Nov 10, 2018

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Despre granițe istorice, geografice și culturale (II). Șansa microliteraturilor

În urma stabilirii acestor repere (din numărul anterior al revistei), ar trebui să răspundem la câteva întrebări de domeniul evidenţei. Cum se afirmă literatura română în noile zone aparţinând României în 1918? Cum se dezvoltă literatura română în zonele româneşti din afară, după 1947? Care e statutul literaturii maghiare şi germane din Transilvania ori a celei germane, ucrainene, poloneze etc. din Bucovina? Mai interesant, chiar, cum se afirmă literatura de limbă germană din Cernăuţi într-un spaţiu multicultural care trăieşte cu mirajul identităţii naţionale? Să nu uităm că aici se naşte Paul Celan şi că există opinii foarte diferite privitoare la contactele sale formatoare cu literatura română. Celan nu numai că a debutat cu poemul Todesfuge în traducere românească (în 1947), dar trăieşte în mediul multicultural al Cernuţilor, apoi alături de ultimele valuri suprarealiste din Bucureştii de stînga. Va fi cunoscut el poezia tinerilor poeţi români din Cernăuţi, ale căror creaţii erau invocate de Alfred Margul Sperber în „Cernowitzer Morgenblatt” (1918-1940)? Va fi avut vreun impact asupra creaţiei sale poezie suprarealiştilor bucureşteni? Afirmaţiile exegeţilor sunt nu o dată contradictorii, ca şi cum orice ipoteză ar angaja o ideologie. Dar contactele, indiscutabil că vor fi existat (Sperber îi traduce pe poeţii cernăuţeni în germană) –, iar faptul că, pornind din Cernăuţi, Celan scrie – aşa cum s-a spus – în limba celor care i-au ucis părinţii e cu atît mai relevant pentru deteritorializările pe care le practică Celan, duse până la – ultimă deteritorializare – plonjarea în adâncurile Senei – care n-a ezitat să-l înghită.

O situaţie diferită au aceste spaţii după 1947. Toate aparţin Blocului Comunist, iar acest fapt generează câteva coordonate comune – şi cineva ar trebui să studieze la modul concret cum reverberează în teritoriile dependente de Moscova deciziile luate, în plan literar, acolo. Dar câteva diferenţe trebuie relevate: în vreme ce Basarabia şi Bucovina, deşi cu statut distinct (una ca republică de sine stătătoare, a doua, ca regiune minoritară a altui stat), aparţin Uniunii Sovietice, România, Iugoslavia ori Ungaria se află într-o relaţie tensionată – presupunând nu numai integrare şi acceptare, ci şi opoziţie – cu centrul ideologic de la Moscova. Pe de o parte, există o uniformizare globală a lumii comuniste la nivel instituţional: se edifică uniuni de creaţie, reviste literare, şcoli de literatură, alte organisme care urmăresc realizarea unei literaturi dogmatice puse în slujba ideologiei; există chiar o istorie comună. Am putea invoca dezgheţul poststalinist, faptul că, din motive de propagandă ideologică, se duce o politică de „colaborare frăţească” între minorităţi şi grupurile majoritare; am putea invoca ieşirea de sub tutela dogmatizării literaturii din primii ani ai comunismului, urmată de o eliberare progresivă, care face ca fenomene similare să se dezvolte în toate regiunile-satelit mai degrabă independent, şi nu ca urmare a unor influenţe dinspre Centrul mitizat spre periferii. Liberalizarea poststalinsită, şi nu vreo influenţă a literaturii române, face ca în anii 60 să existe o epocă a dezgheţului şi în Basarabia, ori Iugoslavia, şi la minorităţile maghiare, ori germane din România. În fond, toate microliteraturile încep în anii comunismului prin a fi nu numai aparent explozive, ci şi puternic ideologizate, pentru a se salva ulterior exclusiv în estetic. Pe de altă parte, tezele centrale, de la Moscova, sunt dublate de teze specifice fiecărei zone. În tot cazul, aşa controlată şi supusă unui program ideologic, sau poate tocmai de aceea, fiind la comandă, literatura grupurilor etnice minoritare se dezvoltă acum şi în zone în care anterior lipsise. E fervoarea unei lumi noi care face din literatură un instrument de propagandă. Mai mult, este la mijloc iluzia dezvoltării unei literaturi comuniste globale, o victorie faţă de libertatea capitalistă, faţă de care scriitorii reacţionau în moduri diferite. În vreme ce unii deveniseră uneltele sistemului politic, alţii se izolau, făcând din izolare o formă de protest implicit, sau dimpotrivă, vizau un fel de auto-colonizare faţă de literatura Vestului, proiectată exclusiv în coordonate estetice, unde îşi identificau Centrul.

Oricum, zonele supuse atenţiei au un traseu şi repere distincte. După două decenii româneşti, Basarabia, căreia i se adaugă Transnistria, devine Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, una dintre cele 16 republici ale URSS. Nevoia Moscovei de a impune existenţa unei identităţi moldoveneşti exclude orice discuţie despre România. O analiză detaliată şi atentă a realităţilor din viaţa literară şi a literaturii propriu-zise din perioada de după 1947 în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, prin trimitere la sistemul ideologic şi la complicatele dispute politice şi etnice, realizează Petru Negură într-o carte de referinţă, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni în epoca stalinistă, Editura Cartier, 2014, ca şi necunoscută, cred, în România. Controlate, contactele culturale şi literare cu Centrul extra-teritorial (România, Bucureştii) sunt rare şi se făceau, accidental şi indirect, prin intermediul librăriilor din Moscova sau, paradoxal, din Cernăuţi ori Odessa; în Bucovina, parte acum a Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, exista o minoritate românească, iar minorităţile se bucurau de privilegiul, fie el oricât de propagandistic, de a fi protejate. Paradoxal, dar dezavantajul românilor din RSSM consta în faptul că nu erau minoritari, iar ca români, nici nu existau. Exista, prin urmare, o literatură moldovenească şi ea îi cuprindea şi pe scriitorii români din perioadele anterioare născuţi pe teritoriul marii Moldove. Ideologic, Moldova îşi redesena trecutul literar şi cultural, iar prezentul trebuia să aibă privirea îndreptată spre Moscova. Or, privirea era îndreptată deopotrivă spre Moscova şi spre Bucureşti, chiar dacă dinspre Bucureşti imaginile erau distorsionate, dacă nu înnegrite. Cu cât mai înnegrite ideologic, cu atât mai mitice. Minoritară, comunitatea românească din Ucraina (din partea de nord a Bucovinei) are aceleaşi interdicţii în privinţa contactelor cu România. Fiind însă parte a URSS, îi erau permise contactele cu RSSM. Dacă, totuşi, Bucureştiul era interzis pentru scriitori, ei puteau să privească nu doar spre Kiev şi spre Moscova, ci şi spre Chişinău. Nu întâmplător, majoritatea scriitorilor importanţi din Cernăuţi şi din Bucovina ucraineană au migrat la Chişinău (sau îşi publicau cărţile în capitala Republicii), în vreme ce scriitorii de la Chişinău migrau eventual spre Moscova (când nu fuseseră deportaţi în Siberia).

Întrebarea la care ar trebui să se răspundă este dacă a existat un dialog între literaturile statelor URSS, atât de diferite, în fond, măcar prin tradiţiile lor individualizante. Or, ipoteza cea mai plauzibilă este că, tocmai ca modalitate de a se apăra de tendinţele unioniste (id est ale Uniunii Sovietice), aceste literaturi s-au concentrat, cel puţin în ultimele decenii comuniste, asupra lor înşile, repetând sau respectând formal deciziile impus de Centru, pe care încearcă mai degrabă să-l ignore. Să acceptăm că am avea de-a face cu ceea ce Spivak numeşte „alteritate speculară abisală” (apud Terian, 2013, 30), adică cu o pulverizare/anulare a Celuilalt? Greu de spus că aşa ceva s-ar petrece în cazul microliteraturilor care pot fi numite naturale şi care se raportează mental la un centru prin care se autolegitimează. Ele însele se raportează la un Centru natural (literatura din România, eventual din Vest) căruia vor să-i copieze identitatea. Prin urmare, fenomenul nu poate fi înscris în categoria studiilor comparative coloniale şi post-coloniale. Cât despre microliteraturile ideologice (literaturile din Blocul Sovietic şi din cel, mai amplu, comunist), modelul impus e unul pe care Centrul şi-l autoimpune sie însuşi. Altfel spus, Sinele dominant este el însuşi o construcţie artificială, forţată, ne-naturală. În tot cazul, el n-a generat decât fracturi, rupturi, disensiuni, crize, fiind acceptat prin compromis sau prin impostură.

Românii din Iugoslavia au cu totul alte condiţii de dezvoltare. Iugoslavia nu e un stat-naţiune, iar Banatul sârbesc, numit Voivodina, funcţionează cu grade diferite de autonomie. Prin urmare, asemenea altor minorităţi, comunităţii româneşti i se oferă posibilităţi de manifestare. Mai mult, pe fondul rupturii dintre Stalin şi Tito, iar mai târziu al reacţiilor anti-moscovite ale lui Ceauşescu, comunitatea românească minoritară  are posibilitatea să se autoexileze în Vest, ba chiar să studieze în România. Faptul că se vorbea despre legendara prietenia dintre Republica Socialistă Federativă Iugoslavia şi România nu împiedica exterminarea comunităţii româneşti de pe Valea Timocului ori a minorităţilor macedoromâne, istroromân, meglenoromâne. În tot cazul, scriitorii români din Voivodina aveau contacte cu literatura din România, mai veche sau contemporană, fuseseră atraşi în vremea războiului de literatura suprarealistă din România sau din Franţa, puteau avea contacte cu scriitori români exilaţi la Paris, interzişi în România, precum Cioran şi Ionesco. Mai mult, aparţineau unui spaţiu multi-lingvistic care permitea, dacă nu realizarea unor confluenţe mai adânci, măcar traducerea din şi în alte limbi ale spaţiului multi-lingvistic iugoslav (croată, sîrbă, slovenă etc.). Interferenţele dintre aceste literaturi sunt mult mai pregnante decât cele dintre statele aparţinând URSS.

Ceea ce trebuie să ne reţină atenţia spre a fi investigat pentru fiecare caz în parte este felul cum complexul etnic (faptul că tematica abordată îşi asumă o misiune recuperatoare faţă de pericolul dispariţiei şi asimilării etnice) influenţează microliteraturile extrateritoriale, cu riscurile care decurg de aici, şi care sunt cazurile în care abandonarea acestui complex favorizează o literatură valoroasă, scrisă eventual în altă limbă decât limba maternă. Cert este că prezenţa în apropiere a Centrului natural visat (lucru care se întâmplă cu literatura maghiară din România ori cu cea română din Basarabia, pentru a da doar două exemple, dar nu se întâmplă cu literatura de expresie germană din România) face ca literatura să se hrănească adesea cu acest complex al etnicităţii. Excepţiile sunt şi ele extrem de relevante. Cert este că vecinătatea frontierei naşte similarităţi, chiar dacă în momente diferite din istoricitatea lor, care trebuie puse faţă în faţă între microliteraturi din zone diferite.

Dar după 1947, situaţia e mai degrabă paradoxală, o anomalie programatică: o parte dintre scriitori renunţă la identitatea lor etnică (şi la orice problematică de acest fel) pentru a sluji dogmei comuniste a centrului, integrându-se astfel politicii oficiale. Crearea unor edituri sau reviste pentru scriitorii de limbă maghiară sau germană a favorizat în România dezvoltarea literaturii în aceste limbi. Scopul viza, fireşte, realizarea propagandei comuniste, nu a uneia revizioniste. Aşa încât, şi aici (ca şi în Republica Moldova), dacă se vorbeşte, cel puţin în cazul minorităţii maghiare, despre succesiunea unor generaţii literare, faptul are în vedere îndepărtarea progresivă de literatura realismului socialist şi recuperarea unei autonomii ideologice şi artistice. Identitatea de grup nu mai este atât una etnică, ci una ideologică. În acelaşi timp, sistemul politic impunea preeminenţa literaturii române, a celei majoritare. Pare paradoxal, dar tocmai în anii comunismului au fost create concepte speciale pentru a denumi literatura maghiară sau germană din România. Astfel, scriitorii maghiari erau numiţi „scriitori români de limbă maghiară”, iar literatura în limba germană devenise rumäniendeutsch Literatur, tot aşa cum, în spaţiul sovietic, s-a vorbit despre literatura sovietico-moldovenească. Totul pus, deci, sub semnul „naţionalului” etnic sau ideologic, al naţionalului sau internaţionalismului socialist. Limba, într-adevăr, nu mai conta, dar conta ideologia, chiar atunci când scriitorii de limbă maghiară sau germană erau împotriva sistemului. Altfel, contactele scriitorilor maghiari din România cu cei din Ungaria erau, de asemenea, controlate şi organizate pe principii ideologice. Nimic nu se petrecea la voia întâmplării într-un sistem care favoriza parcă mişcările transnaţionale. Avantajul scriitorilor germani era că scriau într-o limbă de largă circulaţie şi că nu se hrăniseră prea mult din obsesia graniţelor ce trebuie corectate, revizuite, de asemenea, cei din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească puteau scrie în rusă şi se puteau muta la Moscova, aţa cum cei din Iugoslavia puteau scrie în sârbă şi să publice la Belgrad.

În fine, în 1989, cade Cortina de Fier, Uniunea Sovietică se destramă, Iugoslavia se dezmembrează, se produc noi relaţii de putere, graniţele – fie ele şi naturale – permit mai degrabă contacte, decât rupturi. În urma unor aşteptări îndelungate, ar fi fost firesc ca literatura scrisă de români în fosta Iugoslavie, în nordul Bucovinei sau pe teritoriul de azi al Republicii Moldova să se integreze literaturii române, tot aşa cum  cea a minorităţilor maghiară şi germană din România să se integreze literaturii maghiare sau germane. Or, lucrul acesta nu se produce, sau se produce în grade nemulţumitoare.

Prin urmare, depinzând de mutaţiile istorice, politice şi geografice, literatura în limba unor minorităţi etnice sau a unei majorităţi obligate să se dezvolte independent de un centru extern la care se raportează capătă o identitate traumatică. Obligată să se raporteze la un centru ideologic sau politic pe care îl resimte ca străin şi agresiv, literatura aceasta se hrăneşte mai degrabă din reprezentarea ideală a Centrului furat. Este cazul literaturii maghiare din Transilvania din perioada interbelică, sau a literaturii române din RSSM, ba chiar a literaturii române din Voivodina. În acelaşi timp, în anii comunismului, atât în România, cât şi în celelalte zone la care ne referim, se produce o altă ruptură, aceea dintre scriitorii minoritari care au acceptat să militeze pentru noua ideologie şi aceia care, fie au rămas ancoraţi în problematica revanşardă, fie au făcut saltul şi eventual au sucombat într-o literatură a sinelui, a identităţii individuale.

 

 

BIBLIOGRAFIE:

 

Almăjan 2007: Slavco Almăjan, Rigoarea şi fascinaţia extremelor, Editura Libertatea, Panciova, 2007.

Augé 1995: M. Augé, Non-places: Introduction to the antropology of supermodernity, Verso, Londra & New York, 1995.

Casanova 2007: Pascale Casanova, Republica Mondială a Literelor, Traducere din limba franceză de Cristina Bîzu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007.

Călinescu 1982: G. Călinescu, Istoria literaturii de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.

Cârdu 2013: Petru Cârdu, Despre literatură, poezie şi condiţia poetului, în „Secolul 21”, nr. 7-12/2013

Cimpoi 2002: Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002.

Ciobanu 2014: Mircea V. Ciobanu, Deziluziile necesare, Editura Arc, Chişinău, 2014.

Deleuze, Guattari 2013: Gilles Deleuze, Félix Guattari, Mii de platouri, Traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu, Editura Art, 2013.

Deleuze, Guattari 2007: Gilles Deleuze, Félix Guattari, Kafka. Pentru o literatură minoră, Traducere din limba franceză şi postfaţă de Bogdan Ghiu, Editura Art, 2007.

Diaconu, Mircea A., Mişcarea Iconar. Literatură şi politică în Bucovina anilor ’30, Editura Timpul, Iaşi, 1999.

Diaconu 2018: Mircea A. Diaconu, „Reading Microliterature: Langage, Ethnicity, Polyteritoriality”, în Mircea Martin, Christian Moraru, Andrei Terian (editori), Romanian Literature as World Literature, Bloomsbury, 2018, p. 135-156

Diaconu 2014: Mircea A. Diaconu, „Truth and knowledge in postmodernism”, în „Procedia – Social and Behavioural Sciences”, 2014, p. 137, 165-169.

Vida 1999: Vida Gábor, „Naţionalitatea ţi-o împarţi cu daimonul tău”, în „Vatra”, 8/1999, p. 5.

Hostiuc 2005: Ştefan Hostiuc, Scriitori români din Nordul Bucovinei, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005.

van Meurs 1996: Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Editura Arc, 1996.

Mihăilescu 2015: Vintilă Mihăilescu, „Noul val sau despre ieşirea din tranşee”, la http://www.contributors.ro/cultura/noul-val-sau-despre-ieşirea-din-tranşee/ (consultat în data de 8 iulie 2018)

Negură 2014: Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni în epoca stalinistă, Editura Cartier, 2014

Olaru, Purici 1996: Marian Olaru, Ştefan Purici, „Bucovinism şi homo bucovinensis. Consideraţii preliminare”, în „Analele Bucovinei”, an III, nr. 1-1996, p. 5-11

Szonda 2008: Szabolcs Szonda, Literatura maghiară din România. Aspecte cronologice şi noţiuni de bază, RHT Kiadó, Bukarest-Sepsiszentgyörgy, 2008.

Simuţ 2005: Ion Simuţ, „Există o critică regională?”, în „România Literară”, nr. 27/2005.

Terian 2013: Andrei Terian, Critica de export, Teorii, contexte, ideologii, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2013.

Revista indexata EBSCO