Nov 13, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Spălarea creierului și a sufletului

Acţiunea din recentul roman al lui Emilian Marcu, Târâmul inocenților (Iași, Editura Princeps Multimedia, 2017), este plasată în mijlocul taigalei siberiene, la fel ca în romanul precedent, Tobele mute (2014), și, de fapt, continuă tot ceea ce se întâmplase acolo. Pe scurt, după moartea celui care fusese călău-za popoarelor, venise ordinul de eliberare a tuturor deținuților din lagărele staliniste, dar aproape nimeni nu ştia unde să se ducă, înspre ce ţară a nimănui. Pierdut cu soţia sa, Alia, prin pădure în momentul plecării convoiului, protagonistul Ion Alnimănui se simţea și mai orfan decât fusese, deoarece nu avea unde să se ducă pentru căutarea vreunui rost. Este motivul pentru care se apucase să construiască o casă la intrarea în lagărul lăsat cu porţile larg deschise. Se va înființa astfel o nouă așezare, unde se va naște pruncul lui și al Aliei, cu numele simbolic Svobodna (uneori scris Svoboda), pentru a se ști că el este primul om al ținuturilor care a văzut lumina zilei în stare de libertate. Numai că tăvălugul istoriei va contrazice așteptările și gesturile simbolice ale tuturor celor bătuți de soartă și de comunism.

Dacă nu ar fi vorba despre Siberia, aș spune că și în acest roman al lui Emilian Marcu se respiră o aceeași atmosferă sufocantă, specifică anilor stalinismului. Așa însă, pot afirma că ținutul neprielnic și vrăjmaș este cuprins de o atmosferă de îngheț psihic, supus vitregiei vremii și a vremurilor. Aici supraviețuiește o lume îmbătrânită înainte de vreme şi aflată la cheremul ordinelor unui regim ai cărui comisari (numiți „ai poporului”, când, de fapt, erau împotriva acestuia) sunt din ce în ce mai tineri și mai zeloși. De exemplu, Jokar este comisarul tânăr care își servește patria multietnică alături de superiorul său, fostul prizonier Aliluievici. Până și în aceste ținuturi izolate, propaganda își exercită misiunea ei insidioasă: „Pentru refacerea și înflorirea scumpei noastre patrii trebuie să ne jerfim cu toții, răsunau îndemnurile conducătorilor iubiți, în pâlniile dogite ale difuzoarelor./ Comisarii cei tineri mai ales, zeloși până la disperare, puneau în practică aceste îndemnuri. Ba unii dintre ei, cei mai zeloși, și nu erau puțini, mai adăugau câte ceva și de la ei, să fie primii în această întrecere pentru jertfire” (pp. 83–84).

Tobele mute, foarte active în romanul precedent, sunt puse acum, după părăsirea satului-lagăr (unde sunau în program continuu), la bună păstrare, de toboșarii regimului comunist, în poziție de așteptare, deoarece nu se știe niciodată cum se reîntorc vremurile mult mai rele și cum se mai învârte roata Istoriei. „Praful de pe tobă”, ridicat și nelăsat să se depună la loc, nu este cu totul altul, dar sunetul, propagat în mod ritmic obsesiv, se constituie într-o continuă provocare, într-o perpetuă chemare spre viață.

Dacă tobele sunt într-o relativă stare de amorțeală, clopotele bat, cu sunetul lor plin de sfinţenie, pentru ceva de natură sufletească, fie că anunță sărbătorile, slujbele, înmormântările sau venirea furtunii: „Clopotele nu bat niciodată aici doar așa, pentru amuzament, așa cum s-ar crede, își aminti, ca prin ceață. […] Clopotele dau timpului o măsură liturgică, umplându-l de rost./ Tragerea clopotelor face pe om să iasă din rânduiala cotidiană, într-o realitate mai presus de aceea care cade sub simţuri. […] Inscripţiile de pe acest vechi clopot creştin reamintesc rostul lor ocrotitor, de mântuire şi vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: În tot pământul a ieșit vestirea lor. […] De pe pereţii clopotului, Cippola putea citi, şi chiar o făcea cu o anume voluptate: Pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele frâng…” (pp. 125–127)

Numai armușca lui Sașa Ilici, întinsă atât cât să poată lăsa cântecul să iasă din ea, are darul de a învălui în sunet acaparator jocul tainelor și de a alunga gândurile negre ale locuitorilor din izbe, care se adună în jurul ei și, mestecând cuvintele, în gând, cântă tipic slav, printre sughițuri lungi. Sașa Ilici, care este practic prizonier al butoanelor armuștii, adună lumea în jurul său și cântă – așa cum numai unchiul său știa să o facă odinioară în toată taigaua – de dragoste, de inimă albastră și, mai ales, de dor (știm despre cuvântul „dor” că nu ar fi traductibil, dar aceasta nu înseamnă că starea ca atare nu ar exista și în alte spații în afara aceluia românesc).

În ținutul siberian, aproape mereu supus înghețării, primăvara și vara se amestecă precipitat (ceea ce implică și sensul propriu al cuvântului, de precipitație sub formă de ninsoare), iar venirea toamnei se ghicește numai după ziua când pleacă – în lunga și necunoscuta lor călătorie, undeva neștiuți de nimeni – cocorii. Impresionante sunt lecțiile de zbor pe care le primesc puii lor candizi ce obosesc repede, mulți dintre ei fiind încă bicisnici și rebegiți de frig. Și nu fără temei insistă Emilian Marcu pe această prezență ascensională, deoarece siberiencele se simt prinse și ele de ideea zborului, nutrind, mai ales în nopțile lungi, speranța că, asemenea acestor păsări călătoare, se vor reîntoarce la casele lor și cei dragi, plecați în război. Dar, de multe ori, în locul lor sosește câte o carte poștală cu chenar negru, anunțând că mult așteptatul ostaș al invincibilei Armate Roșii a devenit erou al Măreței Uniuni („Şi cuvintele de laudă despre eroismul lui continuau pe un colţ al cărții poştale, ca şi cum el ar fi putut fi înghesuit în acel pătrăţel de hârtie” – p. 34). Este un titlu glorios cu care întristatele familii nu au ce să facă în sătucul lor uitat de lume, dar aprecierea postumă va fi păstrată de obicei o vreme lângă icoană.

Logica supraviețuirii în perioadă de război, potențată de liniștea cocorilor rotindu-se în înalturi, sună astfel în ținutul neprimitor: decât un erou mort, mai bine un bărbat viu (fie el și veteran infirm) sau, decât un leu mort, mai bine un pui de cocor viu. Cert este că, în ziua în care cocorii se rotesc în văzduh a plecare spre zările mult mai calde, un fior rece trece prin inima fiecăruia dintre cei prinși în cercul fatal al vieții și al morții. Siberienii simt că se mai rupe o vară din viața lor și că tot fără rost le rămâne traiul în acel spațiu izolat în care nu se simțise că războiul se terminase, la fel cum nu se simțise că începuse: „Huruitul tancurilor fusese schimbat, nici ei nu băgară de seamă când, cu țârâitul greierilor și ciripitul păsărilor. Din când în când, câte un picior de lemn mușca din pietrișul aspru de pe marginea drumului. Ei înaintau undeva în inima acestei liniști ca spre începuturile lumii, și încet încet, deveneau amintiri și lume risipită în cele patru zări. Nimeni nu-i mai vedea și nu mai știa nimic despre ei. Puțini ajungeau, șontâc-șontâc la câte o casă de la o margine de sat, dar totul li se părea străin și ostil. Își făceau câte un bordei în pădure și așteptau să devină chenare negre care să ajungă în satele de unde plecaseră flăcăi zdraveni” (pp. 36–37).

Făcută parcă să străpungă cerul, statuia Sfântului Apostol Pavel cu Biblia în mână părând a citi văzduhurilor şi arătând cu degetul mare undeva, tot în sus, spre un punct indistinct, dar cu siguranță luminos, apare ca un adevărat far orientativ în aceste ținuturi aflate între cer și pământ. Sfântul pare că arată răsăritul soarelui sau al lunii, dând impresia că luminează cărarea celor rătăciți. Restaurarea, în plin regim ateist, a statuii (de fapt, un ritual de iniţiere în însăși taina ei) fusese pusă la cale exact în ziua în care se împlineau trei sute de ani de când fusese ridicată acolo, la poalele muntelui, şi apoi adusă pe butuci până la poarta unei mănăstiri de taină.

După cum am spus, protagonistul din romanul anterior al lui Emilian Marcu era orfanul din lagăr Ion Alnimănui, aflat acolo încă de la vârsta patru ani. Deși apare și în acest roman, el își pierde locul central în favoarea lui Sașa Ilici Ostafiev. În Tobele mute, Ion Alnimănui nu avea habar de o altă lume decât aceea din lagăr, pe care o considera, într-un anume fel, chiar lumea adevărată sau, și mai rău, singura reală. Dar, o escapadă în oraşul-port, aflat la o distanță de trei poște față de satul Ivanovca, capătă pentru el o valoare iniţiatică, dându-şi seama că orizontul este mult mai larg decât părea. Asemenea lui, Sașa Ilici, plecat să-și salveze, fără sorți de izbândă, câinele (animal psihopomp) de labele și de colții unei ursoaice, accede și el pe un alt tărâm, care nu mai are nimic real în datele sale, nimic din ceea ce văzuse el în alte părți, cu ocazia războiului. Agitat și speriat, nu-și amintește cât a mers prin pădure ca să-și caute câinele, pentru a-l salva, dar își dă seama, într-un târziu, că și-a urmărit propria primejdie, alergând pe urmele ursului, pe urmele destinului său. Pe apa unui râu roșu (nici nu se putea altfel), în amonte, începea tărâmul inocenților, unde nimerise Sașa Ilici ca din întâmplare, deși el presimțea că nimic nu este dictat de legile hazardului. Părea să fi ajuns acolo dintr-o altă lume, într-o lume dintre lumi.

Pentru consăteni, Sașa Ilici parcă intrase în pământ și chiar intrase de-a binelea, deoarece abisul se deschide brusc sub pașii lui („Fiecare pas pe care îl făcea Sașa Ilici părea cât ocolul lunii în jurul pământului” – p. 180) și îl aruncă în necunoscut, într-o grotă sau într-o peșteră, unde are loc purificarea prin reîntoarcerea până la vârsta de aur a copilăriei. Aflat în intermundii, doar cățelul pământului face legătura între ele, prin țipătul său, gata să spargă orizontul și să muște luna: „Dar era doar lătratul unui cățel al pământului./ De unde o fi apărând și această vietate aici în această vâltoare, printre explozii?/ Ce știa acea biată vietate despre război și despre cei care tremurau sub foaia de cort? Poate că nimerise, ca și el, în războiul acela de apărare din întâmplare./ Și pe el îl încercau acele sentimente de disperare și de singurătate? […] Să fie oare războiul răpus de lătratul cățeilor pământului?/ Era doar în visul lui acel lătrat sau era aevea?” (pp. 214–216) Întins pe un pat de piatră, îmbrăcat în blănuri de urs (de unde se observă valențele totemice pe care și le însușește), lui Sașa Ilici i se pare că a trecut într-un alt timp, într-o altă lume, a începuturilor, încărcată de taină și cu timpul rămas demult încremenit. Ceea ce înseamnă că el suferă o experiență inițiatică, în urma căreia are loc mult dorita spălare a sufletului (în contrapondere la spălarea creierului, practicată de regimul stalinist).

În această lume dintre lumi, lui Sașa Ilici i se pare că are loc re-nașterea într-o lume pe care avea să o descopere, mai târziu, ca prin vis: „Alunecase pe povârnișul acela, uriaş, ca un bolovan, fără să poată să se opună în vreun fel, fără să știe că așa trecuse din lumea lui în lumea lor, din viața sa simplă din taiga într-o viață și mai simplă dar, cum avea să afle mai târziu, și mai nevinovată decât toate lumile prin care trecuse./ Aluneca parcă spre o altă lume, o lume pe care nici măcar nu o visase vreodată, o lume în care poate că exista, sau poate că nu exista viață” (pp. 56–57). Este posibil ca totul să se fi întâmplat în vis sau într-o stare de inconștiență ori de amorțeală cauzată de o cădere din care îl readuce la lumea reală zgomotul motocicletei lui Trifonov. Este momentul în care protagonistul redevine stăpân pe viața, pe gândurile și pe viselele lui, odată cu apariția acelui zgomot de motocicletă – agent al lumii civilizate, dar și perturbator al planurilor temporale (zgomotul motocicletei are același rol pe care îl joacă huruitul tramvaiului în experiența inițiatică suferită de personajul Gavrilescu, din nuvela eliadescă La țigănci). Sașa Ilici nu va dezvălui nimic nimănui din experiența sa inițiatică pe tărâmul inocenței, unde nu există nici ură, nici bucurie, nici supărare și nici alte emoții.

Rezonanța lirică a cărții, tributară poetului Emilian Marcu, este asigurată, ca și în romanul anterior, de utilizarea efectelor de insistență în numeroase pasaje. De exemplu, prin tehnica refrenului, paragraful inițial al romanului este repetat pe la mijloc, apoi cel puțin încă o dată și la începutul ultimei secvențe narative a acestuia: „Plescăitul cocorilor, acel zgomot ca o bătaie de tobe în satul-lagăr, se auzea în răstimpuri, tot mai sus, apoi iar prin preajmă, pe deasupra bătăturii, luând în mijlocul cercului lor puii care vâsleau, mai întâi cu timiditate și apoi tot mai avântat. Din înalturi, aceștia se lăsau, iute, deasupra pădurii” (de altfel, cuvântul „plescăitul” este repetat de aproape 20 de ori de-a lungul cărții). Apar și întrebări obsesive, precum: „Cine este pretutindeni nu este nicăieri”, „Cine sunt eu?”, dar și convingeri repetate: „Cei care îşi petrec viața în peregrinări ajung să aibă multe gazde, dar niciun prieten”; „Eu cred în repetiţia destinelor, şi în ce mă priveşte, mi-am ales un destin, mai mult decât dificil”. Este atât de prins Emilian Marcu în vârtejul liric, încât, pentru obținerea efectelor stilistice prin intermediul virgulelor, comite greșeala de a pune virgula între subiect și predicat. În orice caz, lipsește o corectură atentă a textului.

Tărâmul inocenților, aflat la același nivel valoric reușit ca Tobele mute, este un roman realist despre lupta cu vremea (ploi, ninsori și geruri năprasnice), dar mai ales cu vremurile, a siberienilor suferind, pe crucea timpului, când în confruntarea cu izolarea, când în măsurarea forțelor cu regimul dictatorial. Și mai este un roman cu puternice sugestii poetice despre ideea de libertate, despre aspirațiile candide într-o lume aflată sub opresiune.

Revista indexata EBSCO