Nov 13, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Dana Raluca SCHIPOR – Glasul prozei românești. Zece scriitori în lectura lui Theodor Codreanu

În cazul autorului Theodor Codreanu, scriitorului de romane, cu un debut în 1981, Marele Zid, la Editura Junimea, și cu o recidivă în 1998, cu romanul Varvarienii, îi urmează cronologic, postura criticului și a istoricului literar. A doua sa natură este și cea care îl impune definitiv în mediul literar, cu precădere printre eminescologi, în rândul cărora se distinge cu un număr serios de articole și studii, efort consecvent de-a lungul întregii sale activități, de altfel, încununat periodic și cu apariții în volum: Eminescu – Dialectica stilului (1984), Modelul ontologic eminescian (1992), Controverse eminesciene (2000), Mitul Eminescu (2004), Eminescu în captivitatea ,,nebuniei” (2011) și Eminesciene (2012). Eminescologul care își trădează terenul prolific în repetate rânduri (amintim volumele de critică ale autorului, închinate succesiv operei lui Bacovia, Caragiale, Grigore Vieru, Ion Barbu ori Cezar Ivănescu), pare, în fapt, a nu se dezice niciodată cu adevărat de poetul-reper, care rămâne, chit că în tăcere, generatorul întregii mari literaturi românești. Viziunea atent cultivată a criticului are să se fundamenteze, de fapt, prin prisma conceptului de transmodernitate, pe care acesta îl și teorerizează într-un volum publicat în 2005, purtând titlul omonim, unde revendicarea metodologică de la o serie plurală de concepte-pilon nu rămâne necunoscută, în special prin prisma unor teoreticieni cunoscuți ca Basarab Nicolescu sau Edgar Morin. Transdisciplinaritatea va (re)institui, de fapt, la nivelul metodologiei criticii literare, dialogul penetrant, a cărui miză majoră va fi, în cele din urmă, lărgirea conceptului de cultură, lucru pe care criticul are să îl stabilească și la nivel aplicat, odată cu celelalte apariții în volum, cu precădere prin prisma lucrării din 2008, A doua schimbare la față, proiectată ca o cercetare transdisciplinară a civilizației române moderne, cum se anunță chiar din titlu. Fără să fie, deci, doar un scriitor de ocazie, Theodor Codreanu a vorbit și în alte circumstanțe, în mod direct, despre menirea criticului, postulând, totodată, autonomia unui domeniu, care și-a pretins independența încă de la nașterea sa ingrată, dublă, în raport cu marele domeniu, literatura, și invocând în aceeași măsură, datele preliminare, obligatorii, ale criticului adevărat, care, fără o pecete a stilului, a personalității proprii, riscă să fie sabotat în orice clipă chiar de cea mai de preț calitate a sa: erudiția. Așadar, într-un interviu, –  inclus, de altfel, și într-un volum apărut în 2010, Convorbiri esențiale –  la întrebarea realizatorului Culiță Ioan Ușurelu privind condiția criticii, autorul hușean răspundea cu asumare: ,, Critica nu este metaliteratură, aşa cum adevărata literatură nu este niciodată metaliteratură, chiar când pare că parodiază literatura, cum cred postmoderniştii. Critica s-a născut odată cu literatura, nu este o cenuşăreasă. Adevărata critică este canonică. O dovedeşte şi Aristotel, în Poetica. Un critic care nu se supune muzicii stilului este un plictisitor erudit, în cel mai bun caz. Titu Maiorescu n-ar fi convins pe nimeni că Eminescu este centrul iradiant al canonului literar românesc, dacă n-ar fi avut stil.”. În această ordine de idei, fără întârziere, vocile exterioare au și sesizat, de altfel, cu diverse ocazii, calitățile particulare ale unui critic ce se recomandă, la rândul său, pe scena larg culturală, românească, în special prin dialogurile îndrăznețe, cutezanța ideilor, spectacularul conexiunilor, verza polemică, erudiția.

Printre ultimele apariții editoriale ale autorului, regăsim, alături de Fragmente despre Eminescu (2017) și Anamorfoze (2017), și un volum publicat la Editura Contemporanul, București, 2017, dedicat de această dată prozei literare românești. Restrângând trei secole de activitate creatoare în proză la zece nume-reper pentru istoria noastră literară, Theodor Codreanu publică Lumea românească în zece prozatori, un volum care mai presus de revenirea insistentă asupra vârfurilor, își propune să reașeze literatura română în marginea unor valori naționale proprii. Refuzând, totuși, confortul doar aparent al restrângerii critice la un număr de top al literaturii noastre, autorul are permanent în vedere dechiderea – vom vedea –  în cel mai înalt și subtil înțeles al său. Puși pe frontispiciul prozei artistice românești, cei nouă scriitori, trei câte trei, răsar, pe rând, din vechile provincii românești, probând ,,egalitatea” acestora în ceea ce privește aportul de ferment modern pentru constituirea glasului literar de maturitate artistică. Celor nouă corifei proclamați în volum (Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Nicolae Breban, Eugen Uricanu, Mircea Cărtărescu), li se alătură și un prozator basarabean, Ion Druță, dovedind interesul mai larg al criticului hușean față de literatura de peste Prut, căreia îi dedicase în urmă cu câțiva ani și un volum, Basarabia sau drama sfâșierii (2003-2004). Dialectica spectaculară a autorului antrenează și în acest volum cititorul într-o lectură paradoxală a prozei românești, în care nu se urmărește doar particularitatea autorului și felul în care cei zece ,,arhitecturează toți împreună” (p. 7) literatura noastră, ci și germenele supraindividual, prototipul, esența creatoare, identificată și pusă de autor sub umbrela conceptuală și filozofică a ,,arheului eminescian”. ,,Această lumină mirifică, hyperionică, se răsfrânge asupra întregii mari literaturi românești” (p.6) este fraza din prefață care inaugurează, totodată, în curprinsul acestui volum, metoda unei interpretări de finețe, descinse din formele subtile ale criticii arhetipale. Dinamica provocatoare a ideilor intuită încă din preambulul volumului relevă o arhitectură particulară a gândirii critice, pe care numai cei antrenați până la desăvârșire în ale lecturii, pot să și-o reclame. Parcurgând romane de succes și opere ratate, jurnale și eseuri, criticul proprune în cele mai multe dintre cazuri, lecturi paradoxale, a căror conținut ascuns, intuibil, răsare doar odată ce tensiunea dintre idei s-a instituit.

Astfel, spectacolul ralierii geniului hyperionic, a ciobanului mioritic și a Inorogului din Istoria ieroglifică, din primul studiu inclus în volum și dedicat lui Dimitrie Cantemir, nu se poate realiza, în acest caz, decât actualizând, fără ostentație, printre altele, mitologia, istoria simbolurilor și imaginarul folcloric, toate articulate în orizontul teoriilor postulate de filozoful francez René Girard în cartea-reper, Violența și sacrul, față de care autorul, printre altele, mărturisește la un moment dat, că se simte afiliat sensibil și intelectual. După locul pe care criticul îl stabilește junimistului Creangă – în următorul capitol – acesta intuiește o poetică particulară, identificabilă, în cazul scriitorului, doar printr-o lectură oblică a operei, constatând totodată, că dubla deschidere a autorului asupra lumii, totodată privire și auzire, realizează un salt spiritual semnificativ doar prin prisma umorului său, comparabil, chiar la nivelul refuzului oricărei analize, în viziunea criticului, cu ,,armonia eminesciană”.

Cu adevărat provocator devine criticul în studiile următoare, cu precădere în cel dedicat lui Liviu Rebreanu, moment de răscruce în cuprinsul volumului, atâta timp cât ruptura semnificativă provocată de realism refuză tot mai radical orice afiliere la romantismul eminescian. Inițiind dialoguri din cele mai neașteptate, criticul intuiește permanent neaderența ideilor la o hartă virtuală,  schematizată, pe model dihotomic. Dimpotrivă. Tensiunile contrariilor poartă germeni ai sensului tăinuit, paradoxurile au, la rândul lor, un potențial neașteptat. În această ordine de idei, Rebreanu devine în critica lui Theodor Codreanu, pentru prima oară, ,,cel mai <eminescian> scriitor român”, printr-o mutație subtilă a ideilor, îndeaproape gestionată de autorul care nu se apropie, pare-se, niciodată prea mult de riscurile suprainterpretării. ,,Marea originalitate a lui Rebreanu – spune autorul – vine din metamorfoza romantismului eminescian în cel mai necruțător realism” (p.44). Deficitul metafizic postulat în cazul autorului romanului Ion, s-a dovedit cu predilecție, odată cu apariția romanului Adam și Eva, în a cărui minimalizare în cadrul operei lui Rebreanu, criticul refuză să creadă. Gândul filozofic al romancierului se constituie, însă, în raport cu relativismul veacului de care aparține, deși el rămâne, în interpretarea criticului hușean, o frământare pe o idee eminamente romantică (setea de absolut), identificabilă în acest caz, în raport cu o serie de concepte stilistice particulare.

Cel puțin la fel de provocator rămâne criticul în eseul privind proza lui D.R. Popescu, voce de căpătâi, printre alții, a generației ´60. După un excurs substanțial prin actualitatea critică, unde vocația de cititor consecvent în raport cu imperativele muncii sale nu trece neremarcată, autorul se înfățișează și în ipostaza sa de polemist, venind întru recuperarea unei opere în mod incorect căzute în ,,deriziune”, susține acesta. Apetența pentru lecturile inverse, se relevă și aici. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că cea mai fructuoasă dintre opiniile critice îi pare autorului întocmai și cea mai vehementă dintre ele, cea a lui Nicolae Manolescu, care, consideră criticul hușean, propune o lectură insuficientă a operei sale. Insuficiența îi apare, totuși, prolifică celui dintâi, care propune, în cele din urmă, tocmai o interpretare sub semnul minusului, particulară în cazul prozei lui D.R. Popescu. Fără să convertească semnul negativ în sens opus, criticul nici nu îl supune unor prejudecăți de ordin valoric. El se constituie pur și simplu ca indicator pentru ceea ce numește în cele din urmă a fi chiar ,,antigeneza” lui D. R. Popescu. Filozofia dragă autorului, pe care acesta o și vehiculează ocazional în cuprinsul volumului, invocându-l pe Eminescu cu binecunoscuta sa definiție, ,,Antitezele sunt viața.”, continuă și aici, la nivel aplicat, în aceată năzuință spre armonizarea contrariilor în drumul tensionat spre adevăr. Tocmai de aceea, provocarea la lecturi paradoxale se arată atât de fecundă criticului: ,,Am spus-o și în aceste pagini și o repet: contestatarii au acest dar excepțional de a surprinde adevăruri esențiale despre autorul detestat. O face cu asupra de măsură și Nicolae Manolescu în ultimele texte citate […].” (p.188).

Chiar și atunci când ,,urma arheului eminescian” tinde a se suprima în mod vizibil, criticul Theodor Codreanu nu va fi pierdut din vedere, de fapt, nicio clipă, ideea-motor a demersului său interpretativ. Când ideile par a se îndepărta și mai mult de orice năzuință posibilă spre eminescianismul latent al marilor proze, o întoarcere bruscă în deplina forță de acțiune a frazei, ne amintește că ne aflăm, de fapt, în plin eminescianism metamorfozat. Astfel se întâmplă și în studiul dedicat prozei lui Nicolae Breban, pe care criticul, îl așază în mod necesar în marginea filozofului Friedrich Nietzsche, pe care prozatorul îl și comentează, de altfel, într-un volum apărut în 2004, volum constituind, în opinia comentatorului, ,,principala cheie hermeneutică de înțelegere a întregii opere brebaniene” (p. 231). După ce îl numește pe autorul Buneivestiri a fi cel mai ,,sclipitor” și ,,îndrăzneț” comentator al filozofului german pe plan românesc, Theodor Codreanu stăruie în a-l bănui, totodată, pe autor, de ,,eminescianism abscons” (p. 233), susținând filiația sa indirectă cu poetul național, printr-un intermediar german. ,,Calea rațiunii cinice” pe care autorul o instituie în romanul românesc, alăturii de alții, ca D. R. Popescu ori Paul Goma, rămâne dominanta estetică, după opinia criticului, și în Jocul și fuga, romanul în care noutatea lui Breban în perspectiva arheității eminesciene este de consemnat. ,,Claviatura nietzschean-brebaniană” (p.285), aceeași prin nucleele narative și tematice (erosul ,,experimental”, problematica puterii, donjuanismul, grobianismul etc.), încapsulează, la nivel ontologic, chiar sensul arheității eminesciene, cu mutația fundamentală de la principiul masculin (întruchipat în personajul folcloric Făt Frumos) la feminin, în Maria, ,,voința-arheu” din acest roman.

Problematica postmodernismului înțeleasă ca o chestiune de ruptură față de geniul național, articulează în spirit polemic studiul ultim al volumului, cel dedicat celebrei apariții editoriale a scriitorului Mircea Cărtărescu, Solenoid, din 2015. Controversa, care face un subiect aparte în concepția critică fundamentată pe teoria transmodernității la autor, pune în lumină, totodată, un nou concept-reper pentru critica de dată recentă a autorului. Anamorfoza, figura împrumutată din artele vizuale, conectează ,,anomaliile” cărtăresciene sesizate de autor, cu realul, cheia acestei interpretări stând în faptul că și încercarea eminesciană, definită și cu alte ocazii de critic, presupune un act similar de căutare a adevărului. Deschiderile interpretative prilejuite de această tehnică de împrumut, se vor fi pus și cu ocazia eseului dedicat operei lui Breban. În fapt, în întreaga critică a autorului conceptele circulă, se întrepătrund, se solicită reciproc, integrând fiecare demers interpretativ într-o viziune aproape organică a operei. Amintim doar că Anamorfoze va face subiectul unui volum aparte, de dată foarte recentă, al autorului.

Astfel, Lumea românească în zece prozatori continuă, pe un alt portativ de texte, critica particulară a unui autor consecvent întotdeauna cu munca sa. Intuind arheul eminescian în proza a zece scriitori de vârf desprinși din cel puțin trei secole de literatură, autorul îndreaptă oglinda, în fapt, înspre lumea românească, răsfrântă prin falia pe care literatura o instituie, întotdeauna, la nivel istoric. Un volum, în cele din urmă, provocator prin forța sa speculativă și cutezanța îngemănării neobișnuite de idei, unde observațiile de finețe ale eruditului critic răsar, paradoxal (sau nu?), tocmai din cele mai tari și spectaculoase ciocniri de perspective.

Revista indexata EBSCO