple deschideri unei specii precum reportajul şi îi surprinde adevărata natură – proteică. Reportajul se află în căutarea autenticităţii trăirii, a vieţii adevărate, ţinta principală nefiind de a se supune unor rigori formale. Aici aflăm scopul ultim al oricărui reporter, în această căutare. Nu întîmplător, începuturile reportajului în spaţiul românesc sînt legate de numele a doi scriitori ai avangardei: F. Brunea-Fox şi Geo Bogza. Spiritul avangardist aflat sub semnul revoltei caută autenticitatea în viaţă şi face din transpunerea ei în cuvinte un scop ultim.

În căutarea a ceea ce este genuin, uman se află şi Viorel Ilişoi, „ziarist pe stil vechi”, prin reportajele sale. Asemeni marilor nume ale reportajului românesc, Viorel Ilişoi este şi el scriitor: a publicat poezie şi proză în revistele literare din ţară şi, în 2011, chiar a ajuns la gestul de frondă îndreptat asupra propriului sine creator de a arde tot ceea ce scrisese pînă atunci. Acest act este urmat de publicarea în foileton, în „Jurnalul Naţional”, a romanului Paişpe, inspirat de experienţa carcerală din 1992, cînd, ca urmare a publicării pamfletului Saddam Hussein se ascunde la Botoşani, devine primul jurnalist de după decembrie 1989 condamnat pentru delict de presă. Publicistic, debutează aproape involuntar imediat după revoluţie, în 1990, în ziarul botoşănean „Atitudinea”. Din 1991 pînă în 1998 scrie la „Timpul”, majoritar interviuri cu importanţi oameni de cultură ai vremii. Urmează, pînă în 2015, ziarele „Naţional”, „Cotidianul”, „Jurnalul Naţional” şi „Viaţa liberă”. Din 2015, îşi continuă activitatea publicistică, precum şi pe cea literară, în principal pe blogul personal, www.viorelilisoi.ro, unde încîntă cititorii prin diversitatea materialelor publicate. În 2014 apare cartea Necunoscutul Mihai Codreanu (Ed. Muzeelor Literare, Iaşi), pe care o scrie pornind de la un reportaj despre Vila Sonet, fermecat fiind de personalitatea poetului aflat în umbră. Specializarea sa în materie de reportaj este atestată şi de conferinţele şi cursurile despre această specie susţinute la universităţile din ţară sau la alte instituţii de cultură, precum şi de numeroasele premii cu care a fost răsplătit în timp (ultimul, în 2017, la Iaşi: Premiul pentru excelenţă în jurnalism „Vanda Condurache”). De asemenea, demn de menţionat este faptul că unele reportaje i-au fost preluate în presa străină din Franţa, Germania, SUA, Polonia, Italia şi nu numai.

Cele mai frumoase reportaje, volum apărut în 2017 la Editura GRI, reprezintă o primă antologie din activitatea lui Viorel Ilişoi în presa românească. Textele alese, aceste „cele mai frumoase reportaje” pe care Viorel Ilişoi le-a inclus în carte sînt dintre cele publicate în ziarele „Cotidianul”, „Jurnalul Naţional” şi „Viaţa liberă”. Între reportajul informativ şi cel literar, care conferă caracter epic realităţii, textele din volum se înscriu mai degrabă în această a doua categorie. Reporterul are libertatea de a se folosi de strategiile literaturii – reportajul în specificul său îi permite aceasta prin permeabilitatea sa – şi profită din plin de acest fapt. La fel cum, observă şi recomandă Viorel Ilişoi, orice scriitor poate beneficia de pe urma experienţei jurnalistice în ceea ce are ea mai specific: documentarea, care asigură doza de autenticitate necesară oricărui material scris. Documentarea înţeleasă nu doar în sensul strict, prim, ci şi ca trăire, ca experimentare şi observare a vieţii. Reportajele lui Viorel Ilişoi sînt rezultate ale unei astfel de documentări, ale unei priviri înfometate asupra realităţii din jur. Cînd textele nu sînt autoreferenţiale, ele au ca punct de plecare curiozitatea declarată a reporterului pus în faţa lumii. După cum el însuşi mărturiseşte într-un interviu, Viorel Ilişoi caută, prin scrisul său, să descopere sensul lumii în care trăieşte.

Curiozitatea autorului merge atît de departe încît simte nevoia, pentru a putea scrie un reportaj adevărat, în care autenticitatea să rezide în fiecare frază, să facă mai mult decît să empatizeze de la distanţă, ca un simplu vizitator, cu o lume. Astfel, îl întîlnim, pe rînd, în ipostaza pacientului la Institutul Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon” (Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi), a gunoierului pe străzile Bucureştiului (Oameni şi gunoaie din Bucureşti), a culegătorului de mere din livezile Fălticeniului (Gustul amar al mărului românesc) sau a controlorului de bilete de la RATB (Biletul la control!). Viorel Ilişoi îşi intră în rol şi îşi asumă cu dedicare noul statut. Deconspirarea adevăratei sale identităţi vine abia la final. Cu o sinceritate frustă, reporterul îşi mărturiseşte prejudecăţile cu care, uman, porneşte în fiecare nouă „misiune”, tocmai parcă pentru a ilustra cum viziunea din interior pe care o experimentează le demontează firesc pe fiecare în parte. Analfabetismul sau viaţa infracţională a gunoierilor se arată a fi o idee preconcepută şi, desigur, eronată, la fel cum, în sens invers, idilismul vieţii prin livezile româneşti rezultă a fi un mit: „La plecarea din Bucureşti îmi ziceam că e o muncă atît de frumoasă, plină de parfum şi de romantism…”, care se transformă după o săptămînă în „cimitirul iluziilor mele despre viaţa frumoasă de pomicultor”, care nu e deloc „o plimbare zglobie din pom în pom, cu un coşuleţ pe braţ şi cu o floricică între dinţi”.

Umorul abundă în paginile acestor reportaje. Autoreferenţialitatea presupune şi un acut simţ al (auto)ironiei. Atitudinea „salvează” reportajul de a se transforma într-o satiră socială şi ne arată un reporter nu în căutare de ştiri şocante despre starea deplorabilă a societăţii româneşti, ci unul care caută să înţeleagă lumea în care trăieşte prin contactul direct cu ea. Autorul se joacă cu cuvintele. Uneori, chiar şi la propriu – aflat internat la Institutul de Endocrinologie, printre persoanele supraponderale, ajunge la următoarea concluzie: „Cei de la spital îi ziceau dispozitivului «branulă». N-am găsit cuvîntul ăsta în DEX. O fi venind de la Bran. Iar la spitalele de slabi s-o fi chemînd «stanulă».” Starea proprie de sănătate, reprezentativă pentru starea tuturor din institut, dar şi spiritul acut de observaţie al reporterului, îl îndeamnă la reflecţii pline de umor: „Semăn cu graşii ăia perfecţi din planşa didactică atîrnată în anticamera şefului de secţie printre reproduceri după Gustav Klimt şi Salvador Dali. Frumoase. Rubens ar fi fost deprimant.” Însă în spatele acestei verve umoristice transpare, tot pe un ton ludic, şi gravitatea situaţiei (în acest caz stă în lipsa de informare şi în lipsa unei educaţii adecvate şi timpurii privind alimentaţia – „şi ignoranţa îngraşă”).

Un fapt esenţial pentru orice reportaj reuşit este capacitatea autorului său de a alege subiecte cu potenţial. Viorel Ilişoi crede şi demonstrează prin Cele mai frumoase reportaje că aspecte interesante, incitante rezidă oriunde în jur, chiar şi în cea mai pură banalitate. E nevoie doar de un ochi atent, care să vadă dincolo de aparenta platitudine a realităţii, a cărui curiozitate să îl determine să privească în profunzimea lucrurilor. Doar aşa poate descoperi că în spatele unei femei simple precum Zîna Rusu, care mătură străzile Bucureştiului zi de zi, se ascunde o întreagă poveste de viaţă, o adevărată tragedie şi puterea de a o lua de la capăt. Sau că un afacerist ca Florin Botoşan are un trecut mai culminant decît în filme, iar un invalid ca Vasile Voinovici ştie să facă multe lucruri cu mai mare dexteritate decît un om complet sănătos. Toate acestea pot fi descoperite prin dorinţa reporterului de a explora umanitatea, prin dispoziţia de a renunţa la prejudecăţile cu care, uneori, porneşte la drum şi de a nu judeca pe ceilalţi, ci doar de a căuta să-i înţeleagă. Doar aşa poate vedea umanitatea chiar şi în cea mai mare mizerie, fie ea materială sau morală, doar aşa descoperă că senzaţionalul rezidă oriunde, chiar şi în banalitate, şi nu doar în „talentul” reporterului de a pune titluri bombastice, care să şocheze, textelor sale.

Descoperim în reportajele lui Viorel Ilişoi cum în plin firesc îşi duc viaţa oameni excepţionali, altfel de eroi ai realităţii de zi cu zi, a căror poveste de viaţă numai drept banală nu poate fi etichetată. Astfel de eroi neconvenţionali se află pretutindeni, e nevoie doar de dispoziţia de a-i descoperi şi asculta. Neculaie Covrig – YO4BVZ pe calea undelor – este un astfel de om, care pentru pasiunea lui, radioamatorismul, a dat totul (Cel care vorbeşte cu vîntul). Iliuţă Miron, un simplu băiat de 17 ani, culege mere în condiţii precare pentru a nu permite ca sora mai mică, de nouă ani, să ajungă la orfelinat. Strada ascunde zilnic astfel de poveşti şi pe aceasta se axează reportajul în 19 episoade Salvezi un om, salvezi o lume. Construit, putem spune, ca un roman postmodern, din fragmente de viaţă, acesta surprinde o atmosferă în care coexistă trauma, mizeria, lupta pentru normalitate şi speranţa. Un erou neconvenţional este şi Grancsa Szomna, pe care tocmai dorinţa şi lupta de a ieşi din normalitatea pe care o presupune originea ei o fac să se sinucidă (Cine a ucis-o pe Grancsa Szomna?). Adevăraţi eroi sînt Îngerii chilugi de la Oncologie, copii care de la vîrste extrem de fragede se confruntă cu cancerul. Astfel de cazuri îl tulbură pe reporterul care caută să înţeleagă lumea, dar care, pus în faţa iraţionalului nu poate face decît să „scrie cu toată neînţelegerea de care sînt în stare” şi abia după un an jumătate de la experienţă: „Aproape am alergat spre casă. În loc să mă apuc de scris imediat, la cald, cum se spune, am aruncat notiţele într-un sertar şi am început să-mi sun fraţii, surorile, prietenii de departe: «Ce mai faceţi? Sînteţi bine? Sănătate vă doresc!»”.

Un prim semn al literarităţii reportajului, pînă la a căpăta caracter epic, stă la nivel stilistic. Claritatea este o condiţie de bază a relatării. La fel, adecvarea. În numele adecvării între scriitură şi subiect, într-un text precum O insulă în arhipelagul demenţei, care vorbeşte despre pacienţii ospiciului Găneşti din judeţul Galaţi, reportajul se contaminează parcă de agitaţia şi haosul din viaţa de zi cu zi a acestor pacienţi. Jocurile stilistice la nivelul limbajului sînt exploatate în Salvezi un om, salvezi o lume. Ritmul străzii este preluat parcă de ritmul textului. În plus, episoade diferite ale reportajului adoptă registre diferite: argotic (Cimitirul de pe perete), mimarea vorbirii bisericeşti (Patimile după Costel) etc. De asemenea, reporterul uzează constant de stilul indirect liber, asigurînd un grad ridicat al autenticităţii. Într-un text precum Liceenii la optzeci de ani, reporterul devine o instanţă insesizabilă, care doar observă lucrurile, lăsîndu-le să vorbească de la sine, creînd astfel o atmosferă coerentă.

Lectura Celor mai frumoase reportaje ale lui Viorel Ilişoi lasă cititorul cu senzaţia certă că de multe ori viaţa chiar bate filmul. Multe din secvenţele din realitatea de zi cu zi relatate în aceste texte par rupte din pagini de literatură. Mătuşa Stanca dintr-un sat izolat din judeţul Vrancea care l-a votat preşedinte pe Bălcescu Neculai, după cum i-a indicat comisia venită la poartă cu urna mobilă, este un astfel de caz. Fostul copil al străzii Florin Botoşan a trăit la început „ca un Gavroche şi a continuat ca un Oliver Twist”. Un dialog dintre reporter şi un reprezentant al unei caravane de romi nomazi pare desprins din plin teatru al absurdului: „- De ce vă cheamă pe toţi Stănescu? – Păi de ce ne cheamă aşa? – De ce? Eu te întreb pe dumneata. – Păi da, mă întrebi. – Deci: de ce vă cheamă pe toţi Stănescu? – D’apăi aşa ne cheamă. – Ştiu. Dar de ce? – Păi de ce? se întreabă singur. Dacă aşa ne cheamă… […] Îmi dai şi mia ceva ca să iau ceva la copil? – Şi dacă îţi dau, îmi răspunzi? – Ce să răspund? – De ce vă cheamă pe toţi Stănescu. Am înţeles că ştii istoria clanului.  – Nu ştiu. Dar ce ne dai şi nouă? Ca să iau ceva la copil.” (Ultimii nomazi). Dictatorii comunişti devin, la rîndul lor, personaje ale reportajelor lui Viorel Ilişoi, în ipostaze mai puţin obişnuite, cu slăbiciunile aferente oricărui om simplu. Şoferul de maşină de gunoi Ion Stan, care ridica gunoiul lui Ceauşescu, dezvăluie că acesta ar fi avut un ficat cu probleme şi că „mult nu putea s-o mai ducă”, lucru pe care îl poate garanta prin capacitatea sa de a citi în gunoi: „Securitatea lăsa să se vadă de la el numai ce trebuia să se vadă, alegeau informaţiile, dar gunoiul nu s-a gîndit nimeni să i-l sorteze. Şi aşa puteam eu să-mi dau seama ce trai pe vătrai era acolo şi ce jale în partea astalaltă, ce minciună gogonată era comunismul.”

Cele mai frumoase reportaje vorbesc despre realitatea văzută de ochiul reporterului Viorel Ilişoi. O realitate prezentată în ceea ce are ea mai senzaţional. Nu un senzaţional construit, ci unul aflat tocmai unde nu te aştepţi, în faptul divers, în banalul cotidian. În contextul unei degradări a condiţiei presei româneşti de care toată lumea vorbeşte, reporterul Viorel Ilişoi vine şi demonstrează că există speranţă. Aşa cum şi în lumea surprinsă de textele sale, chiar şi în cea mai disperată situaţie, speranţa există.

Revista indexata EBSCO