Nov 10, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Radu Ulmeanu, un sonetist reactivat

Dacă prin Siberii (Editura Tribuna, 2017), dovedind – pe suportul unui roman autobiografic – vigoare prozastică, Radu Ulmeanu ne oferea „o carte cîştigătoare” (cum notifica energic Tudorel Urian), recentul volum de Sonete (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018) reactivează ipostaza de sonetist, poetul sătmărean, admirabil şi în publicistica sa vitriolantă, păstorind, de ani buni, revista Acolada. Romanul pomenit, urmînd Chermezei sinucigaşilor (ediţia a II-a, 2016, tot la Grinta), reconstituia, sub masca lui Vlad, o studenţie dramatică şi anii tumultuoşi ai navetei profesionale. Vlad dorea să devină o voce, mînat de ambiţia de a scrie; dorea, slalomînd printre cutezanţe, speranţe, dezamăgiri etc., să devină poet. Ceea ce, desigur, în cazul lui Radu Ulmeanu, s-a întîmplat convingător, în pofida unui debut întîrziat (Patinoar, 1979), chiar dacă, încă din 1966, Geo Dumitrescu îi semnala prezenţa în Contemporanul. Dar Siberii este, negreşit, mai mult decît o autobiografie ficţionalizată (pe alocuri); după cum Ceea ce sîntem (2016) proba, pe coarda unei însingurări zbuciumate, un vitalism grav, topind în magma lirică (erotizată) o neistovită căutare a iubirii/ iubitei, refugiată într-o absenţă durernică, mixînd dorinţa, visătoria, speranţa etc. într-o melancolie dezolată, ascultînd „muzica tăcerii”. Iată o probă (v. Sonet LXXX): „Cînd dragostea îmi seacă, pe hîrtie/ îngheaţă mîna grea şi nu mai mişcă./ Se-nvîrte mintea-n gol, ca o morişcă/ şi vînturile-o poartă, o învie.// Iar inima dacă mi-a-ncremenit,/ cuvintele-s ca pietrele de moară./ Nici nu mai spun că viaţa mi-e amară –/ sînt un schilod ce pleacă la cerşit.// Mă pedepseşte cineva de sus/ că-am fost prea fericit şi plin, prea harnic,/ că am turnat prea mult, de vin sedus,// fiind un mult prea generos paharnic./ Iubito, sînt aproape de apus,/ De-am fost, cu mine nu e nimeni darnic.”

În fond, volumul de Sonete, prefaţat de C.D. Zeletin, se înscrie pe linia unei continuităţi tematice, împăcînd aici „tumultul senzual”, virilitatea sa „neliniştită”, observa prefaţatorul, cu „o formă artistică restrictivă”, impunînd un constructivism rigid, aşa cum o cere dealtminteri bătrînul sonet. Dar Radu Ulmeanu „joacă liber”, „nu ideologizează estetic fixitatea”, scrie, în docta sa Prefaţă, C.D. Zeletin şi, în consecinţă, îşi îngăduie şi evadări din sonet, ca „admisibile forme de neascultare creatoare” (v. Spre înălţimile alpine ale sonetului), fără a sfida, însă, „graniţele”.

Să reamintim că Ospeţele iubirii (o masivă antologie ivită, în 2012, la TipoMoldova) avea, întîi, meritul de a reface cronologia reală şi de a repune în drepturi titlurile iniţiale. Era şi un jurnal liric (cum bine observase Barbu Cioculescu), întins pe vreo patru decenii, aparţinînd unui „talent torenţial”, pozînd în „ins lunatic”, oricum în ceartă cu ziua de azi, încercîndu-şi harfa „pe toate corzile”. Şi care, „nepotrivit” cu veacul său, rebel, tumultuos, „cu două feţe”, reuşeşte a nu fi monocord. Dealtminteri, poetul însuşi îşi recunoaşte starea hibridă (v. Coboară-te noapte) aglutinînd trăiri complementare. Din „vaginul fierbinte al lumii”, lansează imprecaţii sau declaraţii amoroase, simţind că în sinele său clocoteşte „un univers necreat”. Acoperă, aşadar, un „spectru amplu” (cf. Gh. Grigurcu), oscilînd de la spaimele care-l împresoară la mirajul rîvnit, doritor a prinde „sunetul grav/ ce acoperă lumea” (v. Acum).

 

*

 

Să observăm că, afişînd un ostentativ aer doctoral, critici acriţi ne asigură că poezia, o biată „relicvă romantică”, ar fi în criză. Altfel zis, nu are – în limbajul epocii noastre turboconsumeriste – piaţă. Soarta poeziei e pecetluită oare? Totuşi, se scrie inflaţionar, diluviul editorial ne ameninţă, cititorii, vai, se răresc. Iată, abia schiţat, contextul, deloc prietenos, în care un remarcabil poet precum Radu Ulmeanu cuteza a propune acea antologie, întocmită chiar de autor, după Laptele negru (Editura Brumar, 2008). Şi care, atunci, îi prilejuia lui Gh. Grigurcu, semnatarul unui cald şi exact Profil (în chip de Prefaţă) să constate că împricinatul poet, redescoperit cu bucurie, „şi-a ţinut promisiunile juneţii”.

Elegiac, tulburînd vitalist ecuaţia erotică (pe fundal neoromantic) cu un suflu violent-demoniac, vădind incisivitate şi vervă pamfletară, poetul sătmărean produce, într-adevăr, „versuri extraordinar de frumoase”. Remarca (veche, aparţinînd lui N. Manolescu) capătă acum, în recolta lirică mai proaspătă, un consistent sprijin prin fiorul thanatic care bîntuie prin versurile sale, în acea – anunţată – „opintire către moarte”. Mai mult, autorul Sintagmelor nopţii (1987) recunoaşte: „începusem să mor, se făcuse tîrziu”. Totuşi, între ispitele erotice, provocate de o „carne nesătulă” (v. Cîntic) şi „sughiţul Apocalipsei”, refuzînd cuminţenia stilistică, îşi continuă căutările: „eu ca un soare, tu ca o lună/ niciodată-împreună” (v. Dacă). Vocalizele senzualiste, cîndva rostite în regimul tandreţei, închipuind un „cosmos suav” îmbracă o notă deceptivă şi cultivă relaţiile angelodemonice. Dualismul, dincolo de poză ori bravadă este mărturisit: „De cînd m-am născut, mi-ai luat sufletul în palme/ cu mîna ta stîngă, care era Dumnezeu/ şi cu mîna ta dreaptă, care era Satana” (v. Unul pe altul). Filonul orfic, exploatat sub corectiv sarcastic, repudiind romanţiozitatea şi bruscînd cititorul, dezvăluie, s-a spus, un telurism funciar. Vital, revendicativ, „aţîţat de materie” (observa tot Gh. Grigurcu), autorul sătmărean îşi proiectează viziunile pe un fabulos ecran cosmic. Sau, mai exact, cu pusee rebele, invocă un „pămînt amestecat cu cer”: „Dar iată, visele continuă să-mi zdruncine somnul,/ chipul tău continuă să lumineze,/ vracii îşi rostesc descîntecele,/ iar Dumnezeu sfinţeşte deopotrivă/ viaţa şi moartea” (v. Un sfîrşit). Această hibridare poartă, probabil, un „procent de emfază” (cf. Ion Pop), îngăduie nelinişti disimulate şi o gesticulaţie largă, dar, finalmente, prin producţia sonetistică, acceptînd „corsetul”, propune „mîntuirea unui eu tulburat”. Să înţelegem că refugiindu-se în „patria a doua” (adică sonetul), impunîndu-şi o strictă supraveghere (vezi şi Sonete din Nord, 1990) acest lirism, bîntuit de grele melancolii, se îndreaptă spre un erotism difuz, molcomit? Ceva din Gh. Pituţ, un liric „venit din păduri”, cu simţuri exacerbate, închipuind – în tuşe neoexpresioniste – un univers catastrofic, impenetrabil, inclusiv atracţia pentru sonet (ca poezie canonică) lasă urme, credem, în oferta lui Radu Ulmeanu. Poeziile din urmă, parcă mai apăsat, se vor o recapitulare existenţială, aduc pacea, „împăcînd” vuietul anilor (reverberînd dintr-o tinereţe defunctă) cu teroarea timpului şi, fatalmente, cu chemarea lutului.

Dar, să nu uităm, inima pare „un glob de foc” şi viaţa, ca „pasăre primită”, e trăită intens de un suflet vibratil, „trosnind de patimi”, avid de lume. Pe cînd învăţa să iubească, nemurirea, aflăm, cădea din cer; poetul, „cu ochii rupţi în ţăndări de iubire”, chema o iubită barbară, avea la îndemînă „carbid senzual” pentru cea care era „mai presus de miresele lumii”. Şi nu se sfia să declare: „carnea din mine e fiară”, flămînd de femeia – „vioară de aur”, o îmbietoare splendoare luminoasă: „Trupul meu fulgerînd/ te taie în două” (v. Trupul tău). Deloc străin însă de chinul iubirii: „Sînt o biserică aprinsă de tine/ flacăra-i sacră te linge cu patimă” (v. Îţi scriu). Fiindcă: „O fată frumoasă/ spală toate păcatele lumii,/ dar o fată frumoasă e atît de rară,/ uneori nici nu există” (v. O fată frumoasă). Cîndva (v. Pe vremea aceea), iubita, „uruindu-şi” inima surîzătoare, provoca o încleştare cosmică; asistăm, s-ar zice, la „orgasmul universului”: „Ne strecuram unul în altul/ hoţeşte, ţipam de bucurie şi viaţă,/ ca şerpii călcaţi în picioare/ ne zvîrcoleam”. Urnind constelaţiile, „trosnetul greu al instinctelor” cheamă acum o iubită „opacă”, o fericită umbră supusă metamorfozelor: fioroasă, cumplită, amară, dulce (v. Tu), castă, frenetică, oarbă, scînteietoare; oricum, „dorită de mîinile îngerilor”, fulgerînd carnea, duhul mîinilor răsucind „fiorii de lumină”: „Şi mă trimiţi în lumină/ ca pe un zeu care cîntă/ trăgînd după sine/ orizontul aprins// Şi mă faci să cobor/ ca o pasăre/ să mă mîngîi mereu,/ pînă la alba cenuşă” (v. Noapte de noapte). Putem cita de oriunde, fără economie.

Dacă prin Cosmos suav (1973) acel insidios lamento romantic vorbea despre un eu tulburat şi pofticios, nota senzuală, de un vitalism clamat, debordant („stelele se sfîşîie”), capta şi fiorul metafizic, recunoscînd: „atîta cer e-n tine”. Şi asumîndu-şi, dincolo de retorica violenţei (cf. Barbu Cioculescu), tonul deceptiv. Poetul presimte „mareea neagră a disperării”, ştie că urmează, împresurat de o spaimă luminoasă, „sfărîmarea făpturii”, ştergerea de pe faţa pămîntului. Orizontul se frînge, „viaţa se scurge mîhnită ca fumul din roze”. Această mărturisită şi fecundă (poeticeşte vorbind) disperare îl obligă la trăiri coşmareşti, despicînd „un soare sîngeros”. Dar spre neagra lumină d-sa năzuia bătînd la Porţile nopţii încă prin 1971-1972; acum însă suferinţa e devastatoare: „Prin sufletul meu bate vîntul,/ prin casa mea trec drumurile lumii”.

Cum spuneam, tabloul e terifiant: cerul însuşi e o groapă, stelele „urlă” iar „puroaiele în hohot spală oglinzile cerului” (v. Corăbii). Chiar şi poemele regăsite, aparţinînd, uşor de bănuit, unei alte vîrste lirice (1968-1987; vezi Climatul fulgerului, Ed. Dacia) vesteau această predispoziţie. Aşadar: „îngăduie-mi totuşi să urlu puţin/ cu gura în cenuşă, cu fierbinţii mei creieri/ în frumoasa noapte cu lună senină”. Poetul acuză spleen-ul, boema şi „crîşmele zadarnice”; sufletul atîrnă „spre ţărînă”, trupul „are o moarte” şi braţele nopţii, în această luptă inegală cu timpul, îl cuprind: „Dar, cînd am vrut să-ncep să mor/ M-ai smuls din groapă, ca pe-un mire” (v. Parasonete). Speratul gest salvator e anihilat, lumea însăşi – înmuiată în „jeg de zeiţă”, bîntuită de spaime – „se gudură la picioarele morţii”. Materia „dansează rumba” (v. Mereu va fi) iar Babilonul, nedomolita „fiară ancilară” sărbătoreşte în ruine, confirmînd profeţiile negre ale declinologilor: „Şi am găsit cetatea Babilon/ plesnind de veselie şi gudron,/ înmiresmată ca-n Apocalipsă,/ tîrfă de lux intrată în eclipsă” (v. La Babilon).

Oximoronic deseori, Radu Ulmeanu vrea să afle Ce mai e nou cu Apocalipsa (1997). Şi anunţă, sub soarele nopţii ori în cotropitoarea beznă fierbinte, rătăcind printre fantome pale, atras de vînătoarea de duhuri stelare un alt început: „Unde-am auzit oare povestea/ că-n fiecare distrugere/ se ascunde/ o nouă creaţie?” (v. Nimic). Fiindcă „Apocalipsa a-nceput/ odată cu creaţiunea/ confundîndu-se”. O nouă geneză, aşadar, cu „Universul în erecţie”, aflînd în ciripitul de păsare impulsul iniţial. Creierii sînt „galaxii în formare” iar poemele devin „amprente zburătoare”. Cinul poeticesc, tagmă supărăcioasă (precum se ştie) i se înfăţişează drept o „adunare de leproşi”, atinsă, sublim, de boala cerului: „Oare-i totuna/ să cînţi cu mîna pe orgă/ sau să izbeşti chimvalele/ dorinţelor cărnii?” (v. Presimţirea). Totuşi, logica poetică în desfăşurare – sîntem preveniţi – pune în lucrare chiar „uneltele Apocalipsei”: „Atîrnaţi-le poeţilor între picioare/ o pereche de stele bălăngănindu-se ca-n punga de sub pîntecul taurului/ cosmic, ce poartă în coarne întreg universul/ şi daţi-le mugetul galaxiilor prăbuşindu-se una spre alta,/ atrase de ceva precum erosul şi turbarea” (v. Precum sămînţa).

Poet puternic, cu lecturi întinse, metabolizate, Radu Ulmeanu face, paradoxal, figura unui „profet mohorît”. „Totul e rană sub haina mea albă” – ne anunţă d-sa. În pofida undei deceptive, vitalismul răzbate gîlgîitor iar directorul Acoladei, urmînd a-şi asigura, merituos, o altă vizibilitate ne anunţă: „Urăsc poezia şi-mi doresc totodată/ moartea fierbinte de a trăi”.

A evoluat oare poetul? Negreşit o voce sigură, puternică acum, Radu Ulmeanu dezvăluie o gravitate de fond, asumată în numele unei responsabilităţi vituperante, căzînd deseori în sarcasm. Şi care, acceptîndu-şi propria-i limitare şi finitudine, împinge în paroxism „sfărîmarea făpturii”. Apologia iubitei (absentă) convoacă doar „carnea dulce a amintirii”; totuşi, precaritatea biologică rezonează cosmic, invocînd „noaptea placentară” sau „galaxiile feline”. Viaţa-dezmăţ eliberează un vitalism răsfrînt în biliardul cosmic, developînd „feţele” poetului: bacovian (poate) cînd ne aminteşte de „dizolvarea esenţelor lumii” (v. Ploaie), profetic, anunţînd colapsul, („Colcăie nebuniile/ în paradigma civilizaţiei”; v. Invazie), retrăind, cu „sete de viaţă”, vremurile apuse (v. Îmi amintesc) sau gustînd aerul tare al libertăţii într-o „bolboroseală maniacală”, cu o voce fie îngerească, fie demonizată. În fond, o Epistolă (din 1980), cu dor de cei plecaţi, ne avertiza asupra acestui traseu zigzagat. Venit „din secolul bucuriei şi al disperării”, o fiară rănită, oferindu-ne „un chip întunecat”, poetul e capabil, deopotrivă, de visătoreală. Încît, contemplîndu-şi trupul (o „biserică în ruină”), livrînd „delicii scabroase”, aflînd că „la temelia lumii” stă mirosul de hoit, Radu Ulmeanu propune, paradoxal, s-a observat, iubirea ca „soluţie soteriologică”. Un vizual, aşadar, dovedind o solidă cultură poetică, eliberînd pulsiuni contrastative, împăcînd violenţa exprimării cu nostalgii paseiste, Radu Ulmeanu, ispitit de a scrie „epopei”, şi-a asumat, de fapt, destinul. Şi o mărturiseşte franc: „Din momentul cînd ai început să scrii, ţi-ai asumat infernul”.

Nimic nu ar justifica aşadar absenţa lui Radu Ulmeanu din marile Istorii, livrate în anii din urmă.

Revista indexata EBSCO