Nov 13, 2018

Posted by in Proza

Nicolae ILIESCU – Mama, tata, balcomul și hemoragia copilăriei

Să scriu o replică la „Amintirile din copilărie” ale lui Creangă. Cu amestec din „Mama” lui Albert Cohen.

 

O carte a lui Siegfried Kracauer, despre Jacques Offenbach, marele operetist. Aflu de acolo cum că a mai mare ambiţie a saloanelor de pe vremea lui Louis-Philippe era să aibă muzică. Apoi că bulevardul era un privilegiu. Eugène Sue, cel cu Misterele Parisului, era un dandy. Bursa devenise un temple (de altfel, aşa este şi construită). Fraţii Mabille. Anii de operetă. Viaţa la curte era o adevărată arlechiniadă.

Petulanţă. Suflu persiflant. Societatea celui de-al Doilea Imperiu era o continuă sărbătoare. Contra realismului. „Madame Bovary”. Flaubert a fost dat în judecată. Curtezane şi jurnalişti. Parfumuri violente şi damfuri de fard. Crinolina dispare pe la 1866. Cine nu se afla la Jockey Club, nu exista. Frivolitate de operetă. Grisette versus Lorette. Cocotele. Alton Shée. Roger de Beauvoir. Café Anglais. Baden-Baden. Epsom. Ascott.

Giovanni Germanetto, „Memoriile unui bărbier”. Ctesibius (sau Ktesibios, în greacă: Κτησίβιος) a fost un inventator grec care a trăit în Alexandria prin secolul al III-lea î.Hr. I se atribuie diverse invenţii, printre care: pompa de incendiu cu doi cilindri, tunul cu apă, supapa, orga, claviatura, clepsidra. Este considerat fondatorul pneumaticii şi a fost primul director al Muzeului din Alexandria. Era un simplu băiat de bărbier. Vorba ceea: frizer, frizer, da’ galant!

 

Aerul s-a umplut de petice de cuvinte. Un strop de noroi grosolan. Soios, cu ochi mici şi tulburi, de animal de pradă.

Calul. Al lui Alexandru era Bucefal. Ieşit din sângele Meduzei, pornit din gâtlejul tăiat de Perseu. Calul lui Belerophon, nepotul lui Sisif, se numea Pegas. Calul lui Roland se numea Brillador. Al lui Buddha, Kantana. şi mânzul înaripat cu cap de femeie pe care Mohamed se transporta în cer şi printre stele se numea El Boraq. Don Quijotte îl are pe Rosinanta lui, Napoleon pe Nickel.

Ciudat sentiment de nostalgie amestecată cu duioşie şi puţină furie când începi să arunci lucrurile vechi dintr-o casă. Mobilele, cârpele, peticele, uneori cărţile. Pleacă în saci de rafie împreună cu ele o cantitate de Timp, o parte de viaţă.

Depozitul de amintiri posace. Titlu? Memorii de zi şi de noapte. Memorii inutile cu surprize, de unică folosinţă, de folosinţă îndelungată. Amintiri sculptate.

Carmena Sulfamida Amandina Efedrina Buzescu. Medicamente prescrise: listar, idarac, tramadol, ketonal, molidium, captopril, cordarone, xanax, zinnat, iruxol, rowatinex.

 

Amintiri sculptate în copilărie. Viaţă convenabilă şi gonflabilă. Cea mai nobilă muzică e mama. Tatăl este instinctul migraţiei. Nefericirea poate fi oare şi amuzantă? Suflete încropite, “găunoşind” aiurea. Între noroc şi taină. Titlu: Condeiul, cuvântul, eu. Tăcerea face noduri. Era unsă cu inimă. Ape îndeaproape pe pleoape. Prisos de cer, cirezi de nori şi “pogoane de soare”. Ciupercile memoriei şi jupuirea sufletului.

 

Fiecare familie este un poem. „Lamartine, confidenţe. Din Sarmiento. Amintiri libere (indirecte; greco-romane), sculptate ȋn copilărie.

Scrisul din vanitate? Din răutate? Nu cred că se poate asta. Scrisul din bucurie, chiar dacă spui verzi şi uscate, vrute şi nevrute, bune şi rele. Chiar când lucrezi la un portret neghiob încerci să-l scrii cu farmec. Îmi spunea profesorul Piru: „Când îl injuri de câte unul, fă-o frumos, să-i placă şi lui!”.

 

Amintiri scotocite din copilărie.

 

Când nu mai ai părinţi, nu mai ai chiar pe nimeni. N-ai cui te plânge, n-ai pe cine întreba „cine stătea la cinci”, la etajul cinci, n-ai cu cine te certa. Copilăria a devenit parcă un azbest. Totuşi, trebuie să iei partea bună din viaţă, bucuriile, nu tristeţile. Să-ţi faci o meserie din a trăi frumos.

Să visezi colorat. Fotosferă. Cromosferă. Dar cum o fi să visezi simfonii?  „Viaţa e o livadă frumoasă”. Livadă lividă.

 

Te scoli din somn  ca să scrii cartea vieţii şi abia încropeşti un rând. Hai două. Stai ca prostul asupra foii albe şi nu-ţi vine nimic în cap. Îţi cauţi amintirile, ţi le numeri, le scotoceşti, încerci să le revezi şi să ţi le adaugi.

 

Am zugrăvit la ai mei relativ repede, cam în trei săptămâni. O echipă de oameni oarecum serioşi, taăl şi fiul, ca magazinul ăla de ţoale. Am recondiţionat lemnăria, am vopsit totul, am lustruit parchetul, am remobilat bucătăria, am aruncat multe lucruri de prisos. Apoi au dispărut lădiţa cu scule de pe balcon, lădiţă adunată cu grijă de bietul taică-meu, dublu-radiocasetofunul, care oricum nu mai mergea şi jocul de table. Din cărţi n-au furat nimic.

 

Caseta de bijuterii a mamei. Cred că toate familiile au aşa ceva. Şi ce conţine ea? Un prieten îmi spune într-o seară că are peste şaizeci de ceasuri, eu n-am atâtea, doar cămăşi şi cravate poate, chiar peste. Ceasuri doar o duzină, n-am mai multe. Tatăl meu, săracul, râdea de mine: „tu, dacă ai doi lei, de-un leu îţi cumperi o carte şi de altul îţi iei o cămaşă”. A sta cu fundul pe cămaşă, ce expresie casnică!

„Slăbiciunea îl face pe om foarte periculos”. „Nu e loc într-un singur pat şi pentru mine, şi pentru tine şi pentru frica ta.

 

Dragă mamă şi dragă tată, de când aţi plecat voi am început să ţin şi eu, aşa cum m-aţi învăţat şi cum nu v-am ascultat niciodată, un caiet de socoteli. Din ceea ce ne-aţi lăsat am zugrăvit casa, am paluxat parchetul, am reparat tocăria, am vopsit lemnul organizând altfel spaţiul. Am schimbat bucătăria, am deschis uşa dinspre sufragerie spre balcon, am pus geamurile sparte sau crăpate.

Vreau din vară să ne punem centrală, să zugrăvim şi dacă ne-o ajuta Dumnezeu chiar vom şi zugrăvi.

După o perioadă fără salariu – mai bine de doi ani, cam cât a stat bietul tată la noi – Mihaela a obţinut un post de secretară la Uniunea Arhitelnicilor. Nu e cine ştie ce, dar îşi completează anii de pensie. Am ajuns să ne gândim şi noi la aşa ceva. A dat acolo peste o imbecilă care nu a făcut nimic altceva decât decoraţiuni interioare şi a stat prin preajma Puterii.

La mine la prăvălie am şi eu probleme cu un idiot, un fost securache ce încearcă mereu să mă umilească. E plină lumea de inşi care în mod normal şi civilizat, într-o lume aşezată nu ar fi ajuns mai mult decât un învăţător de Făurei sau decât un profesoraş de Şcoală Normală. Lumea s-a dat de-a berbeleacul în ultimii treizeci de ani şi tare cred că nu se va alege nimic serios din zbaterile noastre. Oricum nu vom şti şi nici că ne va interesa vreodată.

 

Mai ţineţi minte ceasul ăla de masă, Molnia, pe care l-a cumpărat mama de la nişte basarabence în faţa magazinului Victoria? Ăla care se întoarce la săptămână? Ei bine, uitam să-l întorc, tot îi spuneam tatii că ba îl întoarcem sâmbăta, ba duminica şi tot uitam. Astăzi, de ziua mamei mi-am amintit şi l-am întors.

Trebuie să spun cinstit că începe să-mi fie dor de voi. Încă nu am uitat cum arătaţi, cum vă erau trăsăturile, glasul. Ne certam aproape zilnic şi ne împăcam la fel de des. Şi acum îmi pare nespus de rău şi cred că nu mi-am cerut iertare destul. Pȃnă la dumneavoastră, cărora nu v-am spus niciodată „tu”, ci „dumneata”, nu ştiam ce înseamnă moartea. De fapt nici nu mă gândeam, nici nu o luam în calcul. Nu mă gândeam chiar ca Barret, armeanul cel pe care vi l-am prezentat, armean născut în Cipru ţi trăit la Antibes, lângă Nisa, care îmi spunea că ţine atât de mult la ai săi încât îşi doreşte să moară înaintea lor.

 

Listă de nume superbe găsite pe wall-ul unui prieten: Altaichii, Alepase, Armăsăreanu, Bâlcă, Belmeaţă, Beşoi, Bijolea, Bângoci, Buftei, Bucăţică, Băcăneaţă, Basalangă, Bozica, Burtan, Budulucea, Chioru, Cioplea, Chenci, Cotolae, Chipingel, Cocodica, Ciungu, Cinzeacă, Damdam, Dolfa, Dochiţă, Dahalea, Dimancea, Fleaşcă, Faches, Fişcă, Fleoarcă, Foamfa, Gaiţă, Gâjgan, Gălia, Gâciu, Gleanţă, Gioarsă, Hangu, Hârju, Hoporeanu, Hoarnă, Jneap, Jajolică, Jerpelea, Jantea, Jongleru, Lole, Linte, Molda, Mangica, Meleacă, Măcriş, Miţilică, Moloaia, Mostoc, Măciucă, Mijoiu, Neaţă, Nodea, Ouaru, Pălăşcaru, Pecioaică, Puţaru, Pârţan, Piţurlea, Pircă, Pupălapte, Râncaciu, Rilă, Sosonel, Săricuţă, Şoptică, Şoantă, Stalin, Sucală, Şoaşili, Tricu, Tilici, Ţăcală, Ţapache, Ţiliban, Ţâştibâşti, Uţoiu, Vrăbiuţa, Vizarică, Zdigă, Zdrelea, Zăprea.

Şcoală Normală avea şi Preda, Marin Preda. Sigur, nu cred deloc în binefacerile şcolii, ca apartenenţă la vreun stabiliment, ca repertoriu de rezultate notate şi ca obţinere de patalama. Cred în şcoală ca instituţie, ca apropiere de un instructor binefăcător, ca experienţă  umană  păstrată la loc uscat, întunecos şi rece. Nu ştiu câte diplome aveau Shakespeare sau Da Vinci, dar ştiu că se hârjiseră şi hârjoniseră de şi prin viaţă. Iar ceea ce scrie Vasari despre florentin este genial. Intrase în atelierul lui Verrocchio, trăsese un îngeraş superb în partea din stânga-jos a „Botezului lui Hristos” care l-a entuziasmat pe meşter şi l-a obligat să se lase de pictură, după ce a recunoscut că dacă un puştiulică de paişpe ani face aşa ceva el nu mai are ce căuta în meserie. Nu ştiu dacă este adevărată povestea, pare o proză iscusită, dar e frumoasă. Se pare că Verrocchio s-a şi apucat intens de sculptură cam din momentul ăla. Ei bine, la noi se cam vede cine are şcoală adevărată şi ştie să facă un om, un cal sau un pom, ca la desen. Nu vorbesc despre clasici, Eminescu, Caragiale, Creangă, Arghezi, Sadoveanu, care n-au trecut prin mari examene şi doctorate, dar au ştiu foarte bine româneşte, nemţeşte, franşuzeşte, folclor indo-european, Biblie şi  terfeloage iniţiatice. G. Călinescu şi Camil Petrescu sunt mari excepţii, fac totul din cap, dar îi ajută şi geniul. Am citit şi recitit cu mare poftă „Danton” şi „Săptămâna nebunilor”. Excelente. Câtă acribie, câtă informaţie, cât talent. Primul autore se vede că-i şcolit năprasnic, al doilea mai spre autodidacticism, că mai încurcă palazzele şi cartierele din dorinţa de traversare opulentă şi mumificată a lumii. Dar ce forfotă, nu numai de cuvinte, ce paranteze divagante ca antidot la uitare! Cred că-s cele mai bune romane româneşti despre Putere. L-am comparat pe Nea Camil cu Buchner, „Moartea lui Danton care-i un eseu superb, mai bun şi mai util decât Taine. Dar eseu.

 

Sunt pe youtube o grămadă de filme, răbdare să ai. Eu n-am. Spicuiesc secvenţe din câteva, dar îmi plac interviurile, scenele reale cu actori şi cu preşedinţi. L-am văzut pe Chaplin la ceremonia de decernare a singurului lui Oscar din viaţă, fireşte că onorific. Citisem splendidul comentariu al lui Eisenstein despre el şi-mi spusesem că despre marii artişti nu pot vorbi serios decât alţi mari artişti. Cea mai bună carte despre Dante este broşurica aia a lui Boccaccio. Despre Cervantes, Unamuno scrie splendid, iar despre Madame Bovary, Llosa.

Ei bine, Chaplin pare stingher, prostit, chiar prost, îi dau lacrimile şi nu îngaimă decât câteva cuvinte de mulţumire. Poate cel mai bun actor şi unul dintre cei mai mari regizori din istoria filmului. După mine, fireşte. Care am scara mea, mai ales la regizori, un fel de prozatori în capul meu: Eisenstein, Chaplin, Fellini, Tarkovski. Ce penibilă mi s-a părut Sanda Bullock, o actoriţă care şi-a pregătit un discurs poetizat pentru coafeze şi şoferi! I-am văzut şi pe Oliver Hardy şi pe Stan Laurel, care fumau ca să-şi ascundă emoţiile şi care nu erau în stare să spună nimic.

 

A propos de şofer. De mai bine de-un pătrar de veac n-am depăşit nivelul galeriilor de fotbal. De la “Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e” şi “Galeria lu’ Rapid n-a fost membră de partid”, am poposit la ceea ce-i strigau dinamoviştii lui Lăcătuş, acuşi, acuşi, ca un îndemn, o urare, o poruncă! Desigur, defulare şi defilare, că de-aia te duci la stadion. Acum văz monstruos cum niscai oameni oarecum serioşi vor să justifice gestul laş al unui derbedeu anonim.

 

Am văzut Hamletul lui Tocilescu de nouă ori! Desigur, nu cap-coadă de fiecare dată. Stăteam în culise unde mă strecura Moţu şi trăgeam cu ochiul şi cu urechea la tot ce se întâmpla în spatele cortinei. Mergeam pe la nea Sandu Schulder, la tehnic, pe la costume, prin cabine. Aveam în cap să scriu ceva, poate cu timpul am să scot o proză din viaţa de “dinainte” de rampă. Unii actori se închideau în cabină şi îşi pregăteau “lecţia” cu minuţiozitate: Iureş, Moţu, Regele, Regina, Ofelia, groparii, Besoiu-Polonius. Alţii jucau table sau fotbal, în curticica dinspre liceul “Zoia”. Singurul care venea aproape de începerea spectacolului era Hamlet, care le şi făcea program: “hai să terminăm mai repede, sărim asta, tu nu mai intri după monologul meu, vreau ca la zece jumate să fiu undeva!”. Moţu a jucat şi în ziua când îi murise mama.

 

 

Să vorbim direct, cum ne şade bine, cu drumul spre adevăr. Fireşte, adevărul nostru! Bref, actoraşii ăştia şi a lor gaşcă au vrut şi chiar au pus mâna pe instrumentarul cultural-educativ de cum s-au aburcat pe tanchetă, în decembrie ’89, au eructat apoi la reclame, de la „Ariel – impecabil de curat” şi până la „Regio – călătoria continuă”, s-au lăudat între ei, au şezut cu şezutul lor de rectori şi de directori, deşi nu se ştie dacă au trecut şi bacalaureatul,  au stricat nişte generaţii,  de fapt le-au manelizat, le-au tembelizat, nu au făcut niciun fel de performanţă sau excelenţă, după cum se laudă, ci şi-au împărţit laurii, premiile, onorurile, citările, numai şi numai între ei. Au încropit şuşe, filme şi seriale neghioabe şi pline de rugina trivialităţii şi a netalentului. Chiar dacă au mai jucat în câte un generic, ei filmaţi aici şi ăia din fruncea distribuţiei la dânşii, şi lipiţi la montaj sau tot pe-aici, într-un uichend de sfârşit de săptămână, că peisajul, brânza şi roşiile sunt infinit mai ieftine. Şi? Vă amintiţi că Nicholas Cage şi Nicole Kidman au trecut pe la noi razant şi n-au catadixit nici să se lase fotografiaţi? Ca să pomenesc doar doi tiji de-ai mei. Vă daţi seama cât costă o poză sau un dialog cu ăştia?

După cum spuneam, actorii, în general, memorează roluri şi fac ce le spune regizorul, că ăla are cap. Şi pe la case mult mai mari e la fel. Pe Affleck, pe Clooney, chiar pe Clint Eastwood, care nu-mi place deloc, i-am văzut şi ca realizatori şi pot spune că au făcut filme chiar mai bune decât alea în care joacă ei înşişi. Dar am văzut-o şi pe alde Meryl Streep îmbrăcată ca un papagal şi râzând mai măzărat decât Rodica Bitărescu sau cum o cheamă pe-aia! Trec aici povestea unui mare scriitor român care, întrebându-l odată pe un important actor cum e piesa cutare a unui confrate, a primit următorul răspuns: „nu ştiu, bre, că io intru abia în actul patru”.

Nu trebuie să fii artist al poporului sau artist emerit, nu trebuie să fii Brando sau vreun brand, ca Pacino sau Hackman sau de Niro sau  vreun profesor la United Artists, dar măcar om la locul tău şi cu glagorie. Plus o fărâmă de talent, să le ceri altora ce-ai făcut şi tu pe scândură, îndrumat de vreun Ciulei. Bine că avem alei cu stele căzătoare pe caldarâm, maimuţăreală inutilă şi aia! Alt gest bananier de urbe evropenească! Bine, şi poteca aia de-acolo nu-i în capitală, e într-un sat, că asta-i Oraşul Îngerilor. De D.R. Popescu.

Ca şi maimuţăreala asta de implicare civică. Şi Shakespeare şi Molière erau actori, dar sunt excepţiile geniale. Richard Gere, care nu-i fitecine, dar nici mare actor internaţional nu iaşte, moare de grija tibetanilor şi a lui Davai Lama. Dar face şi donaţii oamenilor străzii, l-am văzut la italieni. Unde a recunoscut că pentru două minute de tras un step în „Chicago” – un film muzical deconectant, un fel de „Eu, tu şi Ovidiu”, dar mai strâns şi jucat mult mai bine – a trudit două luni. Dacă interesează pe cineva, am văzut o oră dintr-o lecţie filmată a unui profesor american din care am aflat că la cutare şcoală de declamaţie, pe două locuri candidează de regulă patru mii de actori. Ca să facă şi ei cursuri aici, alde Jack Nicholson şi Dustin Hoffman au dat examen de câte şase şi, respectiv, douăsprezece ori! Bunul meu prieten mi-a spus că în turneul trupei Bulandra din ’79, când au jucat şi ai noştri într-o sală de douăzeci de locuri, pe Broadway se desfăşurau patru sute de spectacole. Mai merită să-i amintim şi pe-ăştia ai noştri, actori corp-ansamblu, care întocmesc sau semnează şi ei liste?

 

Am postat o chestie de a făcut ceva valuri  pe  febeu, această reţea pe care mi-am permis s-o numesc „mijloc de locomoţie cerebrală”. Văzui cu dispreţ eşalonat cum lumea îşi schimbă amintirile în funcţie de cum bate vântul. Mai devreme se schimbau autobiografiile, zise siviuri mai pe radical, înainte nimeni nu făcuse politică şi nu avusese avere, acum toţi sunt copchii de chiaburi şi nimeni nu se mânjise ca membru de partid, adică PCR, că tot nu eram decât vreo PATRU MILIOANE! Nea Fane, omul care a teşit şi a şlefuit cu drag şi cu mult zbor vorbele Limbii Române, i-a replicat unuia de eructase ritos propoziţia „io n-am fost membru de partid”: „bă, păi noi nu primeam chiar orice prost!. Şi iacă deci aşa, două seri la rând ne proptirăm privirea pe darabana Teverelei. Remarcarăm cu aste ocaziuni ocheada plină de scârbă a lui Dinescu îndreptată spre  amărâta aia de Pora – scârbă şi dispreţ, nu poţi să joci asta şi câte păcate o avea alde Dinescu, totuşi posedă talent, haz şi nu-i ieşit deloc din minţi – , precum şi neşte comenturi ale unor tembeli aplecaţi asupra mâncării din anii ’60. Un imbecil meschin minţea că în acei ani copchiii veneau mândri la şcoală cu sandvişuri cu parizer – mizilic pe care ăsta nu-l văzuse-n casă – învelite în Pravda. De unde ştia ipochimenul să citească în chirilice pe vremea clasei întâi, când aveam cu toţii şorţuleţ pepit şi toc cu călimară, nu pricep. Iar pe ziar nu i-am văzut mâncând decât pe zidari şi pe amicii mei plasticieni care, din frondă, puneau tartinele pe aşa ceva la vernisajele lor. Fireşte, fiecare îşi îndreaptă propria sa vedere, panoramică sau nu, asupra Realităţii. Dar nu paranoică, de la Noica! Şi nu trebuie să fii corect politic şi-n amintiri.

Perfect adevărat, n-a fost raiul pe pământ, deşi orice copilărie este fatalmente umplută cu flori şi cu soare, dar sandvişuri în ziar nu am văzut la nimeni. Am fost şi la grădiniţă, pe vremea când aveam o gentuţă de tablă. Mama mea îmi dădea, alternativ, câte un sandviş fie cu şuncă, fie cu pastă de măceşe sau marmeladă – ca să nu curgă pe mine – şi un măr. La chioşcul de ziare se găsea viteaza revista Pif, chiar şi poşuri cu el, cu Pifou, cu Placid et Muzo şi cu Arthur, revistele mai vechi Riquiqui şi Roudoudou, L’ Humanité şi L‘Humanité Dimanche. Dar mai exista o revistă, Veac Nou, un fel de digest, editată de Arlus, foarte interesantă. Peste ani erau la modă Sinteza şi Prisma, editate de ambasadele SUA şi RFG! În 1963 sau ‘64, pe vremea când nu se ardicase Pavilionul Expoziţiei – unde s-au desfăşurat finalele CCE de volei dintre Dinamo, cu Derzsi şi Rapid, cu Plocon, la care m-a luat şi pe mine taică-meu – se organizase o mare expoziţie româno-americană la Pavilionul H. Nu-mi mai amintesc şi de alte gadgeturi şi insigne, dar dădeau o revistă-prospect, „Transporturile în SUA”, plină cu poze de maşini, ce se deschidea cu fotografiile lui Dej şi Kennedy. Prin anii ’60 se găseau până şi icre negre şi roşii la Delta Dunării, batog de morun la Leonida, aşa-mi amintesc. Sigur că nu mâncai zilnic, dar puteai cumpăra. Cine putea. Iar ai mei nu luau caşcaval de vacă, Dalia sau Penteleu, ci numai Dobrogea, de oaie. Oaie şi ai săi!

În anii ’60, chiar ’70 se găsea la alimentară cafea boabe în vrac, ce venea în saci mari, de iută. Din sac lua vânzătoarea şi o măcina pe loc, în faţa ta. Ce miros, ce gust! Nu mai găseşti aşa ceva acum, parol! Şi nu cumpărai mai mult de cincizeci de grame. Şi ceaiul de Ceylon! Şi cacao de Zaan,  şi uleiul care se dădea vărsat şi era de două feluri, de rapiţă – colza, după care sunt înnebuniţi toţi bio-spanacii ăştia de nutriţionişti din lumea largă! – şi de floarea soarelui. Şi mai mergeai şi la încărcat sifoane!

M-am născut pe Bateriilor, colţ cu Sfinţii Apostoli, şi-n primii aproape şase ani am stat la comun, am mai scris într-o carte apărută în 2014. Mi-amintesc cartierul copilăriei, străzile Cazărmii, Vânători şi Uranus, Dâmboviţa galbenă, blocul turn din Piaţa Senatului, că doar amintirile încep să funcţioneze cam de pe la patru ani, chiar şi cofetăriile Lămâiţa şi Tosca! Nu mai vorbim despre Magazinul Copiilor sau de toate cofetăriile şi cinematografele de pe 6 Martie. La „Timpuri Noi” puteai intra chiar şi hăt, după ce începuse proiecţia. Sigur că nu a fost numai soare, ci şi piper, erau destul de mulţi năpăstuiţi, am exemple chiar din propria ogradă. Mai cunosc şi copchii de mari moşieri, care ori au fentat biografia, ca socrul meu, ori nu au făcut nimic. Toţi provenim în general din familii modeste, de asfalt. Am scris-o deja: blocuri cu scări multe şi cu apartamente de două sau de trei camere. Biată mamă îmi spunea că erau consăteni care nu vedeau pâinea cu lunile; bunicul matern avusese cârciumă şi prăvălie de coloniale, l-am găsit menţionat în Anuarul Socec din 1928. Sigur că s-a trăit scrâşnit şi zgâriat şi de-a-ndoaselea. Un profesor mi-a spus că a plecat de-acasă, de la ţară, şi a stat la internat, într-o hală de optzeci de paturi. În cutare carte de interviuri cu scriitori publicată tot pe-atunci se punea întrebarea dacă literatul trebuie să mănânce de două ori pe zi.

 

Dar noi nu ştiam, ca acuşica în reclamele snobeşti pline de opulenţă de neamuri proaste, unde fiecare plod are camera lui şi spală bibelanurile de sticlă, decât de camerele de tineret sau de colţul unde se îngrămădea biroul cu tăblia rabatabilă. Masa noastră de brad.

 

 

Proză: peisajul era cuminte. Când neted, când vălurit de dealuri, când murdărit de păduri, când la pândă, înainte de ploaie, când culcat, bolborosind nervos, mai mult mormăind morocănos.

Timpul prezent, ca absenţă, sau Timpul prezent, la liber.

Distribuitorul de cucută (lungă, scurtă, cu sau fără zahăr, caldă sau rece).

Sunt societăţi care se ocupă cu umplerea cu fericire a vieţii oamenilor?

 

Oamenii, în general, cei fericiţi, vorbesc despre ficţiuni. Oamenii, cu cât sunt mai simpli, se referă la lucruri reale, casnice.

Cei care aparţin unei anumite grupări „elitiste”, dau aparenţa că se cunosc între ei. Toţi preşedinţii se îmbrăţişează. Astăzi nu călăul are glugă, ci victim. Societatea spectacolulului şi a adeziunii, a opţiunii, a rolului.

Astăzi, omenirea şi-a încheiat cunoaşterea spaţială, se poate măsura pe sine.  De-aia o porneşte dincolo de planetă. Dar acum timpul mai trebuie cucerit, prin medicamente, prin transplanturi, prin clone.

 

.

Un personaj care primeşte la fiecare trecere printr-o vârstă un alt nume sau un alt număr.

Personajul cu pescăruşul pe umăr. Aerul îndrăzneţ era înfumurarea goală şi prostească.

Starea generală a cerului. Soarele străluceşte până la mine.

Viitorul, viitorul, cum se ajunge la viitor?

O nuvelă: acţiunea se petrece în anul 25.500! Nu mai există cărţi, ci subiecte!

Fiecare scrie despre un personaj: Shakespeare, Hamlet, Proust, Kafka, Don Quijotte, Elias Canetti. Oamenii urlă, cartea arde mut, martirii nu strigă, sfinţii nu strigă.

„Nici un spirit subţire se se îngraşă cu romane (…) Înveţi să pătrunzi în sufletele a tot felul de oameni. Te transpui în personajele care îţi plac. Orice punct de vedere devine uşa de înţeles. Romanele ar trebui să fie interzise în interesul statului”

 

Cocoşul cucurigui. Timpul, ei bine, era timpuriu. Grosolan, dar înviorător.

Ea era vulgar.

Erau două firi puternice, întristător de rare.

El a tras un foc întreg spre ea.

Ea a tras o jumătate de foc spre el.

E a trăit de fapt de la 47 până la 98 de ani.

Ea trăise deja totul până la 37.

El era ferm.

Ea era alcătuită din emoţii şi presiuni.

El avea memorie raţională.

Ea avea memorie afectivă.

Timpul părea ros de timp. Şi de invidie.

Se întâmplă ca dimineaţa, de frică, să te trezeşti alt om.

Revista indexata EBSCO