Nov 13, 2018

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Ioanid Romanescu, magul plebeu, profetul rebel (II)

„te-ai tot retras în tine însuţi/ bolnav de viaţa următoare”

Nu avem prea multe mărturii sau confesiuni despre motivele care au determinat schimbarea de ton din poezia lui Ioanid Romanescu, de la începutul anilor ’80. Registrul liric se încrîncenează: recuperează un poem labişian din 1959, unde poetul se vede lup singuratic, care se apără „cu fantoma lui tulburătoare” (Trandafirul sălbatic), ori soldat anonim cu misiune „într-o revoluţie”. Dă impresia că abia îşi reprimă un tumult interior – „suferinţa păstrează în mine/ focul unei tăceri violente” – şi totul eşuează într-un spital de boli mintale, diagnosticat de melancolie, exersînd „acea euforică stare de levitaţie/ părăsind spaţiul gravitaţional” (Melancolia). Se pare că nevrozele infantile încep să-şi spună cuvîntul acum, după vîrsta de 45 ani şi poetul e conştient de povara pătimirilor acumulate. Întocmeşte la un moment dat o retrospectivă a acestor încercări existenţiale traversate, dovedindu-se necruţător cu episoadele traumatizante. Vrea să fie considerat un fou, „nebunul irecuperabil”, un pericol garantat dat în grija îngerilor: „Îngerilor triştilor falşilor/ iar a trecut înhămat la furtună/ nebunul irecuperabil/ şi-a refuzat lumina în care să apună// îngerilor triştilor falşilor/ daţi-i otravă să se-mbete/ luaţi-i totul şi scăldaţi/ în lacrimile lui trompete…” (Accente)

Înainte să se cufunde în opurile oculte, mai vrea să le arate optzeciştilor, abia atunci (la momentul 1981) intraţi în scena literelor, cum pot să implice spectaculos memoria în poezia cotidianului şi în acest scop scrie un alt poem-manifest, incomod şi indecent, cu detalii biografice uimitoare, în stare să-i mitizeze trecerea prin lume, poem ne-prea-luat în seamă de colegii lui Coşovei şi Iova, în schimb cu ecou mai vibrat şi citat peste ani de valul lui Komartin: „De faptul că exist am luat cunoştinţă/ în noaptea cutremurului din ‘40/ cînd peste mine s-au răsturnat vrafuri de cărţi/ în casa unchiului meu care-a avut cincisprezece neveste/ nici una în stare să-i calce ireproşabil cămăşile/ (m-a salvat una dintre amantele sale)// copil pe timpul războiului, am mîncat din gunoaie/ am băut apă din hîrburile cîinilor din urmele tancurilor/ şi am purtat pistoale, cartuşiere/ cum de atunci spre fericirea multora nu am mai avut parte// unii au insinuat că nu trăiesc pe pămînt/ şi asta mi-ar conveni, însă nu e posibil// am studiat pe rupte, cel puţin o sută/ din poeziile mele echivalează/ cu tot atîtea doctorate (primesc în vizită/ academicieni, mai discutăm/ ba una ba alta)// cum ies de sub cărţi nu mă pricep/ decît la un singur lucru – am iubit/ femeie cu tot cu fiică, am iubit surori/ gemene şi negemene, femei/ pure sau tăvălite de o companie,/ tîrfe internaţionale (deopotrivă/ pudice şi destrăbălate),/ cu fiecare am descoperit o Americă mare cît Rusia,/ le-am posedat fără să mă laud/ cu numele şi cu rangul lor,/ le spuneam „haidem prin mahalale/ să ascultăm baliverne” însă ele numai/ de mine ascultau pînă cînd noaptea/ le afla şi mai lungi în braţele mele,/ aşa că le-am iubit cu păturile-n geam,/ ca un camionagiu în spatele depozitului,/ca un ţigan pe marginea drumului,/ le-am iubit pe deşelate/ nepăsîndu-mi de scorţoşi de sforari/ şi de toţi cei care ne fluierau,/ unora dintre ele spre a mă ţine minte le-am făcut plozi/ pe care-i cresc bărbaţi cu situaţie (spiritul meu/ să-i ţină veşnic în pază!)// tot ce am avut am împărţit/ în jurul meu s-au iscat încăierări/ din motive imaginare am suportat lovituri/ însă niciodată nu am ridicat mîinile asupra cuiva/ (lecţia asta o ştiu de la Alexandru Ivaşcu,/ mîndria familiei noastre, care în patru ani de front/ a tras toate gloanţele în aer/ şi – slavă domnului – războiul/ l-a cîştigat cine trebuia)// rivalii mei au murit, prietenii mei/ poate că au înţeles de ce le merge în plin,/ prea tîrziu să spun ce se va întîmpla mîine/ ştiu de mult că morţii sînt frumoşi/ dar eu sorb cu lăcomie viaţa,/ despre morţi se vorbeşte cu anume respect/ însă eu vreau să mai fiu huiduit,/ există un cult pentru morţi/ ci eu prefer de viu dezgroparea// nefăcînd parte dintre oamenii de ordine/ nu am fost totdeauna sătul –/ însă ca artist n-am provocat numai scandaluri,/ aşa că lui Platon, fie-i ţărîna uşoară!/ într-o mai bună dispoziţie/ voi da şi alte explicaţii” (În forţă, cu neruşinare).

 

„vai celor uitaţi de propriul trecut/ cum caută-n gunoaie o lume ideală”

Sînt de reţinut destule elemente preţioase pentru exegeţii poetului. Copil al războiului, a îndurat foamea şi s-a jucat de-a cartuşele. Vorbeşte pe şleau boemul, golanul, smintitul, straniul fu(s)tangiu, bizarul afemeiat (moştenind un unchi erotoman, cu sumedenie de neveste şi amante) – insul vagabond care şi-a răzbunat cu insolenţă şansa de a fi trecut prin tot felul de încercări anevoioase, unele la limita pierzaniei, considerîndu-se prin asta un ales al sorţii, aşa cum trebuie să se dea în vileag orice poet autentic. Umbra amplifică statura poetului, care devine una „uriaşă”, ieşită din comun. Se lăuda chiar că e un altfel de pămîntean, un „mare artist” cu voluptatea periferiei, că a citit mult, că se află în graţiile mediilor academice şi că are instinctul treaz, adică e „tare în virtute”, cum ar fi spus Creangă, descoperind secretele lumii prin femei de tot felul. Mitul poetului „barbar”, în cultul lui Platon, acomodat cu bahna, cu noroiul, dar şi cu sferele înalte, elevate, era construit nu fără oarecare fală şi nu era Ioanid singurul care miza pe o astfel de defăimare legendară. Cît priveşte expresia „dezgroparea de viu”, ea anunţă o regenerare a actului poetic, sedus de o cu totul altă direcţie decît cea adusă de moda anglofilă.

Cum s-a ajuns la poezia „absenţei” şi a vacuităţii, repliere ezoterică într-un regim ontologic mai ferm, din Magie (1982) şi volumele următoare? Am remarcat o constantă şi inepuizabilă sete de negaţie la acest autor nu atît inadaptabil, cît irascibil la real, nu atît contestatar, cît anarhist cu propriile simţuri, pe care declară undeva că vrea să le scoată de sub autoritatea destinului: „cu mult mai presus de noi şi de zei/ răspunde cineva de cromatica simţurilor –/ indicibilul nu, această coroană din lăuntru/ care numai prin moarte ne diferenţiază,/ ecuatorul magic pe care ochii se rotesc invers…// stau în centrul meu, fiece rază o lespede/ cu zgomot infernal pe care numai eu îl aud…” (Presiunea luminii) Este închipuit un centru al negaţiei, un regat în care stăpînitorul devine supus, iar cuvintele – ecou rece al obiectelor. Incandescenta coroană a lui nu întronează nicidecum neantul, ci „foamea de-nţeles”, căutarea tainei, în luptă cu o fatalitate lenevoasă („sîntem frumoşi de noi înşine/ şi suferim de-un dublu orient”), care duce la o ecuaţie a vacuităţii, „un nimeni comun, mai comun decît clipa”, formulată astfel: „consum – repetabilitate/ negaţie – puterea n”. Viziunea aplicării magice a acestei formule din poemul de tinereţe Walhalla aminteşte de Eminescu şi taina nimicului, a „nopţii nefiinţii”, din Scrisori: „de ne-mblînzit eterul pentru nimeni/ şi viitoarea lui geologie/ ar trebui planete-sarcofag/ şi tot n-ar fi de-ajuns acestei arderi lente/ nimeni în calea nimănui/ prin timp nu poate să reziste…/ la această negaţie cine ajunge/ el însuşi univers deschide/ atîta vreme cît forţează/ mereu consumul unei morţi…” Ce versuri! Cultul negaţiei este cel care deschide, pentru Ioanid, imperiul necuprins al poeziei. Nu în macrocosmos trebuie căutată salvarea, ci în microcosmosul sufletesc, în meleagul intim, unde negaţia produce căderea („un Babel fiecare defineşte/ şi suspendat rămîne doar acel/ care-şi suportă prăbuşirea demn”), dar şi tăria, izbînda ideii („ideea care forţează spaţiul să-i fie împotrivă”).

Dublul demonic al poetului funcţionează concomitent cu timbrul său picaresc-serafic (poetul „fără cuvinte… fără masă de scris”). Este ipostaza de a fi în lume a unui siderat, mereu sucit, capricios, lăturalnic şuvoiului social. Diurnitatea insolentă îşi concepe o alternativă gravă, introspectivă, la fel ca poetul Lacustrei, modelul său difuz, care-şi asuma un „spaţiu infinit, de o tristeţe armonioasă”, în continuarea „crîşmei umede, murdare”. În cazul urmaşului, cele două trasee nu comunică, nu se interferează; eul poetic le cultivă deopotrivă, înclinînd fascinat spre spaţiul nelimitat din adîncuri. Duplicitatea e doar o formă a poeziei de a supravieţui. Am mai întîlnit această chemare a „adîncurilor”, a „hrubelor trudnice”, şi la N. Labiş, poartă spre marea încercare vizionară, din păcate nedeschisă pînă la capăt de sublimul adolescent. Cu cît atracţia spre măruntaiele sufletului este mai mare, cu atît propulsia spre celest devine mai puternică, lege a dialecticii imaginare care se verifică şi la Ioanid Romanescu: „presimt destinul singular/– măgar cu stele în copite –/ şi lent îmi pregătesc tăcerea/ pînă la porţi în cer izbite”; sau: „abia plecat mă simt un dezertor/ din ceruri – nu din casa cea oarbă la noroc”. Despre cele două regimuri, cel diurn şi cel nocturn, E. M. Cioran nota undeva că „ele nu au nici aceeaşi metodă, nici aceeaşi etică. În plină zi te supraveghezi, în obscuritate spui totul.” (v. De l’inconvénient d’être né)

 

„în adîncul necercetat al unui spaţiu/ care întrece imaginarul”

Cu ciclul Antares din volumul Magie, ne aflăm în faţa unei probe poetice speciale, de ruptură şi autoconcentrare, concepută în trei trepte ale adaptării metafizice. Rarefierea discursului denotă îngustarea atitudinii lirice, care caută zone noi de explorare în „uitarea de sine”, apelînd la o tehnică de intensificare a vizionarului, realizată în trepte, începînd cu disciplina eului: „Privind îndelung un punct fix/ şi auzind cum spre el/ se deplasează toate lumile// privind fără a fi sedus/ de vreun miracol/ de vreun dezastru// cu toate simţirile privind într-acolo/ unde nimeni nu vede nimic/ sau poate că nimic nu există// şi chiar îndepărtat cu forţa/ privind în gînd la punctul fix/ pînă la uitare de sine şi exasperare” (Antares I) Se ştie, Antares este cea mai strălucitoare stea din constelaţia Scorpionului. Denumirea vine de la grec. Ante-ares, ceea ce înseamnă „înainte de Berbec (Marte)”. Se spune că e oglinda Universului: privind la ea afli extazul, te cufunzi în muzica sferelor. E o acomodare cu deplina contemplaţie, cu revelaţia abisului şi în fond asta caută poetul: „Învaţă să mori în tine însuţi/ pentru a nu-ţi fi teamă de moartea/ pe care altul ţi-a destinat-o” (V) Traseul se clarifică atunci cînd lumina devine lăuntric sonoră, ademenind poezia: „Ascultă cum cade lumina/ ca invizibile degete pe o imensă claviatură/ totuşi un singur sunet –/pentru că Dumnezeu nu este omul…// fluvii de sunete au curs/ prin urechile mele ascultătoare,/ dar nici un cîntec”. (VII) Curios, dar tehnica aceasta asemănătoare cu truda fizică yoga, de intensificare a vizionarului, de pătrundere în noaptea inconştientului, nu se soldează cu lucruri extraordinare pentru poezie. Iată ce se „vede” în cea de a noua stare: „De aici/ noi cultivăm ceea ce e deasupra noastră// acum – cînd nu mai pot să rîd/ cînd rîsul meu ar fi schimonoseală –/ numai tu ai rămas/ în cercul vederii în sine prin alţii/ pentru cei care se nasc/ nici măcar greşeala nu poate fi perfectă”. E vorba de un dialog cu umbra însoţitoare, ceva ce aduce aminte de perseverenţa lui Faust: „Cu tine vorbesc:/ mai suferi pentru că nu ai aflat/ nimic din ce nu se poate pătrunde cu simţurile?// aveai cerul –/ stăpîn al tuturor ai fi rămas:/ puternic de nimeni ştiut// chiar ai fi vrut să urmăreşti/ fiinţa din afara legii tale?// sînt incoruptibil – o/ cel care mă iubeşte se neantizează” (XV) Lăcaşul de tihnă şi primenire relevă „semne” cu înţelesuri pierdute – se vorbeşte într-un idiom „cosmic”, de felul: „seminţele hazardului”, „împietrirea”, „cimitirul lucrurilor”, „adîncul desăvîrşirii”, Dumnezeu ca „memorie a tuturor timpurilor”, „polenul universal”, „hohot al Logosului” etc. La capătul aventurii se află însă „cuvintele încă nerostite”, umbrele care adăpostesc lucruri şi miracole: „Eu nu mai sînt eu: am devenit/ punctul pe care îl priveam…”. Înseninarea reprezintă singurul cîştig al „agăţării” de virtual, al privirii spre măreaţa stea Antares.

Avem aici miezul ocult al poeziei lui Romanescu. Dacă Antares e de inspiraţie hindusă, în poemul Demonul, „negativul” pe traseul revelaţiei autentice, tonalitatea oracular-magică vine dinspre Cartea morţilor egipteană, considerată a fi la originile magiei negre, întărită la lectură (după cum mi-a mărturisit poetul) de tratatul găsit într-un anticariat La Magie dans l’Egypte antique, aparţinînd francezului François Lexa (Paris, 1925), cel care a decodificat cursiv textele hieratice din papirusuri. Din Prolog aflăm motivaţia acestei experienţe, închipuind o temerară călătorie în neant: „Bătrîn, de mult retras din lumile pubere,/ am dus în cer pe umeri sicriul Mamei mele// am fost la Demiurgos, am ascultat apoi cum nori de îngeri cîntă pentru voi// şi am vorbit în şoaptă cu mine pînă cînd/ a început o ploaie de lacrimi pe pămînt// păsări se nasc lovind ferestrele opace –/ dar vai, Cuvîntul, Noaptea, Imensa Carapace!” Tehnica regresiunii, în falduri gerontiste, apelează la aceleaşi resurse de combustie sufletească, în clasica retortă onirică: „Lumi imemoriale am traversat/ nemişcîndu-mă din locul acesta// numai prin mine afîndu-se/ toate a căror vîrstă se măsoară/ din clipa-n care au fost gîndite// ascultă/ pentru că sînt mai bătrîn decît piatra/ căreia numai lacrimile i-au dat forme…” (II) Demonismul e însăşi cutezanţa stranie de a colinda ţara morţii, în căutarea lui Osiris: „Parte a unui întreg fără margini/ rătăcitor vei fi/ până şi în eternitate// Osiris!/ chivotul tău în fiecare clipă/ e aruncat pe malul dinspre Byblos…” (IV) În suflet se află măreţia lumii, banalitate reluată cu emfază: „Toate sălăşluiesc în adîncul/ sufletului nostru/ cel neprieten sieşi/ în zadar caută prietenia/ cel fără Dumnezeu/ în zadar îl caută aiurea/ lumea e paradisul/ de infernul din mine ochii mei fumegă” (VII) Poetul se lasă în voia acestui simbolism dens, osificat, în cadenţă eminesciană, căutînd cifrul cosmicului măcinat de timp, infinită vale a plîngerii, populată de morminte, înfăptuind o mică epopee a nimicului şi vanităţii universale: „Pe cînd vorbirea era cîntec/ lumina astrelor curgea pe răni vindecîndu-le,/ goi în adîncul suferinţei/ pudici şi tandri ne priveam” (XXI); „Lumi totdeauna cu vocea-n schimbare/ şi noapte grea încît auzi/ cum cerul se tîrăşte pe pămînt// nu ne mai înţelegem decît în limba universală a plînsului” (XXIII); „Ce aş putea sa aflu de la tine/ risipitorule dintr-un tărîm în care/ înseşi cuvintele au obosit, şi-au pierdut/ sensurile, încît nici pe gurile copiilor/ nu mai au strălucire?// în jurul templului să fie tăcere!” (XXXII); „Mai vulnerabil decît aerul/ şi mai nevinovat decît ochiul cel orb/ a cărui pleoapă ridicîndu-se distinge/ în dâra de lumină galbenă aceeaşi/ auroră a morţii” (XXXV); „Firul înţelegerii a toate pierzandu-se,/ nu mai ascult de nimeni/ poate că astre iluminînd cutremură/ mările unui pămînt ce încă nu există/ poate că drumul umbrei de pasăre în zbor/ mîine va fi o scriere străveche” (XLI). Poetul nu reuşeşte să depăşească o anume silinţă a elaborării, vrînd să scoată imaginile din desişul abstract, într-un discurs saturat de regimul vizionar. Domină „raza unei forţe invizibile”, iar finalul evocă paradisul dezlegat de ficţiune şi victoria timpului care înseamnă deşert: „Şi iată, e timpul/ ca lacrima ajunsă mai mare decît omul/ să-l poarte pe acesta în pîntecul ei/ şi să-l plîngă” (L); „În lumea reală/ trăise mai mult în închipuire// acum fantoma lui răscoleşte nisipurile” (LI).

 

„cele ce au sens în alt infinit, imaginar,/ există pentru că existăm noi”

Ca apogeu al celor două experienţe de pînă acum, una în lumea cosmicului, spre care tînjeşte sufletul, cealaltă în neantul distrugător, destinaţia materialităţii în care el se adăposteşte vremelnic, poetul concepe Resurecţia, sau Trezirea, o parte a treia degajată de sugestii livreşti sau de aplicaţii de tehnici orientale. Demonismul se sublimează în angelicism („demonii sînt îngeri de geniu”, cum spune Eminescu undeva), discursul se diafanizează, aventura eului capătă rafinament. Elanurile acomodării cu absenţa se prelungesc în veghe ontologică. Între „fluvii de astre” şi „furtuni de nisip” se aşterne imperiul suferinţei şi absurdului („ceea ce neînţeles rămîne”), unde – ca în Beckett – omul e făcut să aştepte zadarnic mîntuirea speciei, pînă ce pustiul desăvîrşit va chema o nouă Geneză: „Ascultă/ cutremurul aerului cînd izbucneşte lumina/ ascultă/ furia valurilor din albiile secate// priveşte pînza de păianjen a stelei căzute/ priveşte/ urmele paşilor umbrelor morţilor…// să taci/ şi în singurătatea absolută –/ pînă vei spune/ cuvîntul care eliberează spiritul// să taci/ pentru toate vieţile tale următoare/ pînă vei deveni/ spiritul care pe alţii îi eliberează” (III); „stai treaz în aşteptarea/ a tot ce va fi// din fiordurile memoriei zeilor/ coboare lumina –/ ecou întorcîndu-se misterul” (V). Starea de plutire ia locul statismului vid, sterp, creează melancolia serafică, proprie unei idealităţi triumfătoare: „Din înălţime/ cînd aripile-mi făceau/ să scrîşnească aerul…” (VI); căci numai îngerii pot omite nefiinţa: „vîslind alături/ din neant/ în neant –/ dulce cutremur/ violentă ninsoare” (IX) Sentimentul zădărniciei, de heruv răpus în timp ce respiră aromele ireale ale infinitului, pune stăpînire pe poezie, degajînd fiorii umani ai tragicului: „Voi fi aflat/ ceva despre moarte/ privesc în adîncul/ fiinţei fiecărui lucru// (pentru că toate cele/ considerate vii/ mă-ntîmpină doar/ cu inima lor împietrită)// încerc să rămîn cît mai mult/ în starea de acum –/ nu cumva Dumnezeu/ pedepseşte cu mîinile mele?// încerc să devin/ martorul mut/ noapte/ încorporîndu-se Nopţii” (XVII). Concepută ca un adevăr sacru al realităţii, etapa „ocultă” a lui Ioanid Romanescu e una a setei de cunoaştere prin puterea poeziei, în absenţa transcendenţei.

Urmează cîteva volume pe tema călătoriei, prin calitatea visului. Din Flamingo (1984), e de reţinut poemul biografist „Mississippi”,o înscenare a mitului orfic: „Îi spun şi astăzi Mississippi/ nu pentru că e foarte lungă –/ avea dreptate americanul/ că-n timp ce bărbaţii trăiesc numai din zdruncinături/ femeile sînt asemenea fluviilor,/ dar eu pentru cascada sîngelui ei/ care atrage, divulgă şi risipeşte/ i-am dat numele fluviului// cu inflexiuni ale vocii pînă la ipocrizie/ îi spun şi astăzi Miss Mississippi…// de cînd privesc doar pe deasupra/ capetele tuturor, de cînd adorm îmbrăcat/ pe lestul fiecărei zile,/de cînd am devenit o gară/ prin care trece numai timpul,/ de cînd pe oricine-l evit cu asta e, domnule:/ vorbim, dar nu comunicăm!/ ce altceva aveam să fac/ decît să-i redau iubirii rangul?/…/ dragostea noastră a-nceput în lagună/ pe cînd eram student şi ea Miss elevă,/ dar cineva a ciripit despre mine/ (cu toate că nicicînd nu am visat/ să fiu printre cei care măsoară cu cotul/ patrii adoptive)/ şi am trăit ca blestemaţii/…/ tînără încă, dar cu părul alb,/ neruşinîndu-se de nimeni/ pentru destinul provocat violent,/ asta e Mississippi – singura fiinţă/ care de la-nceput a înţeles/ că am şi eu un rost în lume cu strigătul zgîriind din faţă/ de fapt mărind continuu semnătura/ neamului meu înrăit în orgoliu/ poate că-ntr-un octombrie, cînd vîntul/ duce schelălăind manifestele toamnei./ îi voi spune la ureche tandru/ acel ceva pe care îl aşteaptă/ de-atîta timp, pentru că prea visez/ cum umbra mea mă poartă mort pe braţe/ şi uneori îngenunchează în ninsoare.” Orpheus (1986) este o lungă litanie, greoaie şi obositoare, centrată pe tema sufletului: „O, suflet care-ncepi evaziunea/ în chiar clipa în care te naşti-/ o, suflet care te-ai născut perfect/ numai lucrarea ta este eternă/ risipind, numai tu nu adaugi/ nimic niciodată în locul risipei –/ numai tu eşti inepuizabil/ numai tu pe toate întregindu-le/ rămîi întreg” (X) Poetul pare intrat pe orbita unei scheme, împletind livrescul cu sugestia onirică, în Zamolxis (1988), volum ceţos, făcut la comandă şi de aceea plictisitor, năpădit de verbozitate: „Dacă te îndoieşti în ascuns de un lucru,/ gîndeşti mai mult asupra lui/ în timp ce din bărbile ca nişte rădăcini/ va creşte pe guri tăcerea mătăhăloasă,/ din minţile voastre porneşte spiritul/ care – auzit – va fi al tuturor” (XII).

 

„o, Demon, poartă-mă de-a pururi aşa cum sînt uitării mele”

Ca posibil manual, Şcoala de poezie (1989) se vrea o intrare în polemică cu mişcarea optzecistă („puţoii” textualişti), care credea că poezia s-a reinventat odată cu ea. Fără datul transcendent, poezie nu există, susţine Ioanid, deşi poezia este în esenţă operă demonică. Am descris pe scurt proiectul estetic din a treia perioadă (alexandrină) a poeziei sale, fidelă în continuare privirii în absolut, apelînd la paradigma poeţilor proscrişi: „…şi doar învăţ Dom’ Profesor/ şi doar Vă iubesc Doamnă Profesoară/ dar poezia nu vrea să asculte/ vin cuvintele-n haită lăbărţează ideea/ oricît şterg nu-mi ajunge hîrtia/ lecţia de astăzi am scris-o pe zid/ şi nici n-am terminat-o/ lucrează-n mintea mea diversiunea/ cred că Simonide încă amînă/ să spună ce-nseamnă divinitatea/ pentru că fiind poet are-n el demonul// eu recunosc fereastra însă/ de faptul că figurez pe lista/ celor care au lipsit de la demonstraţie/ nu sînt vinovat întrebaţi-l/ pe Homer şeful clasei cum/ steagul echipei noastre olimpice/ l-a mototolit Edgar Poe/ pentru că alaltăieri noapte nu a avut/ cu ce să se-nveselească// Îmi spuneţi să vin cu părinţi sau tutori/ cum să-i aduc/ Eminescu la spital Verlaine beat-cleşte/ Petöfi-n revoluţie surorile Brönte în vis/ Lermontov după glonte Browning după nevastă/ Gautier prin ruine Musset joacă şah/ Puşkin duelează Shelley la scăldat/ Byron la război von Kleist cu logodnica/ Chénier spre ghilotină Vico la academie/ Quevedo în dizgraţie Shakespeare la pescuit/ Góngora după-mprumuturi Malherbe la curte/ Villon la puşcărie Petrarca la biserică/ Dante în exil Brunetto Latini culege folclor/…/ priviţi zidul/ mîine-poimîine poate să vină/ oricare puţoi s-o copieze/ cum a făcut Rimbaud de l-am văzut pe Baudelaire/ trăgîndu-l de mînecă şi făcîndu-i cu ochiul:/ trés bien, petit gamin! les affaires sont prospères!” (Şcoala de poezie – aglomerare)

Volumele de după 1990, Morena (1991), Dilatarea timpului (1991), Urania (1992), Dilatarea timpului (1993), Noul Adam (1994); Paradisul (1996); Lovitura de maestro (1997), nu aduc noutăţi în devenirea poetului, care ia figura blazatului, a celui trecut prin experienţe majore, convins că orice faptă artistică imită marea Creaţie. Se dedublează teatral: este cînd o voce în social, ca vechi locuitor al Europei, vorbind răspicat de condiţia bardului purtat pe valurile angoaselor cotidiene, cînd o voce în ideal, căutînd idiomul comunicării cu lumile de taină, ascunse, nevăzute, mereu dilatate, „uriaşe”, pe măsura zeilor. Îi place acest balans, îl exersează cu virtuozitate şi îl analizează în poemele ultimelor elanuri halucinatorii: „Uriaş îmi apare totul – doar mintea/ unui romantic nebun ar putea să-l cuprindă –/ Mater Deorum! infinitezimalul însuşi/ văzut prin ale morţii ocheane/ îmi deveni obsesie// nerenunţînd la cîte fără nume,/ s-ar crede că nu am iubit/ şi nici nu am urît cu-adevărat,/ mai treacă – zici – şi se întîmplă/ cum se întîmplă, sau cum se spune că a fost/ (îndepărtîndu-ne de cuvinte, dispreţuindu-le,/ ne îndepărtarăm de esenţă)/ drumul era unic, însă mulţi/ se rătăciseră-n ei înşişi/ (cei dispăruţi vor fi înţeleşi –/ dar cînd imaginea despre noi/ va fi reală, cînd ne vom fi stins,/ cîţi – şi de unde – să vadă?)/ uriaş îmi apare totul – pînă şi/ inexistentul –/ iar această formă a demenţei/ dorinţa de a recompune/ lumea sau paradisul/ mă neantizează” (Natalis, I, 1991) S-a considerat un ales, de rang superior, şi numai rebelul demonic din el l-a făcut să „robească” în slujba poeziei, ca formă superioară de credinţă. Ca să-l înţelegem, atenţie la acest text din Noul Adam: „Nu am fost niciodată harnic în sensul dorinţei de a exista; pentru că ar fi însemnat să fiu repede absorbit în categoria îngrijorător de numeroasă a celor continuu supuşi stăpînilor tereştri. Spaţii haotice traversînd, sau sub influenţa spiritelor malefice din lumea supra-sensibilă aflîndu-mă, am recurs mai întîi la idei proprii; rareori am cerut ajutorul cuiva./ Unui astfel de individ i s-ar putea spune că – fiindu-i lene să existe – ar fi trebuit să rămînă la dispoziţia Unicului Stăpîn Omniprezent, să nu robească şi artei. Însă, cum toate harurile vin de la Dumnezeu, aş răspunde că arta nu este pentru nimeni un al doilea stăpîn, ci numai o altă formă de expresie – cea mai înaltă – a credinţei./ Eu sînt mai aproape de Dumnezeu, din a Cărui voinţă am fost proiectat pentru altceva.” (Lene metafizică) Cît priveşte „lovitura de maestru” din volumul postum, ea se referă la „transa” spre moarte aplicată spiritului liric de zeul care suferea în adîncurile lui.

Poezia lui Ioanid Romanescu merită studiată în resorturile unei fenomenologii vizionar-iniţiatice singulare în literatura noastră.

 

Din viaţa Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor

 

Tîrgul de carte LIBRIS 2018, la Roman

 

Între 16-19 august 2018, în imediata vecinătate a Aleii clasicilor români din Parcul municipal al Romanului a avut loc prima ediţie a Tîrgului de carte „Libris”, organizat sub egida CJ Neamţ, de Camera de Comerţ şi Industrie Neamţ, în colaborare cu Primăria Roman şi Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, la care au luat parte mai multe edituri din judeţ şi din ţară, sub semnul aniversării Centenarului Marii Uniri. Tîrgul a prilejuit numeroase evenimente – lansările unor noi titluri de cărţi, în prezenţa autorilor, conferinţe pe teme de actualitate, recitaluri poetice, sesiuni de autografe şi dialoguri cu cititorii.

În uvertura manifestării s-a impus atenţiei conferinţa „Europeana, o limbă uitată”, de prof. Christian Crăciun, urmată de Editura Timpul, prezentată de directorul ei, Cassian Maria Spiridon, preşedintele filialei Iaşi a USR, cu lansarea volumului de poezie „Pasărea Paradis” de Gabriela Livescu. Editura Crigarux din Piatra Neamţ a propus cîteva din recentele sale oferte – „Ivan Turbincă şi Iapa Troiană” de D.R. Popescu, „Creangă şi Creanga de aur” de Vasile Lovinescu, şi „Pe drumuri de munte. Integrala Prozei” de C. Hogaş, la 101 ani de la moartea (la Roman) a marelui prozator. A fost subliniată apariţia recentei traduceri în limba franceză a romanului „Daria” de scriitoarea romaşcană Violeta Lăcătuşu. Receptate cu interes au fost conferinţele susţinute de acad. Răzvan Teodorescu, gen. (r) Ion Maftei, Petre Isachi, Silviu S. Moldovan, Dan Tomuleţ.

La manifestări au fost prezenţi scriitorii: Cristian Livescu, Cornel Paiu, Lucian Strochi, Cristina Panaite, Dumitru Brăneanu, Ion Tudor Iovian, Cecilia Moldovan, Viorel Savin, Theodor George Calcan, Dan Perşa, Cornel Galben, Ion Fercu, Petruş Andrei, Eleonora Stamate, Viorica Petrovici, Tincuţa Horonceanu Bernevici, Adrian Lungu, Ioan Neacşu, Emilian Marcu, Carmen Veronica Seiciuc, Mircea Bostan, Gabriel Arvătescu, Cristina Ştefan, Yasmin Bonciu, Eva Lazea, Emilian Pal, Daniel Crăciun, Petru Chirica. prof. Iancu Wexler, Valentin Ajder, Culiţă Ioan Uşurelu. Mihai Hanganu, Ioan Roman Suseni. Au fost lansate revistele „Antiteze”, „Asachi”, „Plumb”, „13 Plus”, „Salonul literar”.

Revista indexata EBSCO