Nov 13, 2018

Posted by in Poezii

Maria MĂNUCĂ

Apus de femeie

            lui Dan

Trăiesc în Casa Pădurii

Îngeri minusculi ies din lăstari

mă întîmpină cu flamurile verzi;

îmi deschid fereastra

şi din adîncuri mi-aduc candela

cu lumină verzuie

Neliniştiţi mă cercetează

despre singurătate

 

Pe umăr, de veghe, pasărea încărunţind

de înţelepciune, le răspunde:

„Şi singurătatea-i iubire

doar răsucită spre sine,

o columelă

ce-ascunde fragila făptură”

 

Ea, cenuşia veghează îmi cuprinde

umărul… gîndul… făptura

cu aripa-i tăioasă pune poprire

pe dorul prelung… pe aşteptare.

 

Îngerii verzi se întorc

în sălaşul din frunze ducînd cu ei

dimensiunea cea mică a melancoliei

 

Cu lamele de gheaţă îngerii siberieni

au intrat în nucleele verzi: le taie

secusele-alergării de sting pe încetul

umed şi umbros soarele se depărtează…

 

Chihlimbar cu aripi de înger

            lui Dan

În gîtlejul pădurii stătea casa

Hornurile şi stejarul o ţineau

să nu se scufunde

Pereţii – sălaşuri de răşină

Ferestrele – ochii pădurii

Din penumbra verde

Tu

îmi întinzi mîna să urc scara

Mă fereşti de capcanele casei:

„conurile de chihlimbar”

Îmi spun că şi îngerii pot fi prinşi

şi încremeniţi

în cuibul de frumuseţe şi moarte:

antice bijuterii „Chihlimbar cu aripi de îngeri”

 

Slujitorii casei – mici vietăţi

cu blană albăstrie vin prin fereastra deschisă

Ne aduc pe masă fructul tăinuit în pădure

Sub duşumea un locuitor nevăzut

desparte timpul în secunde „cri”

Pentru noi stejarul eliberează

din ghinde, fulgii de soare

Pentru noi, prin scorburi se-aprind

Lămpaşuri de noapte.

 

Meteorit nestins părea casa,

luminată pădurea.

 

Între spaţii, secundele

Nu ştiu de unde vine şi unde se duce

compresorul. Trece pe strada mea

Zdrobeşte văzduhul din faţa ferestrei,

sufletul casei,

zumzetul curţii.

lasă în urmă strivite

pete de soare, bună-dimineaţa…

 

În spaţiu rămîne un gol

ţiuie tăcerea

 

Nu ştiu unde se duce

şi de unde vine

Trece tot mai apăsat

asurzind înserarea

Zăngănindu-mi pe masă cina,

visele pentru noapte

şi ciocănaşele de cristal

pentru bătut în secunde

 

Lovite, tăcute secundele

se fac tot mai mici

şi se ascund în golurile dintre ele

 

Dialog

 

„Botticelli”

aşa se numea magazinul de încălţăminte

de pe Esplanada Nuova din Veneţia

Vindeau cizme pentru mersul pe apă

şi conduri ţesuţi din văzduh si mătase

 

A intrat o fată

o cunoşteam dintr-o pictură

Din ochi mi-a cerut pantofii mei vechi

cu însemnele de pămînt

 

„Ştiam că pluteşti pe spumă de mare

şi în picioare – un nautil”

„Marea şi sarea l-au şlefuit

pînă la curcubeu

pînă la nisip.

Aş merge cu pantofii tăi,

pe pămînt”

 

I-am dat

 

De atunci umblu prin lume desculţă

 

Ore exacte

Pe ecran, filmul „Shakespeare in love”

Ultimul ecou intră în pendulă

Înminunîndu-se bate ora exactă:

elisabetan, shakespearian, – un sonet

către Orfeu…

Secreţie a prezentului, Televizorul

bate şi el ora exactă: buletinul de ştiri

cu codurile în galben şi roşu;

cum că soarele a sărăcit… doar lipeşte

colaje de lumină pe chipuri de oameni

pe ferestrele îngheţate…

 

Un frig de zăpadă neagră

îmi pătrunde în casă

se răspîndeşte în suflet…

Cîndva, François Villon se întreba:

„Dar unde-i neaua de mai an?”

Întreb asemenea: „Unde sunt zăpezile de altădată?

Unde sunt tandrele zăpezi

cu săniile lor cu tălpicii de lemn

amirosind a răşină, a cavalcade

a primul sărut…

unde-i Romeo, unde-i Julieta

unde-i iubirea?…”

 

Ruleta rusească

Lunecînd din mîna Evei

mărul

mi s-a oprit în palmă

şi îmi ademeneşte linia vieţii

să împlinim vechiul vis:

sus pe colină

să întîlnim depărtarea

 

Dar mîna din mînă,

clar-văzătoarea

îmi arată sub roşul imperial,

Viermele

cu papion negru, la masa domnească

sfredeleşte în ţipătul fibrei

Dar mîna nu ştie

că joc ruleta rusească cu viermele

şi pînă la întîlnirea cu el

mai am timp pînă la a şasea împuşcătură

 

Cu Ienăchiţă Văcărescu

Îmi apropii obrazul de el

Să adunăm împreună clipele

căzute din ornicul cosmic

dar de sus, din niciunde,

cade o rotiţă dinţată

bogat împodobită cu safire

 

O prind în palmă… mi-o ară

O iau pe frunte… mă înseamnă

O iau pe genunchi… mi-l taie

O iau în sîn, lîngă inimă

Harpă mi-o face… mi-o doare

 

Clinica de terapie intensivă

E casa din pădure

cu podul înalt, lucarne

şi obloane înverzite

 

Liniştea

 

e tratamentul de căpătîi

O culeg cu mîna

de pe trunchiuri, din conuri

o aşez

pe obraz, pe pleoape, pe gene

o aşez pe lucruri

şi spiritele lor răzvrătite aţipesc

 

Liniştea miroase a zăpadă

 

a spaţii albastre

a sobă cu uşiţa deschisă

Focul trosneşte a pace

în miezu-i învolburat

cinetice picturi

 

Un clinchet de stele coboară

Cicadele!

e corul lor pe nenumărate voci

înfiripă cantata pădurii

 

Nu se aud „razele de lună lovindu-se de geam”

doar a bătut cineva

 

În podul casei

e staţia intermediară, antenele, ecranele…

 

Acasă mă aşteaptă duminica

Nu calc pe asfaltul înăbuşit de cotidian

Mi-am pus cataligele. Neobservate, par

pantofi  cu tocuri înalte. Alerg…

portarului îi dau bineţe, repede să-mi ridice

bariera parcării. Sînt în întîrziere… Alerg…

urc la etaj… Laboratorul. Se lucrează intens

la vaccinuri… dar, inocenţilor! astăzi, alte virusuri

ameninţă lumea; virusuri moderne

cu arme noi, virusuri cu cagule: Virusul „IUDA”

„Febrele de aur”, virusuri „căpuşarzi”

virusuri cu nevindecarea… cu iubirea…

 

Dar mai sunt încă iubită

Acasă mă aşteaptă duminica

cu tandra şi calma-i singurătate

cu goluri între ore şi orele goale

cu neîntîmplări şi întîmplări fără culoare,

cu marea absenţă…

 

Vin acasă…

Pe banchetă, alături, pîinea –

porţia zilnică: felia de univers

Pe volan mîna dreaptă

La oglinda retrovizoare,

gipiesul şi mobilul

Mă sună cineva… Tresar…

Mă caută duminica.

 

Pasăre mergînd pe pămînt

Trup aurit – fluturi de bronz,

sîni sidefaţi de cochilii… aşa aş fi rămas

în septembrie, pe ţărmul de nisip sclipind rece

şi furnici roşii mărşăluind…

Aş fi rămas aşteptînd ultimul unghi de cocori

Să treacă linia sudului

Aş fi rămas, vîntul s-aducă miresmele depărtării

dar vîntul a adus frigul

Singură sunt pe ţărmul în violet

şi marea în toga cea albă, pentru ceremonie

dar neînsemnată e despărţirea

pe lîngă durerea căderii

Lunecînd am căzut de pe stînca înaltă

am căzut greu – trup pămîntesc

fără aripă… mîna ta… mîna iubirii

pe umărul meu

 

Sunt pasărea mergînd pe pămînt;

tăcută prezenţă

la trecerea timpului

 

Complexul Kafka

Cleioasă, ura

se lipeşte de aer, de oameni, de obiecte

În sala de judecată

greu se respiră

greu se vorbeşte

oamenii nu se mai văd

părăsiţi

se părăsesc între ei

De sub lambriuri,

de sub duşumele

răzbate un sunet-ecou

ca de cătuşe… sau poate

e doar tic-tacul şarpelui…

 

Justiţiarii se acoperă cu robele negre

În mînecile largi

stă ghemuit absurdul…

Pe acoperiş, zeiţa

cîntăreşte cu balanţa

legată la ochi…

văzduhul îl cîntăreşte…

Pe ochi mereu i se adaugă

noi legături

 

Verdictul e lovitura ciocanului;

un uriaş ce izbeşte

cu puterea unui imperiu

Revista indexata EBSCO