Nov 13, 2018

Posted by in Proza

Nina GONȚA – Din Basarabia română spre Gulag

      Deşi avea numai şapte ani, Veruţa îşi aduce aminte toate detaliile acelei nopţi năprasnice când cineva, târziu, pe la ora 2 de noapte, le-a bătut insistent în uşă şi a trezit-o din somn. Câinele lătra necontenit la oaspeţii nepoftiţi care, se ştia deja, acţionau numai noaptea.

Duba neagră poposise şi la poarta lor. Acum uniformele negre băteau la uşă să li se deschidă. Tatăl ei, Grigore Ţârdea, care dormea după sobă, mormăi nemulţumit:

– Pe cine îl aduce naiba la ora asta, pe frigul şi pe viscolul ăsta?

–  Du-te, deschide! îi spuse Dochiţa, soţia, cu inima strânsă, presimţind ceva rău.

În casă năvăliră vreo patru inşi. Cu frigul de afară, ei mai aduseseră şi o veste foarte proastă:

– Hai, pregătiţi-vă, luaţi ceva pe voi mai cald şi merinde, mai mult nimic! Copiii, toţi…ai casei!

– Avem doi bătrâni bolnavi, aproape la pat, tata şi mama soacră! Cum să-i lăsăm de izbelişte? De ce ne luaţi, nici măcar nu am fost chiaburi! Poate-i o greşeală! a încercat Grigore să le zică, dar a fost brutal întrerupt:

– Boşorogii, dacă se pot mişca, merg şi ei, dacă nu rămân aici, va avea grijă de ei Puterea Sovietică! Şi mişcaţi-vă mai repede, nu avem timp de pierdut! ordonă unul dintre  cei veniţi, care, se pare, era şeful.

În camera de alături, Veruţa auzi plânsul bunicii şi vocea împăciuitoare a tatălui ei:

– Of, Doamne, fie-ţi milă de noi! De ce ne iau? Unde ne duc? aproape că bocea bătrâna.

– Mamă, linişteşte-te, ce faceţi, mergeţi cu noi sau vă lăsăm aici? Poate rămâneţi, aici măcar sunteţi acasă, la baştină, cine ştie unde ne duc, nu se ştie dacă ne mai întoarcem…

Bunicului i se făcuse rău şi nu scotea o vorbă. La fel şi Dochiţa. Amuţise. Unicul care părea că este mai coerent şi conştient era Grigore, tatăl.

– Aveţi jumate de oră, cel mult o oră să vă pregătiţi. Aici rămâne cineva cu voi să vă supravegheze. Nu luaţi nimic de preţ, vă vom percheziţiona. Venim mai târziu să vă ducem în centru. Casa, pământul de pe lângă casă, animalele, orătăniile se vor naţionaliza, le ia statul.

– La ce să mai rămânem dacă ni se ia şi casa? îl întrebă, cu voce stinsă, bunicul.

– Dacă nu vă puteţi deplasa să plecaţi, veţi fi transferaţi într-o casă de bătrâni, azil… sovietic, undeva! Şi nu pune multe întrebări, chiaburule, nu avem timp de voi, ne-am săturat!

– Te ştiu de mic, erai din oameni buni, te-ai dat cu ruşii, cu sovieticii, coadă de topor ce eşti? Să plec din casa mea într-un  azil… sovietic?! Mai bine mor prin Siberia, dar să fiu împreună cu copiii şi nepoţii mei! îi ripostă bunicul.

– Tată, taci, te rog! Hai să ne pregătim! zise Grigore.

S-au lăsat o linişte şi o tăcere de moarte. Mama şi tatăl Veruţei au scos nişte desagi din cămară şi au început să bage lucruri în ele. Din când în când, individul lăsat să-i supravegheze, un soldat rus cu arma la şold care nu ştia o boabă româneşte (moldoveneşte, că aşa îi ziceau sovieticii limbii române), scotea din desagă câte ceva şi arunca înapoi într-un colţ al odăii:

– Это нельзя! (Asta nu se poate!)

– De ce? punea întrebarea, de fiecare dată, tata, dar rămânea fără niciun răspuns.

– Nu-l mai întreba, nu vezi că nu ne înţelege limba? îi zise mama.

– Iaca, au venit veneticii să ne ordone în casa noastră şi să ne scoată din ea! bocea, în continuare, bunica.

– Mamă, tată, luaţi-vă ceva mai gros pe voi, drumul va fi lung, lung, îi rugă Grigore.

Veruţa s-a îmbrăcat singură, peste câteva zile făcea 8 ani, iar frăţiorul şi cele două surori, mai mici decât ea, au fost înfofoliţi de părinţi şi scoşi afară.

Când au ieşit, în tot satul se auzeau plânsete, bocete.

Era o razie de noapte, după o nouă listă de „deschiaburire”.

În sat la ei se făcuse deja colectivizarea, erau în anul 1951. Cea mai mare parte din avere li se luase cu hapca în kolhoz.

De ce le venise ruşilor iar dorul să mai strângă din „duşmanii poporului”, nu se ştie! Li se năzăreau duşmani ai puterii sovietice peste tot. E drept că Grigore Ţârdea s-a împotrivit mult timp să intre în kolhoz, să-şi dea pământul… Cred că atunci l-au pus pe lista neagră. Şi tocmai când credeau că au scăpat…

Peste numai câteva minute duba neagră a venit după ei. I-au înghesuit peste alţi consăteni, vecini de-ai lor. Se auzea plânsetul înăbuşit al femeilor. Copiii, chiar şi cei mici, care nu înţelegeau mare lucru din ce se petrece, au început să plângă şi ei.

Duba s-a oprit. La un moment dat, cineva a deschis uşa maşinii. În  întunericul de afară a  bubuit o voce:

– Dacă nu încetaţi cu bocetele, vă împuşcăm aici, pe loc, pe toţi, cu tot cu ţâncii voştri!

Mama Veruţei şi tanti Maria, cumătra lor, îşi linişteau cum puteau copiii mici.

Toţi amuţiseră.

– Mamă, unde ne duc în toiul nopţii?! întrebă Veruţa, în şoaptă. Erau primele cuvinte rostite de ea în decursul acelei seri.

– Nu ştiu, dar tu stai liniştită, draga mamei, eşti cu noi, cu părinţii, fraţii şi bunicii. Totul va fi bine!

…N-a fost deloc bine. În centrul satului, vreo 30 de familii aşteptau să vină camioanele după ei, să-i ducă la gara din Bălţi.

Acolo au ajuns pe la ora 5 dimineaţa. Iarna la această oră e încă întuneric beznă.

Pe peron, mulţime de lume ca ei. Bagaje şi plânsete.

Au tras la linie un tren din mai multe vagoane de marfă, mai mult pentru animale decât pentru oameni. Înăuntru, pe jos, paie. Într-un colţ, un hârb, în care să-şi facă nevoile.

Trenul oprea foarte rar şi nu prin gări, ci pe câmpuri. Erau scoşi să se plimbe puţin, dar să nu fie mai mult de câţiva paşi distanţă de tren. Înconjuraţi de soldaţi înarmaţi.

Li s-a spus ca, la început, să mănânce din proviziile lor, apoi li se va da hrană.

– Dacă ni se spunea de la bun început că ne vom hrăni cu proviziile noastre, am fi luat mai multe, dar nu ne-au lăsat…

– Tu, Dochiţă, porţionează pâinea, slănina, să ne ajungă pe mai multă vreme, cine ştie ce zoi ne vor da ei de… mâncare.

A avut dreptate tatăl Veruţei. Când au terminat proviziile şi au spus însoţitorilor, li s-a adus un borş cu varză, de fapt apă cu varză murată, ei nici la porci nu dădeau aşa ceva, acasă. Fără pâine.

În prima săptămână au îndurat frigul din tren, în a doua deja îndurau şi foame. Stăteau îmbrăcaţi. Aranjaţi pe familii, fiecare în colţul său. În vagon cu ei se nimeriseră familii din alte sate, aşa au fost distribuiţi în gara din Bălţi. Nu ştiau nimic despre ceilalţi consăteni, nu li se dădea voie să comunice când coborau din tren, în acele rare momente. Au văzut-o pe cumătra Maria, i-au făcut semn discret cu mâna. Ea, împreună cu familia, se afla la câteva vagoane distanţă de ei. Atât.

Bine măcar că n-au fost răzleţiţi, i-au lăsat împreună cu copiii şi bătrânii, căci alţii o păţiseră, despărţiţi …părinţi de copii, ce-i drept, mai mari, adolescenţi. Se plângeau că nu-i văd în tren, nu ştiu nimic de ei, încă de la îmbarcare. Nu ştiau unde au fost duşi sau dacă mai sunt vii. Poate i-au înrolat în armată, poate i-au dus undeva la munci silnice. Se zvonea că pe tineri de obicei îi duc să muncească în minele de uraniu de la Sludeanka, regiunea Irkutsk sau cele din regiunea Iakutsk şi Citinsk. Erau cele mai grele şi periculoase munci, de unde nu se mai iese om viu. Şi câte şi mai câte… se vorbea.

Câtă durere a văzut copilul Veruţa în acele zile! Mama ei îi spunea să doarmă. Să doarmă cât mai mult, căci vremea trece mai repede când dormi şi nici foamea nu se mai simte. Mai rău era cu cei mici care cereau întruna de mâncare, căci puţinul ce li se dădea nu-i ţinea sătui.

Peste un timp, când deja trecuseră de lanţul muntos Ural (graniţa dintre cele două continente, Europa şi Asia) şi trenul ţinea direcţia Siberia, au început decesele, mai ales în rândul celor mici, mai vulnerabili. O molimă, dizenteria, făcea ravagii printre copii. În vagonul lor încă nu ajunsese. Se fereau să mai iasă afară, să nu se molipsească…

Nu mai aşteptau opririle, ca să-şi facă nevoile prin tufişuri, ci stăteau la rând la acel hârb.     Se deprinseseră… Omul se deprinde cu toate. Nu se mai jenau…

Făceau de serviciu să ţină cât de cât ordine în vagon. Au căptuşit, cu hainele ce le mai aveau de schimb, pereţii de scândură ai vagonului, băgând în crăpături cârpe şi paie. Se încălzeau de la respiraţie… Într-un vagon, nu prea mare, se aflau vreo 30 de inşi!

Veruţa a făcut 8 anişori în acel tren al morţii.

Cadavrele erau băgate în saci şi scoase din vagoane de către soldaţii înarmaţi când trenul făcea opriri. De la un timp, cu cât trenul înainta spre Siberia, opririle erau mai dese. Se pare că… decesele erau mai multe.

Se săpa o groapă de numai vreo jumate de metru adâncime, poate mai puţin. Îngropaţi pe loc, în fugă. Pradă animalelor, când se va topi zăpada.

– Cum să suportăm toate astea, Grigore, cum? Vezi, mama a slăbit de tot, de câteva zile nu se mai mişcă. Cei mici au făcut păduchi, nespălaţi de atâta timp. Îi tot şterg cu cârpe ude, dar… părul, capul… nespălat. De-am ajunge de-acu mai repede, oare unde ne duc atât de departe?

Grigore nu mai avea putere să-i răspundă sau să-şi consoleze nevasta! Mereu îi spunea unul şi acelaşi lucru:

– Roagă-te la Domnul să ajungem vii, ne descurcăm noi! Suntem deprinşi cu munca, numai să nu ne răzleţească şi să nu ne ducă în minele lor, acolo e moarte sigură!

– Veruţa azi face 8 anişori. Doamna Domnica din Sărăţeni a mai păstrat o bucăţică de pastramă, i-a făcut-o cadou! N-am vrut s-o iau, dar a tot insistat. Zice că ea e bătrână, şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul, i se rupe inima când vede copii înfometaţi.

– Să-i dea Domnul sănătate să ajungă vie, încă nu e tare bătrână. Avem noroc, Dochiţă, că în vagon nu-s mulţi copii, iar adulţii caută de ei. Poate îi scăpăm pe toţi vii!

…Veruţa n-a uitat nici azi, la cei 75 de ani ai săi, cum şi-a „sărbătorit” ziua de naştere, când a împlinit 8 anişori! A împărţit acea pastramă uscată şi mică la fraţii şi surorile ei şi la bunici. Câte o fărâmă! Părinţilor nu le-a mai ajuns…

La alte multe zile de naştere care au fost pe parcursul vieţii ei, ba chiar şi la nunta ei, când împărţea, tăia tortul, îi apărea în minte acea bucăţică de pastramă, tăiată cu grijă de ea, în mici fărâme, ca să ajungă la toţi ai săi…

În Tomsk, la mai mult de trei săptămâni de la îmbarcare, trenul s-a oprit şi staţiona mai mult ca de obicei:

– Cred că ne coboară aici, am ajuns destul de departe. Nu ştiu dacă pe aici se face  agricultură, zise tatăl ei.

–  Mama este slăbită de tot, mă tem să nu moară! îi spuse înspăimântată soţia.

– Poate rezistă, ne dau undeva să stăm, să putem să o îngrijim, s-o scăpăm.

N-au mai scăpat-o. Când le-au dat o cameră într-o baracă, bunica Veruţei s-a stins… în tăcere. Nu avea 70 de ani împliniţi. Dar mângâiată la gândul că a murit lângă ai săi. Au îngropat-o într-un cimitir al deportaţilor.

Deseori, Veruţa auzea şoaptele părinţilor. Mult mai târziu însă a înţeles de ce părinţii ei îşi vorbeau în şoaptă:

– Poate, când va zdohni Stalin, ne vor lăsa să plecăm acasă, zicea Grigore.

–  Of, Doamne, iartă-ne! Că dorim moartea cuiva!

– Acela nu-i om, care permite astfel de lucruri. Adu-ţi aminte ce-am îndurat în ultimii ani în Moldova: colectivizarea, rusificarea…

– Astea ca astea, dar să ne ridice în miez de noapte, să ne aducă aici, printre străini, care ne socot nişte animale bune numai de muncă, în aceste omături şi friguri…e prea de tot!

– Bine că nu m-au dus la mină. La uzina asta metalurgică, deşi e muncă grea şi tot  periculoasă, măcar nu sunt sub pământ.

– Acolo cred că-i duc numai pe cei tineri, să reziste mai mult timp la munci grele şi mortale. Îi ţii minte pe cei ce mergeau în tren cu noi, stăteau în colţul stâng de vagon, nu mai ştiu nimic de băiatul lor. Şi avea numai 18 ani. Ei zic că l-au dus la o mină, o bază secretă… De acolo nimeni nu se mai întoarce. Plânge întruna biata femeie, pe ascuns, să n-o vadă autorităţile. Nu are dreptul să vorbească despre asta, nu-i răspunde nimeni la întrebarea unde-i este feciorul.

–  Dochiţă, de ce n-ai vrut să fugim în România în `40  sau în 1944? Ţi-am propus atunci…

– Cum să fugim cu acea gospodărie mare, cu pământul, cu părinţii? Şi ei s-au împotrivit! Dacă ştiam atunci ce ne aşteaptă! Dac-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi! Mai ales… de sovietici!

Veruţa îi auzise de multe ori discutând despre România, o ţară în care se născuse şi ea, în anul 1943. Avea numai un anişor când ruşii puseseră iarăşi stăpânire pe provincia românească Basarabia. Părinţii şi bunicii ei îşi aminteau adesea despre perioada de la Unirea din 1918 până în anul 1940, cu drag şi dor de traiul lor bun şi liber din acele vremuri. Bunicul participase la primul război mondial şi chiar la mişcarea de unificare. Erau buni români, poate de aceea Puterea Sovietică şi-a adus aminte de familia Ţârdea şi, până la urmă, i-a deportat în acest oraş siberian, friguros şi străin sufletului lor.

În nopţile lungi şi reci, ghemuiţi cu toţii într-o cameră de baracă, în şuieratul viscolului, părinţii ei încă sperau la o viaţă mai bună, la timpul când se vor întoarce acasă, în Moldova dragă:

– Dochiţă, nu te usca, nu mai plânge, să avem răbdare, nu cred că  ne vor ţine aici mult timp, nu avem nicio vină. Ne vom întoarce acasă! E greu printre străini!

– Am îngropat-o pe mama în pământ străin şi atât de departe de casă! Când ne vom întoarce, poate să-i luăm osemintele cu noi, să le îngropăm în cimitirul nostru din sat!

– Va fi cum vei zice tu, Dochiţă, numai nu mai plânge, îi tot şoptea Grigore soţiei sale, nopţile.

……………………………………………………………………………………………………………………..

 

…Stalin a murit la 5 martie 1953, dar autorităţile sovietice nu s-au grăbit să-i elibereze, să-i lase să plece înapoi, la baştină, deşi noul conducător al URSS, Hruşciov, promisese marea cu sarea. Vestitul lui „dezgheţ” şi mult trâmbiţata lege a amnistiei pentru mai multe categorii de deportaţi au „ajuns” în Siberia, în Tomsk, la familia Veruţei, abia la începutul anului 1957. Trebuia să completeze o groază de acte şi… să aştepte.

Se întorceau… abia în vara anului 1957, cu drepturi restrânse. Nu aveau voie să se stabilească în raza raionului de baştină, să pretindă la averea… naţionalizată. Rămâneau  monitorizaţi de autorităţi etc.

Şi… se întorceau fără osemintele bunicii. Autorităţile ruse nu le-au dat voie să dezgroape mormântul.

Dochiţei nu i s-au uscat ochii de plâns în timpul călătoriei de întoarcere.

Au ajuns la un verişor de-al tatălui Veruţei, într-un sat din nordul Basarabiei.

Trebuia să-şi ia viaţa de la capăt…

 

Veruţa a rămas, pentru totdeauna, cu ferma convingere că viaţa omului de rând depinde întru totul de orânduire şi de statul unde locuieşte.

De aceea, de-ndată ce în anul 1991 s-a destrămat URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) şi s-a ivit posibilitatea de a ieşi în afara sârmei ghimpate ce despărţea cele două state româneşti, împreună cu familia, a trecut Prutul şi s-a stabilit în Iaşi, unde locuieşte şi în prezent.

Revista indexata EBSCO