Nov 13, 2018

Posted by in Cronica literara

Ioana LIONTE – Arheologie textuală și deveniri semantice în Luceafărul. Text poetic integral

Rezultat al unui demers exegetic aprofundat, cu aplecare în special asupra constelaţiilor semantice şi tematice ale Luceafărului eminescian, volumul Rodicăi Marian intitulat „Luceafărul. Text poetic integral” şi apărut în anul 2014 la editura clujeană Eikon, se alcătuieşte astfel prin asumarea unor noi coordonate hermeneutice care vizează o reinterpretare a sus-numitului poem fundamentată pe construcţia semantic-textuală definită de autoare drept „text poetic integral”. Studiul de faţă se înscrie, din punct de vedere cronologic, în fruntea unui şir de publicaţii dedicate Luceafărului pe care însăşi autoarea le menţionează în Preliminariile celui mai recent volum al său. Aşadar, dintre textele pe care le semnează, Rodica Marian menţionează „Lumile” Luceafărului (Cluj, 1999), Mihai Eminescu. Luceafărul. Text poetic integral (Cluj, 1999), Dicţionarul Luceafărului eminescian (2000), la care putem adăuga şi alte contribuţii pe aceeaşi temă (Luna şi sunetul cornului. Metafore obsedante la Eminescu, Hermeneutica sensului. Eminescu şi Blaga, Identitate şi alteritate. Eminescu şi Blaga) precum şi trei volume de poezii semnate de autoare în intervalul 1987-2011.

Prezentul volum este conceput, aşadar, drept o revenire la punctele cruciale pe care autoarea le elaborează în studiile anterioare, completînd, prin noi argumente şi unghiuri de analiză, direcţiile hermeneutice care vizează simbolistica profundă a poemului eminescian: „Este o ofertă pentru cunoaşterea detaliată a capodoperei eminesciene, a însuşi laboratorului de creaţie al poetului, din care se va detaşa fondul ideatic şi filosofic al poemului, surprinzător de explicit, de coerent ideatic în varianta genuină a poemului, prima versiune manuscrisă autonomă, numită versiunea A de Perpessicius.” (p. 12)

Studiul variantelor echivalează, în viziunea autoarei, cu studiul virtualităţilor operei, care, deşi absente din forma finală, alcătuiesc un plan secund de lămurire semantică a universului liric, prin restaurarea unui „arhi-text”, cu alte cuvinte, prin schiţarea hărţii procesului de creaţie, care relevă, prin toate modificările, corecturile, alterările inerente gestaţiei lirice, articulaţiile şi punctele nevralgice ale facerilor şi desfacerilor poetice: „Mai ales variantele genuine, nefiind cizelate ori stilizate, uneori excesiv, au valoare pentru înţelegerea operei integrale, avantajate fiind din acest punct de vedere de însăşi natura lor spontană, care le apropie de inconştientul creator.”(p. 40). Miza demersului exegetic nu este, aşadar, constituirea unor ierarhii textuale sau comparaţii calitative ci reliefarea creaţiei ca rezultat prin raportarea la avatarurile sale (acele „avant-texte” din care creaţia transpare ca proces), cu intenţia de a proiecta textul ca devenire, ca proces de elaborare, lucrare nesfîrşită, continuă,  ce derivă din totalitatea variantelor, şi care depăşeşte versiunea finită: „Una este «geneza» şi «istoria» procesului creator al poeziei lui Eminescu în lupta-i titanică de a obţine forme poetice valabile pentru eternitatea Verbului românesc şi alta este chestiunea formulei superioare izbutite, pe care însăşi sensibilitatea noastră expresivă o preferă şi o alege fără ezitări, fie cînd e vorba […] de o «variantă», poate nu cea din urmă în cronologie.”(p. 50).

Ca metodă de cercetare, conceptul de „text poetic integral” relevă atît procesul de cartografiere a variantelor (reliefînd, în mod necesar, punţile de legătură prin care ele comunică), cît şi procesul de „forare”  în profunzimile semantice ale textelor pentru a identifica acele centre de poeticitate ce constituie punctele nodale ale imaginarului eminescian, proiectînd, astfel, conceptele obsedante în viziunea poetului care alcătuiesc reţeaua simbolurilor eminesciene: „Textul poetic integral urmăreşte aşadar corecta orînduire a procesului creator, în sensul stabilirii variantelor, intertextelor (în terminologia franceză a avant-textelor), în procesul dispariţiei şi/sau al menţinerii unor elemente, construcţii, unor schimbări de sens (prin reluări în alte contexte), pentru reliefarea unor relaţii, metafore, motive sporadice ori insistent consecvente pînă în textul antum tipărit.” (p. 21).

Schiţînd, aşadar, mizele teoretice ale studiului de faţă şi premisele pe care se va fundamenta, de-a lungul celor zece capitole, exegeza sa, Rodica Marian reiterează, în partea introductivă, principalele centre în jurul cărora se alcătuieşte demersul hermeneutic (susţinut, pe tot parcursul volumului, de inserţii demonstrative, care relevă punctele de acumulare tensională a geografiei simbolice eminesciene), demers care vizează punerea în lumină a interpretărilor clasice, tributare unor perspective critice înstăpînite, ce identifică, în poemul Luceafărul, opoziţia tradiţională a celor două lumi („lumea Luceafărului” şi cea a oamenilor din „cercul vostru strîmt”) care determină geneza sensului în poem, respectiv reliefarea şi argumentarea propriului aport interpretativ care mizează pe diferenţa conceptuală dintre moarte şi nefiinţă, mai exact pe teoria apartenenţei celor două ipostaze ale personajului titular la două lumi distincte din punct de vedere semantic şi conceptual: trecerea de la „fiinţa ce nu moare” (ipostaziată de Luceafăr) la „nefiinţa” divină (increatul Hyperion) – pe aceste coordonate hermeneutice se înscriu capitole precum  Antinomia „nefiinţei” cu „fiinţa ce nu moare”, „Lumină din lumină” în variantele Luceafărului, Despre tema „micului eu” în variantele Luceafărului şi relictele ei în textul definitiv.

În capitolul intitulat Dedublarea nemuririi şi a Luceafărului-Hyperion (O reinterpretare a Luceafărului eminescian ca text poetic integral), autoarea argumentează alegerea metodologiei hermeneutice descrisă în rîndurile de mai sus prin dorinţa de a „explicita temele demonstraţiei filosofice iniţiale, teme care, cu toate contragerile succesive, nu au dispărut în textul definitiv, ci s-au aglutinat doar în exprimări condensate, care obnubilează fondul ideatic primar şi determină numeroase controverse în jurul aşa-numitului criptism al poemului eminescian.” (p. 68). Această explicitare porneşte de la studiul necesar al primei versiuni a Luceafărului (versiunea A în ediţia Perpessicius), în care Rodica Marian vede punctul germinal al unei concepţii cosmice poetizate arborescent, o dezvoltare plenară atît a procesului cît şi a semnificaţiei metamorfozei Luceafăr/Hyperion (Eminescu alocă, în această variantă, peste 100 de strofe călătoriei iniţiatice). După cum am remarcat şi mai sus, liniile de forţă ale demersului argumentativ se articulează pe premisa dublei ipostazieri a personajului titular, mizînd pe alt tip de opoziţie decît cea reiterată de exegeza clasică. Se identifică, aşadar, în Luceafărul, două moduri de a imagina şi de a releva poetic eternitatea: pe de o parte, „veşnicia fără început şi fără sfîrşit a Creatorului” („Dar Brahma n-are timp şi loc/Şi nu cunoaşte moarte”) în care autoarea identifică influenţa de netăgăduit a filosofiei indice, pe de altă parte „nemurirea fără sfîrşit a universului creat” (p. 69), perenitatea ciclică a existenţei („Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăşi soare”, „Cînd valuri află un mormînt/ Răsar în urmă valuri”, „Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte”).

Teza fundamentală a aparatului demonstrativ o reprezintă intuiţia autoarei cum că cezura ontologică dintre cele două lumi ale Luceafărului nu este cea impusă, pînă acum, de critica clasică, şi nu se înfăptuieşte la graniţa dintre teluric, „lumea pămîntească” – ai cărei exponenţi sînt Cătălina şi Cătălin, şi lumea Luceafărului: „Prin intenţie expresă, cartea mea argumentează, dimpotrivă, cu o largă aparatură conceptuală, că lumile celebrului poem se configurează bipolar abia prin opoziţia Luceafăr-Hyperion, şi că dualitatea semantică a simbolurilor poemului poate fi înţeleasă, pe deplin, doar din unghiul sciziunii profunde în însăşi natura eroului principal. Conform acestei interpretări, sensul global al textului este creat prin instituirea în text, în opoziţie cu lumea Luceafărului şi a celor doi pămînteni, – care constituie, în ultimă instanţă, un singur „cîmp” semantic omogen, a unei lumi hyperionice sau transcendente, ce figurează un cu totul alt tărîm, de statut semantic şi substanţă ontologică radical diferite.”(p. 81). Aşadar, se configurează două identităţi textuale distincte, Luceafărul şi, mai apoi, Hyperion fiind exponenţi a două lumi eminamente diferite prin însăşi natura lor: o lume dinamică, în care moartea precedă etern naşterea, perenitate manifestată ciclic şi care-i cuprinde atît pe cei doi pămînteni, cît şi pe Luceafăr, şi lumea non-evolutivă a lui Hyperion, congener cu Demiurgul, lume suficientă sieşi.

Foarte interesante sînt, iarăşi, observaţiile autoarei cu privire la dinamica textuală a dispunerii verbelor, în contextele în care apar Luceafărul şi Hyperion, constatînd că lumea Luceafărului se înfăptuieşte prin verbe dinamice („viu s-aprinde”, „aluneca-n odaie”, „se revarsă”, „tremură”, „o urma adînc în vis”, etc) în timp ce ipostaza textuală a lui Hyperion figurează în proximitatea unor verbe statice („Hyperion rămîi”, „se-ntoarce în locul lui”, „dar nu mai cade ca-n trecut”, „vedea de sus”).

În timp ce în Despre tema „micului eu” în variantele Luceafărului şi relictele ei în textul definitiv autoarea analizează conceptul anunţat în titlu pornind de la diferenţa dintre a nu cunoaşte moarte şi a nu putea ieşi din ciclul renaşterilor (remarcînd faptul că, în poem, omul este văzut ca suma tuturor indivizilor posibili, conţinînd în sine toate replicile posibile ale propriei specii, identitate multifaţetată prinsă în cercul nesfîrşit al morţii-renaştere, realitate pe care „micul eu” nu o înţelege, întrucît nu poate privi dincolo de particularităţile imediatului la imanenţa ciclică a destinului uman, în faţa căreia individualitatea este anulată), în capitolul intitulat „Orbirea” Luceafărului şi „cenuşa” din inima lui Eminescu autoarea reliefează modurile de relaţionare ale componentei bibliografice cu cea biografică, mai exact legătura dintre notiţa manuscrisă a lui Eminescu cu privire la semnificaţia alegorică a poemului Luceafărul respectiv cîteva fragmente relevate din corespondenţa poetului cu Veronica Micle.

Alte capitole, printre care enumerăm Inconştientul eminescian şi o viziune a morţii ca „umbra unei vieţi eterne” sau  „Lumină din lumină” în variantele Luceafărului elaborează procesul interpretativ prin analiza unor aspecte precum inconştientul eminescian, procesul personanţei (prin valorificarea filosofiei lui Blaga ), înţelegerea diferită a misterului morţii (ca determinantă stilistică inconştientă) care susţin teza dedublării ce acţionează ca fond generativ al poemului, marcînd relaţionarea tensională dintre două moduri de gîndire: moartea ca revenire („moartea-i muma vieţii”) şi absenţa morţii ca nefiinţă. Ultimul capitol enumerat se alcătuieşte drept investigaţie a fundamentelor creştine ale imaginarului poetic eminescian, pornind de la sintagma „lumină din lumină” ce marchează, în contextul Luceafărului, relaţia dintre Hyperion şi Demiurg, relevînd, astfel, consubstanţialitatea condiţiei hyperionice (entitate a Treimii – concept comun creştinismului şi mitologiei vedice) cu cea demiurgică: „Căci răsărit din adîncimi/ Lumină din lumină/ Eşti parte tu din mine/ Şi eu nu pot să mor”, „Tu din eternul meu întreg/ Rămîi a treia parte/ Cum vrei puterea mea s-o neg/ […] Cum vrei să-ţi dărui moarte?” (p. 245).

De-a lungul celor zece studii care compun volumul, Rodica Marian alcătuieşte un soi de arheologie textuală de o largă elaborare interpretativă, a cărei miză constă în alcătuirea unui întreg textual prin cartografierea variantelor Luceafărului oferite de ediţia Perpessicius, anticipînd, astfel, un demers hermeneutic pluristratificat din care să derive totalitatea concepţiei eminesciene conţinute, în formă contractată, în versiunea finală a poemului. Departe de a desconsidera virtualităţile înfăptuirii semantice din variante în virtutea preeminenţei textului finit (din contră, autoarea pare să dezaprobe exegezele care văd în textul ultim o formă superioară „atelierului” din variante), Rodica Marian vizează tocmai acele latenţe ale creaţiei „neşlefuite” prin care se relevă laboratorul de lucru asupra expresiei, în toată complexitatea procesuală a şlefuirilor stilistice, a intuiţiilor în elaborarea eşafodajului poetic.

Revista indexata EBSCO