Nov 10, 2018

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Voiaj de scriitor!

Vine o vreme cînd te gîndeşti mai mult decît altădată la ceea eşti/ ce ai fost/ ce vei mai fi; posibilităţi reale sau ficţionale s-au deschis mereu în faţa celor care au ochi să vadă şi urechi să audă, după cum se spunea în vechime. Dar mai mult ca orice alt ceva, ne fascinează un nu ştiu ce ascuns de nostalgia unui departe nicicînd perceput pînă la capăt, deoarece, atunci cînd pare tangibil, el se mai îndepărtează spre o nouă limită a neştiutului. De aici trebuie să se fi născut fascinaţia călătoriei fără ţel pragmatic, atît de frumos prezentată în aventura lui Lucius din romanul lui Apuleius, pe care o putem aşeza drept piatră de căpătîi pentru un început fastuos al literaturii de călătorie. Lucius mergea în Tessalia pentru a-şi astîmpăra curiozitatea şi pentru a-şi bucura ochii şi auzul, aşa cum îi stă bine unui călător de cînd lumea.

Căci oricum am privi lucrurile, călătoria adevărată, aceea care produce beneficii estetice a fost asociată cu literatura (poate fi şi invers) de la începuturi. Zămislirea de imagini şi colecţionarea reală de imagini şi-au dat mîna într-un drum neîntrerupt, mereu reîntorcîndu-se asupră-şi spre a se cerceta. Atunci cînd călătorul şi scriitorul se întîlnesc în aceeaşi experienţă, lucrurile devin şi mai nuanţate. Multe dintre romanele mari ale lumii au la pornire ideea unei călătorii, ficţionale sau reale (undeva, într-un fundal) din care se configurează materia romanescă. De altfel, una dintre marile schimbări în literatură se va petrece atunci cînd naraţiunea romanescă trece de la descrierea aventurilor exterioare (bazate pe o spaţialitate explicită) la celălalt tip de aventură, interiorizată, specifică unui cogito modern.

Privind lucrurile în sens larg cultural, vedem cum în timp, inclusiv în spaţiul românesc, călătoria şi relatările despre călătorii deosebite capătă tot mai multă semnificaţie. Pornind de la Jurnal de călătorie în China al neobositului Nicolae Milescu, a da seama pe seamă unor călătorii a devenit un topos;  fără să putem supralicita fenomenul, în secolul XIX o parte importantă din tînăra noastră literatură era legată de relatarea/ memorialul/ jurnalul/ amintirea de călătorie. Un Dinicu Golescu (secondat de mai junele, pe atunci, Teodor Burada) colinda, în stil iluminist, ţări din Europa de atunci şi producea faimoasa Insemnare a călătoriei mele, Constandin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826. Desigur, mulţi alţi călători şi/ sau scriitori vor da seamă, fiecare în felul său, în timp: e suficient să ne amintim de Bolintineanu, Alecsandri, Ghica, spre a numi doar pe cîţiva. Iar dacă ne referim la secolul următor, în această serie trebuie să îl prindem numaidecît pe cel care, în perioada interbelică, a făcut cea mai mare vîlvă în acest sens, pe cel care a fost publicistul, scriitorul, călătorul neobosit, celebru prin cărţile sale semnate cu numele Mihai Tican Rumano sau sub pseudonimul Michel Tican. Desigur, în altă serie faţă de scriitori care au ridicat călătoria la rang de descriere artistică, precum Topîrceanu, Hogaş, Sadoveanu, Panait Istrati.

Revenind către zilele noastre, scriitorii care ajung în ipostaza „de a da seama” de cele văzute şi altfel decît la nivel de convenţie narativă explicită nu sunt chiar mulţi. A fost, în ultimele trei decenii, poate pentru prea multă vreme, o etapă a literaturii – document. De aceea  cînd descoperi că un scriitor realmente  înzestrat, considerat, pe bună dreptate, unul dintre prozatorii de primă mînă de astăzi, Constantin Arcu intră în acest club select al celor fascinaţi de imaginile unui departe adus aproape prin mirajul călătoriilor profesioniste, acest fapt devine o bucurie. Dar călătoria, pentru un scriitor precum Constantin Arcu nu poate fi decît o întîlnire de excepţie între două registre existenţiale şi între două tipuri de aventură; sedus  de plăcerile voluptoase ale unor aventuri interiorizate, scriitorul îşi caută partea sa ineluctabilă, plasîndu-şi cartea sub un moto luat din Antonio Muñoz Molina: „Eşti oricine şi nu eşti nimeni, acela pe care îl inventezi tu sau ţi-l aminteşti şi pe care îl inventează şi şi-l amintesc alţii, cei ce te-au cunoscut demult, în alt oraş şi în altă viaţă, şi cărora le-ai rămas în minte ca o imagine încremenită a celui ce ai fost atunci, una dintre acele fotografii uitate ce ţi se par bizare şi chiar îţi displac cînd le revezi din nou după nişte ani.”

O carte despre o călătorie, aşa cum o arată, la prima vedere, titlul, ce trebuie citit intertextual: Prin lumea largă. Însemnare a călătoriei mele în America de Sud.  Dar nu numai. Asumîndu-şi spusele lui Molina, scriitorul-călător caută mereu altceva, avînd mereu în gînd o altă Itaca, după cum l-au provocat versurile lui Konstantinos Kavafis.

O făcuse mereu, în cărţile sale de ficţiune de pînă acum. Constantin Arcu re-scria, în fiecare dintre ele, pagini nicicînd trăite pînă la capăt, dorinţe neîmplinite, iubiri doar fantazate, călătorii trăite cu ochii altora. Aşa cum face destinul cu scriitorii adevăraţi. Şi tot ca oricare scriitor valoros, de profesie, Constantin Arcu a ştiut să se ascundă în spatele ficţionalului chiar şi atunci cînd alţii ar fi făcut apel la real, făcînd însă ca ficţionalul să pară întărit cu atributele referenţialului apropiat. Era o anume plăcere a unor stări ce păreau să vină din cotidian, aşa cum se poate vedea în volume precum Omul şi fiara sau în Cenuşa zilei. Dacă ar fi să ne oprim la fiecare dintre volumele publicate pînă acum de Arcu, găsim inevitabil acele indicii ce trimit spre evadare/ spre salvare a unor personaje condamnate la o viaţă de provincie în care cotidianul anost se poate transforma în monstruozitate. Este clar că acest înzestrat prozator are darul analizei şi descripţiei lumii, mergînd pînă la amănunte ce ar putea rămîne neobservate; în plus, cu plăcerea ascultării pe care a ştiut să o cultive,  naraţiunile sale îşi rezervă şi plăcerea replicilor bine nimerite, întregind astfel un întreg spectacol al relaţiilor umane şi sociale.

Ca orice autor ieşit din magma postmodernismului, Constantin Arcu nu îşi refuză tentaţiile biografismului. Nu doar apelativele Costas/ Costi devin mărturii în acest sens, ci o mulţime de ingrediente de natură biografică descoperite/ lăsate la suprafaţă în romanele sale; ceea ce îl particularizează însă este faptul că el nu supralicitează elementul biografic, cum se întîmplă în construcţiile postmoderniste propriu-zise. Dimpotrivă, urmînd impecabil un proiect romanesc început cu ani în urmă, Constantin Arcu a reuşit să reinvestească multcomentata relaţie dintre real şi ficţional, în cadrul construcţiei unui univers epic autarhic, fără alte explicaţii şi fără fisuri. Poate sunt mai evidente trimiterile „biografismului” în romanul din 2015, Măştile exilului. Aici, naraţiunea decupează cadre din care recunoşti Suceava, gara Burdujeni consacrată în rîndul sucevenilor, apare şi scriitorul C. A. strigat Costas ş.a.m.d. Iar naraţiunea îl poartă pe personaj spre Europa, ţintind un iluzoriu zbor spre o libertatea imposibilă.

Drumurile prin care sunt purtate personajele lui Constantin Arcu sunt în favoarea naratorului, acesta avînd continuu ocazia de a vedea, de a comentata, de a critica spectacolul lumii; în plus, aprigul narator descoperă mereu iluzia unui erotism efemer (îmi propun cîndva să scriu un studiu distinct despre efemeritatea erotică în proza lui Constantin Arcu, de o sorginte ce pleacă de la iluzoria iubire a tristului hidalgo îndrăgostit de o ficţiune neacoperită). Un altfel de ficţiuni, postmoderne, creionează şi proza lui Arcu: că fantazează în jurul unor femei ce  sunt însoţitoare de drum, translatoare, simple necunoscute, naratorul devenit uneori personaj are plăcerea rară de a broda tenace în liniile unei efemerităţi remarcabile, pline însă de nuanţe, de auto-ironie, de tragism bine temperat, alcătuind o adevărată tipologie a intelectualului „d`un certain âge” care ştie (?) ce vrea!

Avînd însă în faţă recenta carte a lui Arcu, apărută în acest an la Editura Limes, cu o prezentare deosebită semnată de poetul Mircea Petean, am simţit cum misterul călătoriilor despre care urma să le descopăr în carte mă învăluie. Era dorinţa de a vedea cum scriitorul foarte exigent cu propria-i operă beletristică se transformă în memorialist/ cronicar/ jurnalier etc. Am mai simţit dorinţa de  a vedea cum scriitorul devine călător în mod explicit, într-un voiaj real şi nu imaginar, aşa cum se petreceau lucrurile în romanele din alte epoci. Mai cu seamă că memorialul de călătorie/ literatura de călătorie/ jurnalul de călătorie se impun în momentul în care se are loc o desprindere semnificantă a descrierilor reale faţă de cele imaginare, avînd loc impunerea unei forme de literatură cumva de graniţă.

Surpriza a fost cu atît mai plăcută, cu cît din ceea ce bănuisem nu s-a adeverit. Cartea de călătorie a lui Arcu, cu toată platoşa ei reală, nu exclude exerciţiile de imaginaţie ce ţin de beletristica propriu-zisă. Dincolo de ţintele fixe (Lima, Cuzco, Machu Pichu, Titicaca, La Paz, Santiago de Chile, Valparaiso, Buenos Aires, Rio de Janeiro) plus altele, la fel de fixe, mai mici însă ca importanţe, toate convingîndu-l pe narator de relativitatea lumii de azi, există însă în această frumoasă carte o sumedenie de alte ţinte şi piste, trasate de un autor care ştie să facă un foarte convingător balans între proiecţiile sale de tot felul, închizînd şi deschizînd mereu alt cerc existenţial, unul după altul, în şi dincolo de literatură: „De azi într-o lună voi fi la Abu Dhabi. Însoţit de două doamne splendide. Mă vor invidia mulţi bărbaţi. Însă într-o după amiază, pe cînd mă voi plimba cu mîinile la spate în faţa doamnelor printr-un market, nişte tineri arabi îmbrăcaţi în kandoora, convinşi că sînt soţiile mele, îmi vor face semen de solidaritate şi admiraţie. Bravo, moşule! Pînă atunci mai este timp. Deocamdată Năzdrăvanul e cuprins de nerăbdare. Există un dor în sufletul lui, probabil vreo ştrengăriţă blondă pe care n-o poate uita. Habar n-am unde-i stă capul. Mereu e îndrăgostit de cîte una.” Las cititorilor plăcerea de a descoperi Năzdrăvanul care îl însoţeşte pe narator în lunga sa călătorie. Merită!

În această carte de călătorii, naratorul vede, aude, înregistrează, critică, bîrfeşte dar, mai cu seamă, reorganizează epic materialul prim, într-un text cu de toate. Oricît l-ai căuta pe călătorul care să se extazieze (ipocrit sau nu) la fiecare pagină, şansele să îl găseşti sunt minore. Mai uşor dai de naratorul din Cenuşa zilei sau din Măştile exilului, mereu cinic, cîrtitor, bănuitor, zeflemitor: „Nu ştiam ce să presupunem, într-o ţară străină se poate întîmpla orice. Eu eram înclinat să cred că a fost răpit de nişte boliviene, cărora, din cîte se spune, le plac la nebunie septuagenarii mici de stat, grăsuţi şi cu chelie. ” Sau, în altă parte: „Pentru ziua sa de naştere, la 71 de ani, Camil, colegul de cameră, şi-a dorit să aibă parte de o cină cu porcuşor de Guineea şi de un f. cu Ema, roşcata. La prima am participat şi eu. Eram în Cuzco şi pe o ploaie apăsătoare am descins într-un restaurant în care se serveşte această specialitate.”

E palpitant şi de-a dreptul şarmant să îl urmăreşti pe naratorul din acest volum, încercînd să ghiceşti cam cît va urma reţeta unei descrieri clasice. E greu! După cîteva fraze despre lacul Titicaca, să spunem, naratorul-personaj descoperă/ simte/ aude/ e provocat de altceva, deturnînd perspectiva abia deschisă (în cazul de faţă, o amintire legată de un important personaj feminin re-ordonează lumea abia întrezărită). Şi tot aşa: compagnonii de drum (după reguli româneşti categorisiţi şi descrişi, portretizaţi) imaginile mari ale lumii străbătute, notaţii, comparaţii, informaţii, prognoze, dorinţe, zvonuri, notaţii culturale, anecdotică politică (Traian Bănescu, Tărîţeanu şi alţii) toate într-un zig-zag de zile mari, arătînd că lumea e relativă, că poate fi cîteva din România oriunde pe acest pămînt!

Ar fi multe de spus: dar închei, spunînd că această  nouă carte a lui Constantin Arcu, cu nume ales pe măsură, poate tenta orice categorie de cititori, oferind, real, plăceri intelectuale deosebite.

Revista indexata EBSCO