Nov 10, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAȘ – N. Steinhardt și „Teroarea în Litere”

Devenit celebru abia după publicarea cărţii sale testamentare, Jurnalul fericirii, pe care nu a mai apucat s-o vadă tipărită, N. Steinhardt (1812-1989) a rămas în conştiinţa publicului nu atât prin opera sa remarcabilă de eseist, cât prin mărturia sa despre anii petrecuţi în puşcărie, când îşi găseşte salvarea în credinţă şi se converteşte la creştinism. Imun la compromisurile de orice fel, dar înţelegător şi tolerant cu slăbiciunile omeneşti, monahul de la Rohia va propovădui apoi şi în predicile sale şi în tot ce a scris iertarea creştină, refuzând să răspundă răului cu rău. De aceea şi spunea el în dialogurile cu Ioan Pintea din volumul Primejdia mărturisirii: „Ţinerea aceasta de minte, amănunţită şi exagerată numai a răului, otrăveşte mai ales sufletul celui care nu poate depăşi stadiul psihic al vendettei”.

Dar aşa sunt făcuţi oamenii, să reacţioneze după legea primitivă a Talionului, şi nu după preceptele unei morale elitiste ce propovăduieşte iubirea nediscriminatorie de aproapele (vezi şi consideraţiile sale din Jurnal…despre „boieria” lui Christos). Aşa se explică de ce e atât de singulară atitudinea lui Steinhardt, la antipodul vehemenţei acuzatoare (perfect justificate, desigur) a scriitorilor care au avut de suferit de pe urma represiunii totalitare, condamnând în bloc comunismul, de la Paul Goma la Herta Muller, de pildă. Pentru monahul de la Rohia, omul rămâne totuşi o fiinţă ameliorabilă, fapt ce explică strategia sa defensivă, de îmblânzire şi cauterizare a răului, fără intenţii vindicative. Răzbunarea nu face decât să perpetueze răul, fără a-l distruge – de unde şi necesitatea iertării, înţelese de N. Steinhardt nu atât ca virtute creştină stricto sensu, cât ca o conduită etică ce exprimă nevoia de libertate, cum bine a arătat George Ardeleanu în cel  mai substanţial studiu monografic consacrat până acum scriitorului (N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Humanitas, 2009).

Tema libertăţii constituie de altfel, afirmă exegetul şi editorul lui Steinhardt, chiar „centrul proiectului său existenţial”, edificat în spiritul liberalismului conservator pe care tânărul intelectual evreu şi-l însuşise teoretic din scrierile doctrinarilor francezi (teza de doctorat publicată în 1936 se intitula Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit), precum şi din frecventarea asiduă a culturii anglo-saxone în genere (pe lângă numeroasele referinţe din întreaga operă, vezi şi traducerile sale din literatura engleză, de la Kipling la David Storey), al cărei spirit reflectă armonia raporturilor dintre individ şi comunitate. Pornind de la convingerea că „tradiţiile şi obiceiurile nu numai că n-au împiedicat progresul, ci au întărit simţul demnităţii omeneşti”, Steinhardt se implică apoi (împreună cu prietenul său, Emanuel Neumann, ce va evolua ulterior spre agnosticism) şi în problemele religioase, cu precădere în cele ale spiritualităţii iudaice (vezi volumele Essai sur une conception catholique du judaisme, 1935, şi Illusions et realites juives, 1937, recent reeditate în seria de autor de la Polirom), în tentativa de a identifica pe baze raţionale, dincolo de orice formă de misticism, temeiurile sociologice şi juridice ale vieţii religioase. Iată la ce concluzie ajunge tânărul Steinhardt: „Ne trebuie o perspectivă a demnităţii: să facem prin urmare, cu mult calm, gesturile hieratice izbăvitoare apte să asigure perpetuitatea umană şi onorabilitatea, să ne deosebim de toţi derbedeii: să mergem la biserică, adică la templu. Nu mergem la templu din misticism, ci din ostentaţie, în calitatea noastră de oameni moderni şi mândri. De ce vom face gesturile hieratice ale religiei în care întâmplător ne-am născut? Pentru că, deşi individuale, au intenţionalitate socială, sunt gesturi colective exprimate individual”.

Aşa cum atrage atenţia George Ardeleanu, convertirea de mai târziu nu intră în contradicţie cu astfel de afirmaţii, fiind mai degrabă consecinţa unei autentice „vocaţii a asimilării”, pe care familia Steinhardt a manifestat-o în felurite împrejurări, menţionate mereu de comentatori (tatăl scriitorului, Oscar Steinhardt, a fost decorat de rege pentru eroismul de care a dat dovadă în Primul Război Mondial, autorul Jurnalului fericirii amintindu-şi că famila sa participa atât la slujba din sinagogă, sâmbăta, cât şi la cea din biserica ortodoxă, duminica; şi tot de la tatăl său îşi va însuşi Steinhardt conduita etică exemplară, preferând să meargă la puşcărie pentru a nu deveni, ca atâţia alţii, colaborator al Securităţii şi trădător al prietenilor apropiaţi).  Sceptic faţă de democraţie (din unghiul liberalismului clasic), dar şi apărător al democraţiei (în raport cu socialismul), tânărul Steinhardt seamănă în multe privinţe cu E. Lovinescu, pe care îl elogiază în câteva rânduri, considerându-l cel mai de seamă critic român, un critic al culturii burgheze par excellence. Pe Lovinescu îl vizita Steinhardt frecvent în celebra sa locuinţă de pe strada Cîmpineanu, participând asiduu şi la şedinţele cenaclului „Sburătorul” (după cum o atestă Agendele literare editate de Gabriela Omăt după 1989), mai mult în calitate de martor şi de observator al fenomenului literar, fără a juca un rol de prim plan în cercul lovinescian. Marele critic, care în paginile de jurnal îşi exprimă nemulţumirea faţă de manifestările excesive ale „fricosului” Eugen Ionescu şi ale celorlalţi scriitori cu pretenţii de genialitate (precum „nebunii” de Ion Barbu şi Camil Petrescu), îl simpatiza la rândul său pe junele Steinhardt, apreciindu-i cultura serioasă şi mai cu seamă buna cuviinţă, atât de rar întâlnită la ceilalţi.

Şi tocmai din această perspectivă, a bunei cuviinţe şi a bunului simţ (ca paradox, fireşte!), îi critică Steinhardt pe colegii săi de generaţie (criterioniştii, avangardiştii ş.a.) în paginile „Revistei burgheze”, sancţionând extremismele de orice fel, în linia unui raţionalism salubru şi luminat, de sorginte junimistă şi maioresciană. Nu întâmplător, volumul de debut al lui Steinhardt, În genul tinerilor. Exerciţiu de stil asupra unei generaţii neortodoxe (1934), ce rezonează în multe privinţe cu debutul lui Eugen Ionescu (Nu apare în acelaşi an, fiind premiat de un juriu prestigios), este plasat explicit sub trena lui Maiorescu şi a Criticelor sale, în care exemplele negative păcătuiau prin banalitate, rămânând totuşi inteligibile, pe când scrierile vizate de parodiile viitorului monah se fac vinovate nu doar prin „beţia de cuvinte”, ci şi prin cea mai elementară lipsă de bun simţ (într-un loc se vorbeşte răspicat de „nonbunsimţismul tinerei generaţii”). Comparaţia e net în defavoarea contemporanilor, Steinhardt identificând exact simptomele maladiei, pentru a prescrie ulterior remediul – întoarcerea la tradiţia clasică: „Or, astăzi neobrăzarea stilistică e întrecută cu mult de îndrăzneala bolnăvicioasă a cugetării. Mai mult: înainte bolnavul era compătimit, incultul dispreţuit şi ţinut la locul lui, nebunul închis. Astăzi omul normal e privit de sus, nebunia îşi proclamă dreptul la conducere, inteligenţa e lucru de ruşine”.

Pe coordonatele etice ale toleranţei şi bunului simţ se înscrie de altfel întreaga biografie a lui N. Steinhardt, a cărui operă îi reflectă cu fidelitate personalitatea de om de Renaştere şi de eseist de factură montaigneană, deschis către toate domeniile cunoaşterii. De aceea recomanda el cititorilor săi într-un interviu lectura ca formă de viaţă, într-o manieră ce-l situează la antipodul lui Noica şi al „specialiştilor” de tot soiul, pentru care disciplina e totul: „Citiţi nediscriminatoriu, cataloage, reclame, dicţionare, fiţuici, tratate, zodiace şi cărţi de orice vreme şi loc. (…) Plimbaţi-vă, hoinăriţi, intraţi în circuitul vital”. De Montaigne îl apropie aşadar pe monahul de la Rohia interesul faţă de viaţa concretă şi asumarea scrisului ca activitate cu finalitate psiho-morală, fără nicio preocupare de glorie deşartă. Iar cu generaţia scriitorilor „autenticişti” din interbelic are în comun „trăirismul”, adică (zice Steinhardt, într-o răstălmăcire de altminteri fosrte personală) „afirmarea indisolubilităţii cuplului viaţă-cultură”, căci pentru tinerii cărturari de odinioară, indiferent de opţiunile lor ideologice, „între cultură şi viaţă n-a existat un hiatus, ci o simbioză care aproape că a mers până la contopire”. Şi continuă, în acelaşi spirit: „Niciunul dintre ei nu şi-a imaginat vreodată că s-ar putea concepe cultura altfel decât ca o altă ipostază a vieţii. Sau, eventual, ca o perspectivă din care viaţa poate fi privită, analizată şi constatată drept fenomen natural în plină efervescenţă”.

Aşa se explică de ce afirmă la un moment dat Steinhardt, în răspăr cu teoriile de sorginte structuralistă, că „viaţa marilor scriitori e suportul operei lor”, autorilor neînsemnaţi potrivindu-li-se „discreţia”. Revenind în viaţa literară în 1976, cu volumul Între viaţă şi cărţi (dedicat lui Vladimir Streinu, şi el victimă a represiunii totalitare), eseistul se revendica explicit de la tradiţia eseismului interbelic şi a umanismului, autoprezentându-se drept un „un diletant al criticii”, ce comentează doar cărţile care-i plac, cu o nedisimulată receptivitate complice. Opţiunea pentru eseism şi pentru scriitura fragmentară reflectă însă o miză autenticistă, ce reclamă practica paradoxului ca gimnastică a minţii şi terapie menită a dezamorsa limbajul anchilozat al clişeelor şi ideilor primite de-a gata: „Scriu pe cât posibil, pe cât îmi este îngăduit detaşat şi voios; teorii nu am! Decât că mă străduiesc să fiu obiectiv, să mă exprim clar, să nu mă prea repet şi să nu folosesc clişee care se reped potop asupra oricui scrie. […] Scrisul sincer e cel mai anevoios, ne pândesc întotdeauna şi necruţător clişeele! Îmi pare că scriu totodată bătrâneşte şi copilăros”.

Plasându-se în spirit polemic, la fel ca Alexandru Paleologu de altfel, la antipodul elitismului intransigent al „catharilor de la Păltiniş”, Steinhardt îşi asumă deliberat o postură marginală şi subversivă, de vreme ce alege să facă, în plin comunism, o „operă de derbedeu” (după spusa lui Noica), o critică eminamente subiectivă (Critică la persoana I se intitulează un volum de eseuri din 1983), constând în  „a hoinări liber printre idei, imagini, cărţi, amintiri şi vise”. Antidogmatismul acesta de fond devine o metodă de lucru însuşită ca atare de autor în preambulul volumului Incertitudini literare (1980), în care Steinhardt sancţionează gândirea de tip reducţionist, „demonul teoriei”: „Am ales un titlu menit să marcheze o reacţie, un protest (foarte modest, desigur) împotriva unei tendinţe spre dogmatism, trufie şi ceea ce Jean Paulhan a numit „terorismul literar”. Trimiterea explicită la cartea lui Jean Paulhan, Les Fleurs de Tarbes ou La Terreur dans Les Lettres (1936), nu e deloc întâmplătoare, reflecţia pe marginea raportului dintre clişeu şi autenticitate, precum şi atitudinea principial antidogmatică definind deopotrivă operele celor doi scriitori. La ambii întâlnim, de asemenea, etosul umanist al iertării, căci Paulhan, care a luptat pe front şi în primul, şi în al doilea război mondial (în cadrul Rezistenţei franceze), s-a exprimat public în favoarea absolvirii de vină a colaboraţioniştilor – la fel ca Georges Duhamel, cunoscutul romancier, care a participat ca medic în cele două războaie, fiind apreciat de Steihardt pentru moderaţia sa („Cu mult spirit împăciuitor a cerut ca toţi colaboraţioniştii să fie cruţaţi şi iertaţi”). Despre dificultatea unei asemenea posturi conciliatoare, irenice, ne vorbeşte cât se poate de elocvent o anecdotă relatată de Steinhardt în Jurnalul fericirii, în care autorul mărturiseşte cum, fiind constrâns de colegii lui de celulă să aleagă între două tabere aflate în conflict (unii voiau să stea cu geamul deschis, alţii voiau să-l închidă), ajunge să fie urât de toţi în momentul când se declară mulţumit cu ambele situaţii. Morala episodului cu pricina relevă dificultatea prezervării unei atitudini independente în mijlocul unei comunităţi în care oamenii reacţionează gregar, în spiritul psihologiei mulţimilor, după principiul „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Steinhardt gândea însă mai nuanţat legăturile dintre individ şi comunitate, în termenii unui raport de interdependenţă ce implică negocierea, iar nu reacţiunea instinctuală, automatismul.

Revista indexata EBSCO